Editura Rediviva din Milano la prima sa întâlnire cu cititorii din București

La invitația Institutului Italian de Cultură și a Librariei Cărturești din București, Editura Rediviva din Milano este onorată să se întâlnească cu publicul român vineri, 29 mai 2015, la ora 18.00, la sediul Institutului Italian de Cultură (Aleea Alexandru nr. 41) și sâmbătă, 30 mai 2015, ora 18.00 la sediul Librăriei din strada Verona nr. 13-15. Continuă lectura „Editura Rediviva din Milano la prima sa întâlnire cu cititorii din București”

Radioul italian a împlinit 90 de ani

radio italia 90 de ani

calendarLa 6 octombrie 1924 a avut loc prima transmisiune radiofonică în Italia. 

Primele cuvinte pronunţate la radio au fost: „URI, Uniunea Radiofonica Italiană. 1-RO: frecvenţa de Roma. Lungime de undă metri 425. Tuturor celor care ne ascultă, Bună seara! Este ora 21, 6 octombrie 1924. Transmitem concertul de inaugurare a primului post radiofonic italian, susţinut de quartetul compus din Ines Viviani Donarelli, la microfon, Alberto Magalotti, Amedeo Fortunati şi Alessandro Cicogniani. Vom asculta Haydn, Quartetto op. 7, prima şi a doua parte.” Continuă lectura „Radioul italian a împlinit 90 de ani”

„Recviemul” de Verdi

recviem verdi antonio pappano

La Ateneul Român, de la ora 17.00, se va încheia integrala Concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Rudolf Buhbinder, solist și dirijor, în compania Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București. Miercuri programul a cuprins Concertele nr. 2 în Si bemol major, nr. 4 în Sol major și 3 în do minor, joi, 12 septembrie, Concertul nr. 1 în Do major, op. 15 și nr. 5 Mi bemol major, „Imperialul”, op. 73.

Un eveniment între evenimentele acestei ediții a Festivalului poate fi considerat concertul de la ora 19.30, de la Sala Mare a Palatului, în care Orchestra și Corul Academiei Naționale „Santa Cecilia” din Roma, cu Antonio Pappano la pupitrul dirijoral va interpreta Recviemul de Verdi. Solişti: soprana Liudmyla Monastyrska, mezzosoprana Ekaterina Semenchuk, tenorul Simir Pirgu, basul René Pape. Concert prezentat de Enel.

antonio pappano

Antonio Pappano

Radio România Cultural și  Radio România Muzical vor transmite concertele de la orele 17.00 și 19.30.

La Sibiu Orchestra Filarmonicii, dirijată de Gottfried Rabl, va susține un concert al cărui program este este alcătuit din piese de Theodor Rogalski (Trei dansuri româneşti), F. Mendelssohn-Bartholdy (Concertul pentru vioară şi orchestră, în mi minor, op. 64, solist: Alexandru Tomescu), S. Taneyev (Simfonia nr. 4 în do minor, op.12).

Orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timișoara va fi dirijată de Gheorghe Costin. Program: G. Enescu – Suita a II-a în Do Major op. 20; Fr. Poulenc – Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră, FP 61 (soliști: Manuela Iana-Mihăilescu și Dragosș Mihăilescu); B. Bartók – Suita „Mandarinul miraculos”, op. 19.

***

verdi giovanni boldini

În istoria muzicii, Messa da Requiem de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă muzicianul nu a trăit, poate, cu intensitate sentimentul religios, el avea însă simţul grandiosului, pe deplin verificat aici şi o tehnică prin care ştia să exprime în modul cel mai convingător un asemenea subiect, indiferent cu câtă vibraţie se apropia de el. Apoi, există cel puţin o trăsătură care îl distinge de partiturile „canonice” de celebrare funebră: este sfâşietorul sentiment tragic care are drept consecinţă conflictul dramatic nelipsit de sugestii aproape scenice. Pornind de aici, conţinutul de idei ce poate fi invocat prin această muzică, limbajul ei uneori „teatral”. În nici una din lucrările similare (cel puţin în cele celebre), nu poate fi întâlnită atâta suferinţă dramatică – şi întrucâtva dramatizată – ca la Verdi. Veşmântul funerar acoperă zvârcolirea şi revolta. Câtă dorinţă de împăcare, atâta dramă.

