Expoziție de pictură Ammar Al Nahhas

ammar femeie

Sâmbătă, 2 martie 2013, la ora 19.00, la Galeria Basil din București (str. Popa Soare nr. 9) va avea loc vernisajul expoziției de pictură Mândria Orientului a artistului Ammar Al Nnahas. Expoziția va fi prezentată de dr. Virgil Mocanu și dr. Marius Tița.

ammar expo

„Numele lui Ammar Al Nahhas a început să circule pe simezele galeriilor de artă bucureştene în urmă cu doar doi ani şi câteva luni. Iniţial, cu o discreţie vecină cu timiditatea, fără a atrage atenţia prea multor obişnuiţi ai sălilor de expoziţii, apoi, o dată cu trecerea timpului şi cu intensificarea ritmului apariţiilor sale publice (trei în 2011, şapte în 2012), cu tot mai multă pregnanţă şi vizibilitate.

Artistul s-a născut în anul 1976 în oraşul Hasaka, situat în partea de nord-est a Siriei, la graniţa cu Irakul. A urmat cursurile Facultăţii de Arte Frumoase din Damasc între anii 1997–2001, absolvind secţia de sculptură. A expus lucrări de grafică, pictură şi, evident, sculptură în ţara natală (2001, 2002, 2004, 2005, 2006) şi în Spania (2004). La Bucureşti, unde un frate farmacist şi un unchi inginer se stabiliseră deja de mai multă vreme, a venit în 2006 şi după cum arată toate indiciile s-a decis să rămână pentru o perioadă nedefinită de timp. Contactul cu civilizaţia de aici, cu lumea artistică românească nu a fost unul dur sau complicat. Nu se poate spune însă nici că s-a produs de la sine ori că mediul social şi cultural local nu i-a creat probleme de adaptare. Mai întâi de toate, nemaiavând la dispoziţie un atelier adecvat, a trebuit să renunţe la sculptură şi să se manifeste doar ca pictor şi grafician, lucrând în apartamentul în care locuieşte împreună cu un alt frate al său, sosit şi el relativ de curând în ţara noastră.

ammar al nahhas muzica ninive

Ammar Al Nahhas, Muzica Ninive

Faptul în sine nu a rămas chiar fără urmări în ceea ce priveşte modul personal de comunicare artistică, sculptura fiind, totuşi, cea dintâi vocaţie a lui şi forma de exprimare prin care a reuşit să se impună în anii imediat următori debutului. Lucrările sale din această categorie, realizate în bronz, fier, polistiren şi piatră, dezvăluie o tematică atent aleasă (portrete, trupuri feminine, schelete de peşti, scaune), capabilă să furnizeze maximum de expresivitate în ceea ce priveşte poziţionarea în spaţiu şi valenţele atitudinale ale personajelor în sine, sau ale acestora în raport cu obiectele din proximitate. Zvelte şi rafinate, degajând deopotrivă vigoare şi graţie, sculpturile lui Ammar Al Nahhas ies în evidenţă şi prin calităţile lor decorative, nefiind deloc exclusă ipoteza ca unele dintre ele să fi fost gândite de la bun început dintr-o perspectivă cu tentă pragmatică, urmând a fi integrate în ambiente domestice personalizate, mai ales că artistul s-a arătat a fi în mod cert interesat de designul multidisciplinar, ocupându-se de o serie întreagă de proiecte de amenajări interioare şi exterioare la Damasc şi continuând chiar şi aici, la Bucureşti, în condiţiile în care nu dispune nici de un spaţiu corespunzător şi nici de dotări tehnice performante, să proiecteze şi să confecţioneze diverse obiecte de mobilier de artă.

pictura ammar al nahhas

Constrâns aşadar de împrejurări aparent nu tocmai favorabile să stea mult mai mult timp decât de obicei în faţa şevaletului, poate că sculptorul Nahhas a avut pentru moment ceva de pierdut, însă pictorul care răspunde la acelaşi nume a avut cu siguranţă numai de câştigat. Orientat doar ocazional spre analiza şi interpretarea datului vizual, însă aplecat permanent către explorarea lui prin prisma trăirilor fruste, a jubilaţiei şi mirării spontane, pline de sinceritate în faţa metamorfozelor adesea neaşteptate ale realului, acesta din urmă şi-a reactivat într-un mod spectaculos instinctul de «vânător» de imagini rare, cu adevărat remarcabile, pe care le aşază pe pânză nu numai cu multă pricepere, ci şi cu o naturaleţe fără cusur, în spatele căreia se află cu siguranţă un principiu cognitiv orientat spre imaginarul fecund şi un tip de reacţie sensibilă bazat în întregime pe cultul autenticităţii.” (Corneliu Ostahie, Un pictor sirian se afirmă la Bucureşti: Ammar Al Nahhas, Artindex, 2 ianuarie 2013).

