„Introducție” la „Dacia literară”

m kogalniceanu introductie la dacia literara

calendarCă să putem înţelege foarte bine epoca de efervescenţă culturală, socială şi chiar politică din anii 1840–1848, trebuie să reamintim că în perioada Regulamentului Organic şi evident a domniilor regulamentare, relaţiile cu Occidentul, în primul rând cu civilizaţia şi cultura franceză, au înregistrat performanţe deosebite. Presa, literatura, teatrul francez au devenit prezenţe obişnuite în societatea românească. Tinerii din Principate pleacă la studii în Occident, în special, în Franţa, iar stilul de viaţă în Principate suferă şi el o occidentalizare evidentă, elementele franceze fiind preponderente. Tot în această perioadă s-a constituit o amplă mişcare orientată spre cultivarea valorilor naţionale, mişcare favorizată de instituţionalizarea culturii, dezvoltarea învăţământului, amplificarea legăturilor cu spiritul şi cultura ţărilor europene, repunerea limbii române şi istoriei naţionale în drepturile lor fireşti. Societatea românească înregistrează schimbări calitative cu caracter modernizator, profitând din plin şi de facilităţile oferite de nişte domnii luminate precum a fost şi cea a lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între anii 1834–1849. În acest climat de efervescenţă culturală apar o serie de publicaţii, printre ele numărându-se şi „Dacia literară”.

Vineri, 30 ianuarie 2015 marcăm 175 de ani de la redactarea articolului-program al lui Mihail Kogălniceanu, Introducție, apărut în primul număr al revistei „Dacia literară” (Iaşi, 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu). Datarea primului tom al revistei este ianuarie–iunie 1840, primul număr apărând pe 19 martie 1840.

dacia-literara-iasi-1840

Sursa foto: Tipărituri vechi

În Introducţie, Mihail  Kogălniceanu (6 septembrie 1817, Iaşi– 20 iunie 1891, Paris) afirma că va evita politica, creând o publicaţie, „o foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, o foaie care, făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră.” Astfel, combate imitaţia, literatura mediocră, arătând necesitatea selecţiei operelor după criteriul valoric. Susţine crearea şi promovarea unei literaturi originale, posibilă doar prin îndreptarea poeţilor şi prozatorilor spre trecutul istoric, spre creaţia populară, spre peisajul natural şi social al patriei. Tot în Introducţie, Kogălniceanu (redactor răspunzător) susţine teoria specificului naţional al literaturii române, luptând şi pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.

mihail kogalniceanu

Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, spirit european, dorea să prezinte aspecte din viaţa românilor de pretutindeni, dar revista a apărut numai în trei numere, martie, aprilie, mai 1840, fiind interzisă de domnul Mihail Sturdza, poate şi din cauză că era cea mai bine gândită revistă a epocii, cu un program bine conturat, cu idei revoluţionare pentru acea perioadă şi cu colaboratori de marcă printre care se numărau: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici ş.a.

Introducție 

„La anul 1817, dl Racocea, c. c. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întâiași dată în limba românească. Planul său nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, dl Z. Carcalechi, în Buda, cercă pentru a doua oară o asemene întreprindere, dar și aceasta fu în zadar. În sfârșit, la 1827, dl I. Eliad vru și ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea și Carcalechi nu putură face. Ocârmuirea de atunce a Țării Românești nu-i dădu voia trebuincioasă. Așa, puținii bărbați care pe atunce binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura națională pierdură nădejdea de a vedea vreodată gazete românești. Numai doi oameni nu pierdură curajul, ci așteptară toate de la vreme și de la împrejurări. Aceștii fură dl aga Asachi și dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstrau în inima lor focul luminător al științelor. Așteptarea lor nu fu înșelată. Împrejurări cunoscute de toți le veniră întru ajutor. Așa, la 1 iunie 1829 în Iași, ALBINA ROMÂNEASCĂ văzu lumina zilei pentru întâiași dată. Puțin după ea se arătă și CURIERUL ROMÂNESC în București. De atunce, unsprezece ani sunt aproape; între alte multe înaintări ce s-au făcut în ambele principaturi, literatura n-a rămas în lenevire. Ajutată de stăpânire, apărată și îmbogățită de niște bărbați mari și patrioți adevărați, a cărora nume vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin miile de școli ce s-au făcut în târgurile și satele Moldo-valahiei, literatura noastră făcu pasuri de uriaș și astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei.

