Teatrul Național Radiofonic: „Suzana”, spectacol premiat de UNITER și finalist la New York

gala uniter iasi 2013

eveniment liber sa spunÎn cadrul ediției a XXI-a a Galei Premiilor UNITER, care s-a desfășurat luni, 13 mai 2013, la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași, Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic a revenit spectacolulul Suzana, scenariul şi regia artistică: Ilinca Stihi, producţie a Teatrului Național Radiofonic.

Același spectacol a fost nominalizat între finaliștii Festivalul Internațional de Radio de la New York, ediția 2013. Din producțiile celor 35 de țări concurente, la secțiunea Teatru radiofonic, juriul internațional alcătuit din 20 de personalități în domeniu, a reținut opt titluri produse de: Germania (1), Hong Kong (1), Irlanda (2), Mexic (1), Marea Britanie (2) și România (1). Festivalul de la New York își va anunța medaliații în 17 iunie, în new york festivalscadrul unei ceremonii ce va avea loc la Manhattan Penthouse, New York.

Suzana, scenariu de Ilinca Stihi după o idee de Werner Herzog, dezvoltă într-o formulă neconvenţională universul interior al unui personaj respins de societate. Un puşcăriaş este eliberat. Afară, lumea parcă a amuţit. Drumul pustiu pare să ducă spre oraş. Spre viaţă. Spre iniţierea unui nou parcurs. Puşcăriaşul porneşte la drum însoţit de femeia lui imaginară, Suzana, o fată din revistele deocheate care, în fotografia de deasupra patului, i-a mângâiat anii de detenţie. Treptat, Suzana capătă personalitate, viaţă şi devine ghidul său într-un drum al amintirilor şi proiecţiilor imaginare. Un drum al nopţii continuat de versurile poetului german Novalis, pe care Suzana însăşi le descoperă cu interes. Un drum către sine luminat şi detaliat de fragmente din romanul neterminat al lui Novalis, Heinrich von Ofterdingen.

suzana scenariu si regia ilinca stihi

Andi Vasluianu, intepretul principal, realizează o performanţă actoricească trecând de la discursul angajat politic, la cuvântul poetic suspendat între vis şi realitate cu viteza unei tăieturi de montaj. Alături de el, Mădălina Giţescu în rolul Suzanei, Tania Popa, Orodel Olaru, Ioana Sihota şi ceilalţi gravitează natural în spaţiul intim propus de piesă. Lumea lui Novalis este amintită prin citatele în germană rostite de Axel Moustache şi Roxana Lepedat şi se întrepătrunde subtil cu atmosfera intensă a filmelor lui Werner Herzog. Ţesătura sonoră realizată de Mihnea Chelaru (sound design) şi Mădălin Cristescu (regia muzicală), împlinesc şi continuă un spectacol după structura specifică a unei cochilii în spirală. Regia de studio: Milica Creiniceanu.

Premieră la Teatrul Naţional Radiofonic: Patru povestiri de Petre Barbu

petre barbu teatru radiofonic

Marţi, 12 martie 2013, la ora 23.03, la Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră Patru povestiri de Petre Barbu: „Gerul iubirii”, „Rolul vieţii mele”, „La o crâşmă din Fundeni”, „Vai, sărmanul tată!”. Regia artistică: Attila Vizauer. În distribuţie: Vlad Ivanov, Dan Condurache, Dan Tudor, Andreea Vasile, Marioara Sterian, Ana Maria Ţoghină. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Radu Verdeş. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Mădălin Cristescu. Redactor: Domnica Ţundrea. Spectacolul va putea fi audiat în avanpremieră luni, 11 martie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Spectacolul radiofonic aduce în atenţia publicului patru poveşti de viaţă, impecabil alcătuite, patru întâmplări aşezate într-un crescendo dramatic răscolitor, patru crâmpeie ale unui univers interior neliniştitor şi lucid, îmbinând firescul cotidianului cu fiorul tragic, de sorginte aproape metafizică… pentru că fiecărei experienţe de viaţă îi corespunde o anumită filosofie şi fiecare fapt relatat aduce cu sine o viziune despre lume.

Albert Camus spunea că „totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea”. Petre Barbu reuşeşte să capteze datele esenţiale din cotidian şi, filtrându-le prin propria luciditate, să recompună, cu forţă de expresie, un univers tulburător. Se creează astfel o sinteză între lume şi spirit, iar spectacolul ne prilejuieşte apropierea de o problematică umană de maximă însemnătate, de la lucruri fireşti, de fiecare zi (atât de importante, în fond!) până la fiorul tragic al iminenţei morţii şi, finalmente, chiar până la contactul cu moartea, relatat însă cu un fel de îngheţare a emotivităţii, ceea ce sporeşte evident tensiunea dramatică şi conferă montării radiofonice profunzime şi forţă filosofică.