Fotografie de artă

expozitie muze

Vineri, 1 martie 2013, la ora 19.00, va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografie de artă Muse Descompuse a lui Dan St. Andrei. Evenimentul, organizat în parteriat cu Spaţiul de artă contemporană Aiurart, va avea loc la Sarroglia Lounge Art Gallery din București, strada Vasile Lascar, nr. 59 (colţ cu strada Maria Rosetti). Expoziţia va fi deschisă în perioada 1–31 martie 2013.

„De ceva vreme mă tot gândesc la muzele de demult… şi zic de demult întrucât în ziua de azi relaţia dintre muză şi artistul său este aproape inexistentă în cultura noastră mândră şi individualistă…

Ce sunt muzele?

Zeiţe graţioase, fiice ale memoriei, idealuri platonice, modele pentru portretele Sfintei Mame, femei virtuoase sau desfrânate… luceferi feminini… iubite învăluite în mister pe care le nu le poţi atinge? Valeţi feminini ai imaginaţiei cuiva? Concepte complementare, invenţii poetice, fantome atât de dorite care vin pe neaşteptate, regine ale superficialului, auto-muze, muze interioare?

În miturile greceşti, relaţia dintre muză şi artist era una de reciprocitate, femeia având calitatea de mijlocitor, căci Zeii ofereau acces omului către memoria şi învăţătura care îi lipseau. Artistul producea ulterior un text care nu era despre muza-femeie, dar care celebra implicarea ei în actul creaţiei. Un astfel de schimb însemna că un gol al artistului nu poate fi umplut decât printr-o pierdere de sine temporară în clipele în care era locuit de puterea pătrunzătoare a muzei.

Aceste teme romantice ale idealizării şi ale iubirii interzise (sau ne-consumate) au atins apogeul în Italia renascentistă. Poeţi ca Dante si Petrarca şi-au plasat muzele pe socluri înalte, astfel încât Beatrice (în cazul lui Dante) şi Laura (Petrarca) sunt descrise ca modele ale perfecţiunii şi purităţii, în timp ce interesul lui Boccaccio către muza sa Maria este un amestec perfect de dragoste a minţii, trupului şi sufletului. Idealizarea Beatricei şi a Laurei sunt parţial atribuite Marianismului, pentru că în secolul al XIII-lea Sf. Maria a devenit din ce în ce mai importantă ca mediator între oameni şi Dumnezeu. Către Maria se rugau majoritatea oamenilor pentru mijlocire divină.

muse descompuse

În perioada romantică, muza ajuta creatorul să exprime sentimente şi emoţii, mai degrabă decât idei religioase şi politice, iar artistul începe să-şi definească imaginea independent de opţiunea politică, ceea ce semnifică o schimbare majoră în conceptul artei, în esenţa artei şi în ceea ce constituia arta (l’art pour l’art).

În acest context nu este o exagerare să spunem că Beatrice ca muză a lui Dante este o creaţie a secolului al XIX-lea, căci în secolele anterioare ea a fost trecută cu vederea în favoarea unor personaje mai întunecate, mai dramatice ale Divinei Comedii, dar perioada victoriană a preluat-o şi adoptat-o. […]

Dar astăzi nu mai avem exerciţiul încrucişării rimelor sau al alăturării lor, am uitat metrul antic sau hexametrul. Ne-am pierdut picătura de romantism şi nota lirica. Am uitat să fim visători şi să ne pierdem în reverie… Nu îmi rămâne decât să vă invit la un moment de plutire în compania muzelor, aşa cum le văd eu.” (Dan St. Andrei)

Sponsor principal: Canon România.

Parteneri: Spaţiul de artă contemporană Aiurart, Sarroglia Art Lounge Gallery.

