Geo Bădulescu – între legendă și uitare

handbal istorie geo badulescu

valorile trecutului„Jocul este o funcţie plină de tâlc.”

Johan Huizinga

Din istoria handbalului românesc

„Dragii mei,

După un drum lung şi cu ocolişuri, negăsind bilet de vapor la Marseille, am hotărât să mă reîntorc prin Italia şi, din Sicilia, am găsit […] un loc pentru Tunis şi de acolo în Algeria. În total am străbătut 5466 de kilometri, fără ca să păţesc nimic şi, după cum ştiţi, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus că plecăm în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa naţională. […[ Eu de mâine intru în cantonament cu băieţii până pe data de 3 octombrie. […] Să mă ţii la curent cu campionatul nostru şi, din când în când, să-mi trimiţi şi clasamentul la zi, la fel şi la handbal. […] Nelu”

Aşa scria de pe tărâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea să rămână cunoscut în istoria handbalului românesc drept Geo Bădulescu, component al selecţionatei de aur a handbalului masculin românesc şi unul dintre foştii antrenori ai echipei naţionale de handbal a Algeriei. Geo Bădulescu (1936-1988) avea să obţină la 12 martie 1961, împreună cu ceilalţi coechipieri ai săi – şi trebuie nepărat amintit aici că, la acea dată, Naţionala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) şi Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) şi Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoţi pe Otto Tellman (Steaua) şi Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Bădulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivănescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Oţelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef –, la Campionatul Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România, după o finală în faţa echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânseseră atunci pentru a urmări un joc dinamic, plin de tensiune şi de suspans, în jur de 15 000 de spectatori ţinuţi cu sufletul la gură până în ultimul minut al partidei – minutul 60, de către o echipă de „7” dezlănţuită, pe care nu o mai putea opri nici măcar timpul.

nationala handbal romania 1961 campioana mondiala

Pe Geo Bădulescu – interul echipei naţionale de handbal masculin a României, căruia în familie i se spunea, simplu, Nelu –, nu l-am cunoscut niciodată. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieţi, aşa cum avea să mi le intersecteze – într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, după sfârşitul fulgerător al lui Geo, în 1988 – cu întreaga sa familie. Tatăl lui, Alexandru Bădulescu, era pentru mine unchiul Sandu, căruia îi ţinea locul la coadă la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare ouă, nimeni alta decât buna lui prietenă şi marea atletă Lia Manoliu. „Lio, du-te tu de dimineaţă, că vin şi eu puţin mai târziu!”, îi geo badulescuspunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi răspundea: „Nicio grijă, nene Sandule, stai liniştit! Vino când poţi matale.” Alexandru Bădulescu fusese, la rândul său, în tinereţe, campion naţional la aruncarea discului. Georgeta Bădulescu (mătuşa mea), cea de-a doua soţie a unchiului Sandu, era o mare iubitoare de tenis şi de jucat table (câştiga detaşat în faţa tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciudă că mânca întotdeauna bătaie, şi mai ales de la o femeie, dădea nervos cu cutia de table de pământ), pe care Nelu o adora şi o respecta din tot sufletul – şi care avea să îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea. Zamfira Bădulescu (tanti Fifi) era soţia lui Geo Bădulescu. Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, fiind foarte pasionată de tenis, nu rata niciun meci în transmisie directă, chemându-i tot timpul în camera din faţă a casei pe unchiul Sandu şi pe tanti Georgeta pentru a urmări împreună toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocată a lui Ilie Năstase, căruia ea îi spunea „Iliuţă”, încât o dată, agitându-se foarte mult în faţa televizorului şi sărind în sus de bucurie la un meci câştigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolentă, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînţeles că că toată asistența a râs ăn hohote, iar a doua zi tanti Nasti avea să caute de zor un lemnar care să-i repare urgent dormeza).

handbal masculin

Mica bucătărie de vară din spatele Teiului Doamnei, ferită de forfota Bucureştiului, unde am locuit împreună cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar şi unde ascultam mereu la Radio România muzică şi întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui Aurelian Andreescu, prietenul lui Geo Bădulescu, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cântă prietenul lui Nelu! Săracii, amândoi s-au dus de tineri unul după altul!…” Şi lacrimile îi lăsau cu repeziciune urme umede şi prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca să şi le ascundă niciodată, ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam să aflu de la tanti că, lângă căpătâiul bunului său prieten decedat în 1986, Nelu stătuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alături de mama acestuia şi – mult timp după acest episod de viaţă atât de trist pentru el – nu şi-a putut reveni foarte uşor. Şi tot în cămăruţa tinereţii mele, într-o seară friguroasă de noiembrie, căutând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am găsit la un moment dat o pungă din plastic, pe care o pătrez şi azi, unde se găseau câteva fotografii, scrisori şi ilustrate trimise de Geo Bădulescu familiei sale din lungile deplasări pe care le făcea în străinătate. Citatul de la începutul acestui text aparţine uneia dintre aceste misive găsite atunci.

minge handbal gol

Geo Bădulescu era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâţia ani. Devenise idolul multor copii din zonă în acea vreme. Cu nea Stelică aviatorul, vecinul care făcea curse pe TAROM, pleca mai mereu în străinătate, iar acesta era foarte mândru să-l ducă pe domnu’ Nelu la destinaţie. Păcat că strada respectivă din sectorul 2 al Bucureştiului nu îi poartă azi numele, legendele de altădată înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitări nemeritate!…

joc handbal

„Existenţa jocului nu este legată de nicio treaptă a civilizaţiei, de nicio formă a concepţiei despre lume”, scria Johan Huizinga în Homo ludens. Şi tot el continua că „jocul, oricare i-ar fi esenţa, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existenţei fizice.” Iar echipa naţională de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezentă la Mondialului din 1961 a spart aceste limite la Dortmund, presa internaţională vuind de elogii nenumărate la acea vreme la adresa „Şaptelui” de aur românesc. În 2011, la cei 50 de ani de la câştigarea primului titlu mondial de către Geo Bădulescu şi coechipierii săi, sunt însă convinsă că nu mulţi şi-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei ţări. Despre marile ei nume, evident, şi mai puţini. Căci a păşi spre tărâmul de dincolo reprezintă, în general, paşaportul către uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiinţei umane, dacă aceasta nu îl determină să îi devină prieten.

Magdalena ALBU

iunie 2011

P. S. Geo Bădulescu îşi „botezase” maşina cu numele Tudoriţa, iar aceasta îl tot purta fidelă de colo până colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lăsa întotdeauna pentru o vreme acasă. Până când, într-o zi, timpul şi Tudoriţa l-au trădat. Era în anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucureşti a făcut ca circulaţia Capitalei să fie oprită. Pentru că avea meci şi nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivită spre a fi alături de echipa sa, Geo Bădulescu s-a supărat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sală, s-a prăbuşit, pur şi simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce căuta din acea secundă în destinul său. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viaţă. Scena vieţii însă avea să rămână complet pustie pentru toţi cei care îl iubiseră cu adevărat.