petre_barbu

Petre Barbu

Opera lui Petre Barbu reprezintă o constantă a carierei regizorale a lui Attila Vizauer, astfel încât se poate vorbi, fără îndoială, de acum, despre o relaţie dramaturg-regizor bine sudată în timp şi exersată în multiple ocazii, scenice sau radiofonice. Faptul nu putea fi decât benefic pentru intuirea exactă, de către regizor, a intenţiilor autorului, pentru valorificarea tuturor meandrelor, nuanţelor psihologice ale personajelor, pentru acea condensare a timpului dramatic, care ne determină să ne transpunem cu totul în atmosfera spectacolului şi, ascultându-l cu atenţie, să ne lăsăm copleşiţi de emoţie.

luminita gliga compozitie 27

Luminita Gliga, Compoziție 27

Montarea radiofonică se distinge prin calitatea compoziţiei auditive, prin tonul şi ritmul secvenţelor dramatice, printr-o atentă distribuire a planurilor sonore, prin crearea de imagini, de la cele ale unui cotidian aparent banal şi până la construcţii stranii, dedublări ale acţiunii şi dialogului, evocări pe calea memoriei, proiecţii în imaginar… Sunetul devine un adevărat personaj în spectacol, un partener al eroului principal (acelaşi în cele patru povestiri), sonorităţi speciale creează o realitate paralelă, ambianţa ne copleşeşte şi ne potenţează reacţiile afective.

Vlad Ivanov, în rolul personajului principal, se dovedeşte remarcabil prin firescul interpretării, prin emoţie reţinută şi interiorizare, prin măsura dozei exacte, prin uşurinţa de a trece de la tonul unei discuţii obişnuite la trăiri profunde, marcate de tragism şi frământare lăuntrică, iar ceilalţi actori îşi susţin partiturile cu talent şi profesionalism, contribuind la crearea unei lumi extrem de percutante de realităţi concrete şi imagini. La tot pasul, descoperim adevărul vieţii, adevărul despre noi înşine şi ne recunoaştem în aceste trăiri, în aceste întâmplări, în aceste emoţii.

Domnica Ţundrea

Rebecca. File

Ce se întâmplă atunci când sunetele invadează privirea? Instalaţia multisenzorială Rebecca. File explorează transgresia de la roman la partitura muzicală, de la scenă la microfonul de radio; şi de aici, la provocarea Aiurart. Rebecca. File propune o experienţă complexă, unde invizibilul compune imagini, pornind de la un personaj niciodată descifrat – Rebecca de Winter.

Evenimentul va avea loc miercuri, 14 noiembrie 2012, ora 18.00, la Aiurart Gallery din București (str. Lirei nr. 21).

O instalaţie de: Ilinca Stihi, Andrei Popovici, Mihnea Chelariu, George Marcu, Mădălin Cristescu. Fotografii de: Valentina Beleavschi, George Dăscălescu, Mircea Gheorghe. Curatori – Andrei Popov, Eugenia Anca Rotescu.

Ilinca Stihi

Rebecca…

…romanul clasic, capodopera scriitoarei britanice Daphné du Maurier (1938).

…thriller-ul cult, în egală măsură pentru critică şi marele public, regizat de Alfred Hitchcock (1940).

…drama gotică repovestită într-un musical-hit de compozitorul american de origine maghiară Sylvester Lévay si de libretistul german Michael Kunze (2006).

Rebecca – una din cele mai celebre prezenţe absente din cultura universală. FEMEIA! (ni se spune) cu defecte şi calităţi exacerbate; fără corp şi fără chip, căci nicio imagine picturală sau fotografică nu i-ar fi putut surprinde vreodată esenţa (ni se dă a înţelege). Dispărută violent din lumea materială, Rebecca locuieşte însă perpetuu în mentalul apropiaţilor săi şi al celor care, de o manieră sau de alta, au avut vreodată de-a face cu ea. Dincolo de orice altceva, tocmai această absenţă o face iubită, detestată, cautată, o enigmă fără soluție unică.

În 2011, la Bucureşti, regizorul româno-maghiar Attila Béres îi reteatralizează povestea muzicală – punând-o sub o lumină cu totul neaşteptată – într-un spectacol care „îndrăzneşte să ducă emoţia până la capăt”, după spusele compozitorului Sylvester Lévay. Realizat în parteneriat cu Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, spectacolul de la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” este cea de a cincea producţie mondială a musicalului Rebecca, devenind în scurt timp unul dintre cele mai mari succese ale teatrului din capitala română.

Timp de aproape trei săptămâni, am urmărit ultima etapă a repetiţiilor acestei producţii. Cele peste patruzeci de ore de înregistrări audio – iniţial, cu destinaţie strict jurnalistică – sunt punctul de pornire al instalaţiei Rebecca. File. Din elemente disparate, proiectul recompune ambianţa de lucru, îndeobşte inaccesibilă publicului larg, pentru a schiţa drumul unui spectacol de musical – gen deosebit de complex, dar puţin exploatat în România – de la primul pas al echipei artistice şi tehnice pe scenă, la prima ridicare de cortină.