Sponsori servicii: Photosetup, Lacerta Winery

Parteneri: Zeppelin, Tataia, All Hallow, CityTV, Sapte Seri, Modernism, Metropotam, ArtClue, ArtAct Magazine, Liternet, foto4all.ro, Catchy.ro, PrintMagazin, The Institute Magazine.

Dragobetele sărută fetele

dragobete traditii romanesti

Dragobetele este sărbătorit în calendarul popular în ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitării pe Dragobete zis și Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei românești. Menționăm că pe vremuri, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile țării. Potrivit atestărilor, ea era cunoscută în sud, mai cu seamă în Oltenia. Citește în continuare pe site-ul CreștinOrtodox.ro.

 

Weekend cu prietenii

riccardo c raimondi aida chiciudeanu

Sâmbătă, 23 februarie 2013, la ora 18.10 (și în reluare de la ora 22.10), la Radio România Internațional, emisiunea „Weekend cu prietenii” este dedicată expoziției de sculptură și pictură Materia sufletului, o evoluție armonică, a artistului italian Rccardo C. Raimondi și recitalului pianistei Aida Chiciudeanu, care au avut loc la Biblioteca Metropolitană București.

Participă: Riccardo C. Raimondi, Aida Chiciudeanu, Maria Simion, Florin Rotaru, Costin Tuchilă. Realizator: Veronica Ioniță.

 riccardo c raimondi nike

Riccardo C. Raimondi, Nike

Când dragostea poartă pâslari

commedia dell arte teatrul masca

„Având în vedere lunga colaborare cu Teatrul Masca și cunoscându-i foarte bine actorii, m-am gândit să lucrez la acest nou spectacol așa cum o făceau poeții companiilor de teatru în 1600 pentru actorii de commedia dell’arte. La fel ca Flaminio Scala din «Trupa Gelosi», m-am gândit la caracteristicile fiecărui actor, am ales canavalele cele mai importante, printre care: «I due vecchi», «Pantalone impazzito», «La pazzia di Isabella» și apoi am scris și compus pentru fiecare dintre ei. Am creat un spectacol palpitant de commedia dell’arte cu glume, certuri, muzică, cântece și, desigur, jocul cu masca.

Dacă sunteți atenți, puteți recunoaște cuvintele celebre ale unora dintre cei mai importanți scriitori, cum ar fi Shakespeare, Molière, Goldoni, dar și mituri din tragedia greacă. Și, dat fiind faptul că nebunia este un element-cheie al commediei dell’arte, m-am gândit să mă joc chiar și cu muzica: melodii pop și rock vor fi transformate în cântece madrigale, spre fericirea publicului tânăr.

Când dragostea poartă pâslari este un spectacol ce conține ingredientele necesare pentru a distra, a captiva și a seduce publicul de toate vârstele.

Așa că, dragi spectatori, veniți și distrați-vă! Spectacolul este pe cale să înceapă …” – Michele Modesto Casarin.

pantalone

Vineri, 1 februarie 2013, ora 19.00, Teatrul Masca din Bucureşti (Bulevardul Uverturii, nr.70-72) vă invită la spectacolul Când dragostea poartă pâslari. În distribuţie: Dora Iftode, Alina Crăiţa, Cristi Neacşu, Ana Sivu Daponte, Răzvan Teodorescu, Cosmin Creţu, Anamaria Pîslaru, Emilia Manea, Eugen Fetescu, Ioana Rufu. Regie şi scenariu: Michele Modesto Casarin. Asistent de regie: Manuela Massimi. Muzica: Gabriel Bassarabescu. Costume: Licia Lucchese. Scenografie şi măşti: Stefano Perocco di Meduna. Lupte scenice: Ioan Albu. Canto: Haricleea Bădescu. Croitorie: Sonia Marianni, Caterina Volpato. Păpuşi: Laura Dumitraşcu-Duică.

Evenimente culturale românești la Praga

david croitor iarna la foresta vatra dornei

David Croitor, Iarna la Foresta, Vatra Dornei

Deşi locuiesc la Praga, şi încă din octombrie 1989, mă pot lăuda că am avut norocul să nu pierd prea multe seri culturale româneşti. Aceasta datorită activităţii deosebit de bogate a Institutului Cultural Român şi a Ambasadei României la Praga.

De exemplu, pe 13 decembrie a.c. s-au suprapus două – ba chiar trei – activităţi culturale cu totul deosebite pentru iubitorii de film, artă modernă, dar şi de carte.