michelangelo judecata de apoi capela sixtina

Michelangelo, Judecata de Apoi, Capela Sixtină

Dacă Recviemul în re minor de Mozart sugerează, dincolo de patetismul unor pasaje ori de reculegerea meditativă din altele, o solemnă demnitate, dacă acela de Berlioz e terifiant, simili-apocaliptic, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte textul liturgic, ampla partitură terminată de Verdi în februarie 1874, pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni (1785–1873), a reprezentat de la prima ei audiţie, la 22 mai 1874, o problemă nu numai din unghiul clasificării ca specie, cât şi al conţinutului. Libertăţile formale, nerespectarea tiparului structural, interpretarea mai liberă a acestuia sunt într-o măsură responsabile de respectiva „dificultate”. Pun cuvântul între ghilimele pentru a trimite la şirul de încercări de definire a lucrării. Evident, Recviemul lui Verdi a şocat. Albert Schnerlich îl considera „un monstru liturgic”. Pentru Carl Dalhaus, „verdiana messă de recviem poate fi plasată în acel grup de compoziţii sacre ce se pot cânta în biserică, grup ce reuneşte lucrări precum Oratoriul lui Mendelssohn, Recviemul german de Brahms şi poate chiar şi Parsifalul lui Wagner.” Caracterizarea se referă desigur la libertăţile de conţinut şi formă din această „reprezentare panoramică în formă de frescă”, cum definea Gustavo Marchesi Recviemul lui Verdi. Unii l-au învinuit că a folosit textul liturgic „doar pentru a-şi satisface fanteziile teatrale”! Dar, indiferent de asemenea obiecţii, Messa da Requiem rămâne una dintre cele mai zguduitoare din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Îţi trebuie, ca ascultător, o veritabilă rezistenţă în fata valurilor de suferinţă care înăbuşă orice speranţă. „Pacea eternă”, iluzia împăcării sunt aici devansate mereu de teribila ciocnire de forţe. Verdi nu poate imagina o muzică statică, de pură contemplaţie (în paranteză fie spus, muzica refuză prin natura ei staticul; dar nu e mai puţin adevărat că e arta care poate sugera cel mai direct atmosfera de reculegere ori contemplarea imaginii funebre). Totul, chiar şi fragmentele lirice, se adresează unui imaginar în mişcare, în care deschiderea e sinonimă de obicei cu forţa şi caracterul înfricoşător. Mijloacele sunt însă diferite faţă de cele ale lui Berlioz din Messe des morts (1837), iar impresia de irealitate – alungată.

verdi-requiem

Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Personajele aparţin, cu revoltă şi disperare, unei lumi pentru care fiorul metafizic nu înseamnă eliberare. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. Funcţional – pentru a fi invocată în încercarea de descătuşare a spiritului. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă: se prefigurează furtunos – şi începe să fie dezvoltat – nucleul dramatic, după ce în prima, Requiem aeternam, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din extraordinarul Dies irae, deschis cu un potop orchestral: acorduri violente ale întregii orchestre, izbucniri ale percuţiei în contratimp, o adevărată cascadă la viori. Acordurile detunătoare vor reveni cu şi mai mare concentrare emoţională. Orchestra este şi aici, pentru Verdi, un instrument dramatic însemnat, chiar dacă rolul de prim-plan revine soliştilor şi corului. Ariile, duetele, recitativele (puţine), cvartetele se sprijină aproape permanent pe dramaturgia orchestrală, pe efectele psihologice astfel create. De exemplu, dialogul „trâmbiţelor apocaliptice” din Dies irae. Opt trompete, dispuse în două grupe, una în orchestră, cealaltă la distanţă, ascunsă, invizibilă îşi încrucişează fatidicele chemări la Judecata de apoi. Aceste ingenioase suprapuneri, răsfrângeri şi efecte de ecou „pun în scenă” bogăţia de sensuri muzicale din această parte, urmată de un poetic offertorium (Domine Jesu Christo). Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul se încheie nu cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema Libera me, Domine, de morte aeterna, revoltă condusă la înalta transfigurare.

Costin Tuchilă

liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35