Instalaţia explorează capacitatea producţiei Rebecca de a genera un alt act artistic, complementar, prin reinterpretarea materialului radiofonic şi a anumitor elemente din spectacol cu alte mijloace şi instrumente creative.

În acelaşi timp, proiectul încearcă să adauge noi dimensiuni unei ficţiuni devenite deja mit, dar şi să-i verifice puterea de atracţie în zilele noastre. Aşadar, cine este Rebecca?

Într-o lume contemporană dependentă de vizual, Rebecca. File acordă întâietate sunetului, simţ predilect al imaginaţiei. Adică, al secretului dintotdeauna al Rebeccăi: jocul lui „a fi” în „a nu fi”.

Giovanni Battista Piazzetta, Rebecca la fântână, c. 1740

Întreţinuţi cu: Nenea Iancu & Red Bull

Parteneri: RFI, Zeppelin, Tataia, Şapte Seri, Modernism, Metropotam, Artclue, ArtAct Magazin, Liternet.

Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Centenar August Strindberg (22 ianuarie 1849–14 mai 1912)

Joi, 10 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Domnişoara Iulia de August Strindberg. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. În distribuție: Delia Nartea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu. Muzica originală: Delia Nartea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea. Înregistrare din 2011. Spectacolul va fi difuzat și la Radio România Internațional, sâmbătă 12 mai 2012, ora 13.15. Înregistrare din 2011.

Domnișoara Iulia, jucată în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celalalte reprezentații, varianta sa radiofonică fiind la fel de bine primită.

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând la data premierei (17 noiembrie 2011) debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, păstrează în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul a marcat totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

Fotografii din spectacol: Bogdan Amarfi

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Joi, 12 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 14 aprilie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Repan, Dan Condurache, Petre Lupu, Virginia Mirea, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Julieta Strâmbeanu, Ioan Chelaru, Papil Panduru, Gheorghe Buznea, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din anul 2004.

Am meditat adesea, eu şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” merită o analiză mult mai amplă decât o pot face eu acum, aici.

Dramatizarea acestei capodopere este, fără îndoială, o probă de foc, căci dialogul e sumar, esenţial în Mantaua rămânând discursul auctorial, cu lanţul său de descrieri, în care fiecare nuanţă e semnificativă şi are reverberaţie în plan psihologic. Puşa Roth a trecut cu succes proba confruntării cu capodopera lui Gogol, oferind în 2004 o excelentă dramatizare radiofonică, după ce în anul 2000 realizase o adaptare a pieselor scurte ale scriitorului rus, cu titlul Scene din viaţa lumii mari (Dimineaţa unui om ocupat, Procesul, Fragment, „rama” spectacolului fiind monologul Autorului din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi).

Orice dramatizare este o recreare a textului, o operă de imaginaţie în raport cu textul respectiv. Şi aici încep marile probleme: cât şi cum să te îndepărtezi de textul în proză fără a pierde nimic din substanţa lui, din atmosferă, dându-i însă coerenţă dramatică şi, în cazul special al nuvelei Mantaua, creând personaje din simple referinţe, aşa cum se întâmplă cu bătrâna gazdă a lui Akaki, botezată inspirat Agapia Vasilievna şi cu cei patru funcţionari. Apoi, o dramatizare este, într-un fel, şi un exerciţiu hermeneutic. Veţi observa ascultând piesa scrisă de Puşa Roth şi montată cu măiestrie de Cristian Munteanu câtă consistenţă teatrală au personajele din Mantaua, câtă culoare se desprinde din evoluţia lor, din atmosfera tipic rusească, la reliefarea căreia contribuie din plin muzica lui George Marcu şi efectele imaginate de regizorul tehnic Mihnea Chelaru. Veţi remarca abilitatea cu care este evitată capcana, posibilă, a lungilor monoloage ale lui Akaki. Dacă ele ar fi fost exagerate, ritmul piesei ar fi trenat.

Cristian Munteanu a construit acest spectacol sesizând perfect trecerile de la o stare psihologică la alta, gradaţia lor, particularităţile stilistice ale lui Gogol, atât de bine păstrate în dramatizarea Puşei Roth. Obsesia frigului, tema omului-muscă, derizoriul, transformarea abulicului Akaki, avalanşa catastrofică din final, cu modificările psihologice ale celorlalte personaje sunt câteva dintre elementele de construcţie în Mantaua, în care veţi asculta admirabile interpretări actoriceşti: Virgil Ogăşanu (Akaki), tulburător, complex, cu nuanţele psihologice cele mai adecvate, Tamara Buciuceanu, într-un minunat rol de compoziţie (Agapia), Dan Condurache (Al treilea funcţionar), cu o expresie atât de plastică, Mircea Albulescu în rolul croitorului Petrovici, compus cu tehnică de înaltă clasă, Alexandru Repan, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Ion Chelaru, Papil Panduru.