Am să încep cu ICR din Praga, unde sub conducerea superactivului director Dan Mircea Duţă s-a desfăşurat între orele 13.30 şi 23.30 Retrospectiva festivalului internaţional al filmului de scurt-metraj „Cei şaisprezece de la Brno” (Brněnská šestnáctka), cu o masă rotundă la care au fost invitaţi: Miroslav Maixner, directorul festivalului B16; Miloš Henkrich, producător al festivalului B16; Viktoria Dzurenková, autoarea filmului Kolo života (Roata vieţii); Viktor Portel, regizorul filmului Kaiser Kanen Dirigent; Tereza Adamková, autoarea filmului Tak dobrou (Atunci noapte bună); Peter Bruenner (Austria), regizorul filmului In Our Hands.

S-au proiectat cele mai bune filme româneşti; Oxigen în regia lui Victor Dragomir, Draft 7, r. vltavska-saga-by-david-gernstein-aecLuiza Pârvu, Apele tac, r. Anca Miruna Lăzărescu, Outrageously Disco, r. Nicolae Tănase şi Strung Love, r. Victor Dragomir.

În sala de cursuri a ICR a avut loc la ora 17 vernisajul expoziţiei artistului şi designerului israelian David Gernstein, al cărui tată a fost român. Expoziţia a fost organizată în colaborare cu galeria pragheză „Vltavská Sága„. La ambele manifestări intrarea a fost liberă.

Masa rotundă a avut ca temă situaţia filmului de scurt-metraj în România şi succesul de care se bucură cinematografia românească de toate genurile la festivalurile internaţionalele.

În aceeaşi zi, la ora 18, Ambasada României din Praga a avut deosebita plăcere de a servi unui nobil ţel cultural – acela de lansare a traducerii în limba slovacă a lucrării lui Lucian Boia, lucian boiaRomânia, ţară de frontieră a Europei (a treia ediţe, completată, apărută la Editura Humanitas în anul 2007), în impecabila traducere a distinsei traducătoare din limba română şi fostă diplomată la Ambasada Slovaciei în România, doamnei Hildegard Bunčáková. Traducerea a apărut la una dintre cele mai prestigioase edituri slovace, Kalligram.

La lansare au participat Excelenţa sa, Doamna Ambasador Daniela Gîtman, Dl. ataşat cultural Gabriel Mareş, Prof. Dr. Doc. Jiří Felix, preşedintele Asociaţiei de prietenie Cehia-România, traducătoarea PhDr. Hildegard Bunčáková şi PhDr. Libuše Valentová de la secţia de Românistică a Universităţii Caroline din Praga.

Cartea a fost publicată cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român din Bucureşti.

Scrisă la ideea unui editor englez, care solicitase o scurtă prezentare a istoriei României pentru străini, România, ţară de frontieră a Europei a apărut mai întâi în engleză, fiind ulterior tradusă în română (trei ediţii, 2002, 2005 şi 2007) şi în franceză.

Excelenţa sa Doamna Ambasador Daniela Gîtman a menţionat importanţa acestui eveniment cultural pentru cititorii cehi şi slovaci şi onoarea pe care i-o fac distinşii promotori ai culturii hildegard buncakova praga romanaromâneşti în Cehia.

Prezentarea cărții a fost făcută într-o manieră captivantă de Hildegard Bunčáková, care consideră că este vorba de un bestseller al istoriografiei româneşti. Prezentarera a început cu cele mai importante momente din viaţa profesională a autorului, menţionând şi prima sa carte, intitulată Relaţiile dintre români, cehi şi slovaci în anii 1848–1914, rezultatul unei burse în Cehoslovacia în anii 1968–1969, oferită de prof. Josef Macurek, directorul Institutului de Istorie a Europei Răsăritene de la Praga. Bineînţeles, s-a atras atenţia şi asupra lucrării impresionante a prof. Lucian Boia, Istorie şi mit în istoria românească, o nouă viziune asupra istoriei naţionale, fiind menționate şi celelalte lucrări din domeniul mitului şi imaginarului, cât şi lucrările de istorie universală şi naţională ale autorului, apărute în ultimii anii, mai ales eseul De ce este România altfel.

mihai olteanu peisaj acuarela

Mihai Olteanu, Peisaj, acuarelă

A urmat prezentarea succintă a fiecărui capitol din traducere, accentuându-se diferenţa dintre interpretarea istoriei în această lucrare şi în manualele clasice de istorie. După substanțiala prezentare, traducătoarea a citit capitolul Primul Război Mondial şi fondarea României Mari.