După Albină și după Curier, multe alte gazete românești s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Așa, în puțină vreme, am văzut în Valahia: Muzeul național, Gazeta teatrului, Curiozul, Romania, Pământeanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; în Moldova: Alăuta românească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania și Foaia inimii. Unele dintr-însele, adică acele care au avut un început mai statornic, trăiesc și astăzi; celelalte au pierit sau din nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi sunt: Curierul românesc, sub redacția dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Bariț și Albina românească, care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunătățiri simțitoare. Însă, afară de politică, care le ia mai mult de jumătate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai puțin o coloră locală. Albina este prea moldovenească, Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne bagă în seamă, Foaia inimii, din pricina unor greutăți deosebite, nu este în putință de a avea împărtășire de înaintirile intelectuale ce se fac în ambele principaturi. O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, o foaie care, făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeața pretenție să facem mai bine decât predecesorii noștri. Însă urmând unui drum bătut de dânșii, folosindu-ne de cercările și de ispita lor, vom avea mai puține greutăți și mai mari înlesniri în lucrările noastre. Dacia, afară de compunerile originale a redacției și a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri românești. Așadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său. Urmând unui asemene plan, Dacia nu poate decât să fie bine primită de publicul cititor. Cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacției, noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi și scandalul o urâciune izgonită. Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmași ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare. Iubitori ai păcii, nu vom primi nici în foaia noastră discuții ce ar putea să se schimbe în vrajbe. Literatura noastră are trebuință de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă și neplăcută neunire. În sfârșit, țelul nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.

Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducții din alte limbi și încă și acele de-ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații. Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele. Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturii noastre, va fi despărțită în patru părți. În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrătorilor foaiei; partea a doua va avea articole originale din celelalte jurnaluri românești. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cărților nou ieșite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a patra, numită Telegraful Daciei, ne va da înștiințări de cărțile ce au să iasă în puțin, de cele ce au ieșit de sub tipar, relații de adunările învățaților români, știri despre literatorii noștri și, în sfârșit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.

Iașii, 30 ghenarie 1840”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii Calendar

Din Bucureștiul de altădată: Strada Smârdan (2)

Continuăm, doamnelor şi domnilor, povestea străzii Smârdan reamintindu-vă că a fost atestată pentru prima oară într-un document din 1 mai 1672, „drept uliţa care merge de la Curtea Domnească spre Biserica Grecilor”, iar în documentele din secolul al XIX-lea apare ca Uliţa Germană şi este trecută astfel şi în Planul Bucureştilor din anul 1871.

În secolul al XIX-lea, pe această stradă cu nume glorios au început să se construiască magazine, ateliere de reparaţii, dar şi un număr de hoteluri importante pentru Bucureștiul acelor vremuri. Unul dintre cele mai importante şi frumoase hoteluri era Hotelul Brenner (după numele proprietarului, un vienez) sau Hôtel D’Europe menţionat şi de consulul Wilkinson în anul 1820, acesta afirmând că este „bine mobilat şi înzestrat cu toate cele necesare, foarte folositor pentru călători”.

Pe strada Smârdan, la numărul 39, Hotel Concordia, în seara zilei de 23 ianuarie 1859, membri de frunte ai Partidei Naţionale hotărăsc în unanimitate alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Şi astăzi, în 2012, trecătorii mai pot observa placa memorială care atestă acest eveniment istoric: „În această clădire se afla în anii Unirii Ţărilor Române, Hotelul Concordia, unde în seara de 23 ianuarie 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, de către fruntaşii Partidei Naţionale, ca domn al Ţării Româneşti”.

Vă propun, doamnelor şi domnilor, ca acum, în ziua de 24 ianuarie să apelăm la cartea de istorie şi să reamintim contextul în care a avut loc unirea Principatelor Române. Este obligatoriu ca în fiecare an să ne reamintim de ziua de 24 ianuarie.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar Constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Pușa Roth