Costin Tuchilă

Maia Morgenstern în „Aiax” de Hristos Ziatas, la Teatrul Național Radiofonic

Luni 3 octombrie 2011, la ora 11.00, la barul Hotelului Ramada Majestic din București, în cadrul proiectului „Ne auzim la Majestic”, va avea loc audiția cu public a spectacolului Aiax de Hristos Ziatas. Interpretează: Maia Morgenstern. Regia artistică: Vasile Manta. Traducere de Olga Aravandinos și Ion Andreiță. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu și Radu Verdeș. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Redactor: Costin Tuchilă. Producător: Domnica Țundrea.

Premiera radiofonică va fi difuzată joi 6 octombrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și, în reluare, sâmbătă 8 octombrie, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

În premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic, Aiax de Hristos Ziatas este un monolog dramatic care pornește de la o idee a lui Eugene O’Neill din piesa scurtă Înaintea gustării de dimineaţă (textul scriitorului grec este de altfel dedicat lui O’Neill). Tema cuplului, condiția artistului în societate, lumea teatrului cu atmosfera ei specifică sunt dezvoltate în acest monolog foarte bine construit, cu tensiuni teatrale expresive, în care personajul feminin parcurge o întreagă suită de stări sufletești, adesea contradictorii, până la deznodământul tragic. Într-un apartament în care răzbate muzica zgomotoasă a vecinilor, Femeia, actriță ajunsă la maturitate, încearcă să-și convingă partenerul, un cunoscut scriitor, să iasă din tăcerea în care se scufundase. Încercarea de dialog eșuează și asistăm la o pasionantă rememorare a unor momente din adolescență, a primelor succese artistice, dar și a primelor eșecuri, a anilor de tinerețe, cu frământările lor într-o lume în care invidia, răutatea, indiferența lasă urme adânci.

Actriță excepțională, de rară intelectualitate, cu disponibilități în toate registrele dramatice, Maia Morgenstern face în această piesă un rol memorabil, găsind mereu tensiunile necesare, schimbările de ritm, ton, culoare a vocii, care să țină trează atenția ascultătorului și rezolvând expresiv din punct de vedere radiofonic planurile de joc, efectele de distanțare și apropiere, trecerile rapide de la o stare la alta, de la o ipostază dramatică la alta.

Născut în 1937, în satul Halara din Grecia (regiunea Kastoria), refugiat în România în timpul războiului civil din Grecia, Hristos Ziatas a urmat școala medie în România, apoi Facultatea de Filologie din Bucureşti, printre colegii săi numărându-se C. Stănescu, Gabriel Dimisianu, Darie Novăceanu, Ion Andreiță. A lucrat ca bibliograf la Biblioteca Naţională din Bucureşti, colaborând în acea perioadă la ziarul grecesc din România, „Nea zoi” („Viaţă nouă”). În 1975 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Este autorul mai multor cărți de poezii în ediţii bilingve (engleză şi greacă). La Editura Odisseus din Atena, Hristos Ziatas a publicat Treizeci şi cinci de poezii absurde de dragoste (1980), urmate de alte volume şi de o Antologie modernă de poezii pentru copii. A tradus poeme de Puşkin, Eminescu, Vasko Popa. În limba română i-au fost traduse volumele Sub pleoapele cucuvaei, de Darie Novăceanu (Editura Albatros, 1974) și Ochiul celălalt – treizeci și cinci de poeme (traducere de Ion Andreiță, Editura Oscar Print, 2007). Ultimul este o „emoţionantă declaraţie de iubire pe care Hristos Ziatas o întoarce spre cea de a doua patrie a lui”, România. (C. Stănescu).

În cronica dedicată volumului Ochiul celălalt, Gabriel Dimisianu remarca: „Este într-adevăr emoţionant să constaţi cât de mult a fost marcat sufletul acestui grec de legăturile cu spiritualitatea românească, ce răsunet amplu găsesc în poezia lui miturile şi simbolurile româneşti, figurile noastre istorice şi legendare. Probabil că cititorul grec neavizat nu va percepe toate nenumăratele referiri româneşti din poezia lui Hristos Ziatas, dar cititorul român cu siguranţă că le va descoperi şi va fi mişcat. Mioriţa, Meşterul Manole, domnitorii iluştri, Eminescu, Enescu, Blaga, Brâncuşi, dar şi G. Călinescu, Labiş, Marin Preda, apoi frânturile de peisaj românesc sunt elemente de evocare sugestivă, nu o dată memorabilă.”

Costin Tuchilă