A fost una din cele mai interesante seri culturale româneşti la Praga.

Lidia Sofica-Našinec

O carte palpitantă despre paradis şi infern: „Omar cel orb” de Daniela Zeca

Joi, 18 octombrie, la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti va avea loc lansarea noului roman al Danielei Zeca, Omar cel orb, autoarea bestsellerurilor Istoria romanţată a unui safari (Polirom, 2009; ediţia a II-a, 2011) şi Demonii vântului (Polirom, 2010). Omar cel orb a apărut în colecţia „Ego. Proză” (coordonator Lucian Dan Teodorovici; şi în ediţie digitală) a Editurii Polirom. Cartea va fi prezentată de Alex. Ştefănescu și Alexandru Bălăşescu. Moderator: Daniel Cristea-Enache.

Cu acest prilej va fi proiectat şi filmul documentar de televiziune Focul lui Zarathustra, realizat de autoare. Director de imagine: Mihai-Adrian Buzura; editor imagine: Ionuţ Andrei; redactori: Cristina Dănilă, Radu Dănilă.

Evenimentul se va încheia cu trei piese muzicale în primă audiţie ale maestrului Grigore Leşe. Intrare liberă.

Exotismul oriental ori febra pasiunii din Istoria romanțată a unui safari sau din Demonii vântului lasă loc în noul roman lucidităţii amare faţă de lumea controversată şi uluitoare a Iranului contemporan.

Omar cel orb este o carte palpitantă despre paradis şi infern, iubire, credinţă şi moarte, prin care Daniela Zeca anulează un mit: acela care ne convingea că un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care îi aparţin în mod nativ.

Acest ultim roman al trilogiei orientale, semnate de prozatoare, afirmă răspicat că, în mileniul al treilea, subiectele, dar şi problemele lumii globale sunt ale tuturor şi nu le putem rezolva decît împărtăşindu-le.

Daniela Zeca: „E îndeajuns ca un om – singur pe un fundal – să înceapă să se gândească la ale lui, pentru ca eu să văd mai întâi lumea care a amuţit lângă el, zvonurile şi ceţurile, ceea ce îl face să fugă ori să se apere şi ceea ce îl compune, numărându-l ca pe un chip alături de ceilalţi. Fiindcă mă captivează lumea care pătrunde în om, precum sărurile se lasă în apă, înainte de a-i şti împotrivirile sau îmbrăţişările lui de făptură neconsolată.”

Daniela Zeca este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatură Arte, apoi directorul canalului TVR Cultural.

Daniela Zeca

A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Istoria romanţată a unui safari (roman, Polirom, 2009), Demonii vântului (roman, Polirom, 2010) şi Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011).

Calendar: 75 de ani de la premiera mondială a operei «Oedipe» de George Enescu

Astăzi se împlinesc 75 de ani de la premiera mondială a operei Oedipe de George Enescu, tragedie lirică în 4 acte pe un libret de Edmond Fleg după Sofocle. Vineri 13 martie 1936 a avut loc prima reprezentaţie la Opera din Paris (Opéra Garnier; pe afiş apărea atunci scris Théâtre National  [de l’]Opéra), sub direcţia muzicală a lui Philippe Gaubert, în regia lui Pierre Chéreau, cu decoruri realizate de André Boll. Coregrafia aparţinea maestrului de balet Aveline. În rolul titular: baritonul André Pernet. Din distribuţia premierei făceau parte: Marsysa Ferrer (Iocasta), Etchéverry (Tiresias), Jeanne Monfort (Sfinxul), Froumenti (Creon), Courtin (Antigona), M. J. De Trevi (Paznicul), Almona (Meropa), Narçon (Marele Preot), Claveric (Phorbas), Cambon (Tezeu), Chastenet (Laios).

Spectacolul s-a transmis în direct la Radio România, fiind aşteptat atât la Paris, cât şi la Bucureşti, cu mare interes.

Susţiută de Jacques Rouché, director al Academiei Naţionale de Muzică şi director, din 1913, al Operei pariziene şi al Théâtre des Arts, montarea fusese pregătită intens, repetiţiile începând cu mai bine doi ani în urmă. Partitura fusese definitivată în 1931 de compozitor, care în 29 martie 1924 dirijase în primă audiţie absolută un fragment orchestral la Paris, în cadrul Concertelor Colonne. În 1934 apăruse la Editura Salabert din Paris reducţia pentru voce şi pian a partiturii, nu şi partitura generală, cu ştimele de orchestră, în ciuda contractului (aceasta avea să tipărită, împreună cu reducţia, abia în 1964, de Editura Muzicală din Bucureşti). Enescu fusese nevoit să copieze ştimele cu efort propriu, mărturisind că acest efort financiar a însemnat 50.000 de franci (pentru drepturile de autor primind 12.000 de franci). Dar aceste amănunte erau complet nesemnificative faţă de uriaşa emoţie a premierei primită favorabil, chiar cu entuziasm din partea celor mai mulţi critici, în ciuda dificultăţii limbajului enescian, dificultăţi resimiţite din plin de interpreţi. Înaintea premierei, dirijorul Philippe Gaubert spunea că Oedipe „este o operă magnifică, dar ea prezintă dificultăţi enorme. Prietenul meu vechi Enescu ne-a făcut viaţa dură.”

Pentru rolul lui Oedip, compozitorul considera că interpretul ideal ar fi fost Şaliapin. „Şaliapin – îşi aminteşte George Enescu – trăia şi aş fi dat totul ca el să joace şi să cânte rolul principal. Nu avui ocazia ca să i-l propun. Puţin timp înaintea morţii sale [12 aprilie 1938, Paris, n.n.], pe când încă mai cânta Don Quichotte de Massenet la Opera Comică, Şaliapin mă invită să-l văd. M-am dus într-o seară la cabina lui între două acte. Îmi spuse, simplu, o frază care, în acea clipă, mi se păru stranie…

– Vreau să văd libretul, dar fără să aud o singură notă de muzică…

Mai târziu am înţeles că mai înainte de a judeca muzica voia să măsoare importanţa rolului şi să ştie dacă forţele lui îi îngăduie să-l înfrunte. Fiind sigur că nu ar fi putut să rămână în scenă atât de mult timp, îmi înapoie textul într-o bună zi, fără să spună nici un cuvânt. Eram foarte trist, mărturisesc, gândindu-mă că Oedip ar fi putut să fie Şaliapin.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Paris, Éditions Flammarion, 1955; traducere de Romeo Drăghici şi Nicolae Bilciurescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982).

La premieră, André Pernet avea să fie însă un interpret magnific, compensând nostalgia compozitorului. Era un mare cântăreţ, dublat de un talent actoricesc rar, cu o forţă şi expresivitate scenică potrivite rolului lui Oedip. „Lucrasem împreună zile şi săptămâni şi înalta sa conţştiinţă mă copleşise”, mărturisise Enescu. „Umbra lui Mounet-Sully se ţine de paşii personajului şi parcă se interpune mereu între spectator şi actor. Dar dl. André Pernet găseşte accente aşa de natural tragice, dă personajului un relief aşa de izbitor, încât se impune şi creează un personaj nou şi totuşi tradiţional în originalitatea lui.” (Jean Chantovoine, „La semaine musicale. Académie Nationale de Musique – Oedipe”, Paris, 20 martie 1936).

Cu trei zile înaintea premierei, în 10 martie 1936, direcţia Operei a programat o repetiţie generală cu public, invitând personalităţi artistice şi critici muzicali. Aşa încât, chiar înaintea primului spectacol, presa anunţa o reprezentaţie cu totul deosebită. Ecourile ajungeau şi la Bucureşti. „Este cel mai frumos moment al vieţii mele. Nu cutezam să sper într-o asemenea recompensă. Ce bucurie de a fi cunoscut această glorie în a doua patrie, Franţa.” (George Enescu, în Oedip de G. Enesco la Opera din Paris, „Adevărul”, Bucureşti, 12 martie 1936). „Oedipe este un spectacol emoţionant şi magnific”, scria Robert Dezarnaux cu o zi înaintea premierei (La Musique. À l’Opéra – Oedipe, La Liberté, Paris, 12 martie 1936). Emil D. Fagure, care asistase la Paris la repetiţia generală, transmitea pentru ziarul „Lupta” din 12 martie 1936: „Fapt este că astăzi geniul muzical al lui Enescu este, în esenţă, dramatic. Altfel nu s-ar explica cum muzica lui din Oedip apare atât de lcară, lesne inteligibilă şi exercită  auditorului o «priză» atât de directă, în timp ce muzica lui de cameră şi cea simfonică reclamă un public muzical cu mult mai atent.”

„La Opera din Paris, avea să remarce H. Malherbe, Oedipe pare că e jucat de unăpopor întreg. Peste patru sute de personae, artişti ai cântului, dansatoare, figuranţi, sunt adunate pe scenă. Dl. Jacques Rouché, director al Operei, ajutat de Dl. Pierre Chéreau a stabilit o punere în scenă totodată vie şio stilizată, de un efect măreţ. Frumoaseledecoruri ale D-lui André Boll sunt minunate. Orchestra e condusă cu o viguroasă autoritate de Dl. Philippe Gaubert, care a avut de învins dificultăţi serioase…” Pentru filosoful Gabriel Marcel, scena finală din Oedipe „este una din culmile muzicii, de la Wagner încoace. […] sublim este singurul cuvânt care se potriveşte şi e permis să-l folosim fără nicio umbră de ezitare.”

Scriind despre premiera absolută a operei Oedipe de George Enescu, care  a însumat la Paris 11 reprezentaţii în 1936–1937, criticul Émile Vuillermoz făcea următoarea remarcă: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei [s.n.]. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”

Ne putem întreba astăzi, după şaptezeci şi cinci de ani de la premiera pariziană a lui Oedipe, când opera enesciană este unanim recunoscută şi din ce în ce mai des cântată, ce ar însemna această sintagmă, „subconştientul dramei”, în strânsă legătură cu un fapt muzical. Dacă am raporta „subconştientul dramei” la cele două tragedii ale lui Sofocle, Oedip rege şi Oedip la Colona, „topite” de Edmond Fleg în actele al III-lea şi al IV-lea ale libretului său, am spune că ea traduce sensul filosofic. Prin voinţa de a suferi, vinovatul fără vină, universalul Oedip, fiinţă slabă dar conştientă, dezbracă armura tiranică a zeilor şi atinge treapta supremă a purificării. Omul iese învingător din confruntarea cu destinul; la Sofocle, mitul se umanizează. Dacă Eschil urmărea figura eroului în momentul împlinirii blestemului, Sofocle îşi îndreaptă atenţia asupra soartei acestuia. Suferinţele lui Oedip se datorează în mare măsură faptelor sale iar destinul hotărât de zei este mai puţin important. Odată cu Sofocle păşim practic într-o altă etapă a concepţiei asupra desfăşurării tragice, în care situaţiile de individualizare rămân precumpănitoare.

Dar cum poate fi reflecată această tensiune psihologică într-o operă, fie ea şi de tip wagnerian (mai exact în descendenţă wagneriană)? Libretul scris de Edmond Fleg a ales finalmente o soluţie optimă. Ideea sa de a oferi întreaga istorie a nefericitului erou, concentrând acţiunea într-un singur text unitar care extinde însă evenimentele cuprinse în Oedip rege şi Oedip la Colona, s-a dovedit, pe lângă noutatea ei, funcţională în raport cu exigenţele spectatorului modern. Istoria subînţeleasă pentru spectatorul antic, familiar cu mitul, devine astfel cadru narativ coerent pentru dezvoltarea motivelor mitului: motivul blestemului divin şi odată cu el tema limitei tragice, misterul proorocirii, răzbunarea zeilor, motivul monstrului devorator, al luptei dintre om şi forţele naturii, tema eroului civilizator, salvator al colectivităţii, păcatul, vina, motivul vinovatului fără vină, autocunoaşterea, autodemascarea, negarea ordinii divine, pedeapsa, tema morţii ca formă de nemurire. Sacrificarea unităţii de loc şi de timp din tragediile lui Sofocle creează premisele dezvoltării dramatice pe urma preceptelor wagneriene, e adevărat cu mai multă libertate în folosirea leitmotivelor, ca „fir conductor”. În Opera şi drama, Wagner considera de altfel mitul lui Oedip „imagine limpede a istoriei omenirii”, apt de transpunere muzicală.

Primele două acte refac întreaga legendă a lui Oedip, până la încoronarea ca rege al Tebei. Prologul şi primele trei tablouri „se afiliază – scrie Pascal Bentoiu în Capodopere enesciene (Bucureşti, Editura Muzicală, 1984) – unui fel de a vedea şi de a construi romantic, iar ultimele două acte unuia clasic.” Dar unitatea viziunii nu este pierdută în acest fel, dimpotrivă, ea este interpretarea în planul formelor sonore, a arhitecturii proprii acestei opere, a subiectului şi a mutaţiilor produse progresiv în plan reflexiv. Ideea libretistului care reuşeşte să sintetizeze o naraţiune mitologică întinsă şi mai ales complexă este transpusă genial de compozitor într-o muzică „psihologică, reflexivă, interiorizată” (Octavian Lazăr Cosma, Oedip-ul enescian, Bucureşti, Editura Muzicală, 1967). „Muzică psihologică”, adică lipsită de convenţiile curente în dramele muzicale, de orice restricţie, respingând elocvenţa. Este pariul câştigat de Enescu, poate nu totdeauna uşor de înţeles, deşi limbajul său nu este nici un moment greoi, ci permisiv celor mai fine trăiri psihologice, presupuse de dinamica subconştientului. În Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty, compozitorul oferă cheia înţelegerii acestui tip de discurs muzica care absoarbe libertăţi impresioniste dar şi o anumită tensiune expresivă promovată de expresionismul muzical. Alungarea, pe cât posibil, a efectelor uşoare (pe cât posibil, pentru că muzica la Oedip nu este totuşi complet lipsită de efecte, unele chiar onomatopeice, dar realizate coloristic în spirit modern) a nedumerit o parte a criticii. „Această restricţie pe care mi-am impus-o singur – mărturiseşte George Enescu – mi-a dat prilejul să citesc într-o critică apărită în «Figaro» regretele – exprimate cu multă prietenie – ale lui Reynaldo Hahn, care îmi reproşa «dispreţul fată de o întreagă categorie de mijloace artistice şi anume acelea pe care le conferă melodia – sau, dacă vreţi, melosul – ritmul şi stabilitatea tonală.» Dar tocmai acestor tradiţionale mijloace artistice (care se adaptează de bine de rău la subiectele teatrale) nu am vrut să le fac concesii; căutam expresia şi stilul ce se potriveau mai bine cu firea mea şi cu aceea a personajelor mele: trebuia deci să prevăd că voi provoca anumite surprize – şi poate chiar decepţii – în rândul celor care – în teatru – au cultul convenţionalului.” Fiind un „personaj al tuturor timpurilor”, Oedip şi drama lui pot fi tălmăcite în limbaj modern, adică prin folosirea relativ abundentă a pasajelor declamate, „pe jumătate cântate, pe jumătate vorbite”, a sfertului de ton. De aici impresia de psalmodie, susţinută şi de elementele rapsodice. Această componentă sensibilă este în primul rând răspunzătoare de caracterul psihologic, reflexiv al muzicii enesciene. Citat de compozitor fără rezervă, Émile Vuillermoz remarca şi contribuţia orchestraţiei la consolidarea unei asemenea impresii: „Orchestra nu comentează pe larg evenimentele, le suportă insă, cu un fel de pasivitate tremurăştoare. Se înfioară în porniri pline de nelinişte, fără să-i pese de o logică constructivă şi de o retorică simfonică. la picioarele scenei, ea pare oglinda unei ape iluminate sau umbrite de reflexele schimbătoare ale acţiunii. Ea este asemenea omenirii înspăimântate de zei. Apoi, în ultimul act, această tehnică a freamătului face loc unui lirism compact, de o ţesătură bogată, exaltând elementul uman mai presus de fatum […]” Senzaţia de muzică aproape camerală, în ciuda folosirii unui aparat orchestral uriaş, derivă tocmai din accentul pus pe elementul psihologic, întotdeauna prioritar în Oedipe de George Enescu.

Costin Tuchilă

George Enescu, „Oedip”, Preludiu

George Enescu, „Oedip”, actul I, Prolog, „Teba cântă din şapte turle”

George Enescu, „Oedip”, fragment – David Ohanesian (Oedip)

George Enescu, „Oedip”, actul al II-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

George Enescu, „Oedip”, actul al III-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

***

André Pernet – „Paiaţe” de Leoncavallo, Prolog

André Pernet – „Neguţătorul din Veneţia” de Reynaldo Hahn, Aria lui Shylock