Poezia săptămânii: „Și atunci se murea” de Nuța Istrate Gangan

edvard-munch-moartea

Și atunci se mureapoezia-saptamanii-rubrica-liber-sa-spun

și atunci se murea
pe unii îi chema puţin mai
devreme
femeile boceau strigat
îşi smulgeau basmalele
bărbaţii doar clătinau din cap
mestecând rugăciuni și
înjurături cu dinţii negri de
tutun
pe alţii îi chema adâncul
din ochiul înşelător al fântânii
sau un cuţit ieşit brusc din
mânecă
moartea purta zâmbet de
mireasă şi un văl transparent peste
ochii alunecoşi
dacă nu ştiai că mori nici
măcar nu durea
la fiecare colţ ridicau o cruce
şi o împodobeau cu flori de
hârtie în culori aprinse
de parcă mortul tocmai se
însurase 

şi atunci se murea 

doar că exista o demnitate
ciudată
în fiecare înfrângere
chemaţii erau cei mai
importanţi oameni

Nuța Istrate Gangan

nuta-istrate-gangan

Nuța Istrate Gangan

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

Vise care trăiesc și oameni care mor

filosof de ocazie de a c pahomi cronica de serban cionoff

Motto: – …Dar tu din ce trăieşti?

– Din vise.

cronica literara liber sa spunCine este, de fapt, personajul-cheie al tutror întâmplărilor ce s-au petrecut pe o străduţă patriarhală cu şapte case boiereşti, din centrul Bucureştilor? Naratorul care se numeşte pe sine „filosof de ocazie” şi care se caută pe sine în lungi dizertaţii despre viaţă şi despre moarte? Sculptorul Baltazar, cel care lucrează cu patimă şi îndârjire la opera vieţii sale: un cal de marmură ce trebuie să atingă perfecţiunea? Sau este un „ceva” misterios, care depăşeşte spaţiul realului şi care scapă puterii noastre de a înţelege şi dorinţei de a ordona mersul lucrurilor? Cum se numşte acest „ceva”: Moartea? Nemurirea?

Iată câteva întrebări, mai bine zis provocări în faţa cărora ne pune A. C. Pahomi în noua sa carte, Filosof de ocazie, apărută recent la Editura Cartea Românească.

La prima vedere lucrurile curg simplu şi firesc. Doi prieteni, care se ceartă spre a se împăca şi se împacă spre a se certa din nou, filosoful şi sculptorul, sunt angrenaţi în lungi şi încinse discuţii despre viaţă şi moarte, despre rosturile existenţei şi despre condiţia efemeră a fiinţei. Având, fireşte, fiecare o viziune care o contrazice şi o completează pe a celuilalt. Ceea ce sporeşte tensiunea confruntării, dând suflu şi sens dialogului. „Vezi tu, dragul meu – îi explică Baltazar filosofului –, aici începe diferenţa dintre noi doi. Tu iei forma lumii folosindu-ţi ochii minţii, unduind idei pe trupul femeii ori pe scoarţa de copac, eu pun mâna, mângâi, pipăi, iau forma lor reală, după care deschid ochii minţii şi o redau în piatră.” Cu un alt prilej, acelaşi Baltazar reia şi dezvoltă crezul său despre modul în care piatra poate primi harul de a exprima sensul vieţii: „Cine-mi spune că pietrele sunt neînsufleţite face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ceva. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care doreşte să o primească.” Şi ceva mai departe: „Piatra îţi vorbeşte prin şoapte reci… Dacă n-o asculţi, se va sfărâma, prefăcându-se într-un morman de bucăţi colţuroase şi supărate.”

sculptura relief

De fapt, întreaga naraţiune se ordonează pe polaritatea real-imaginar, iar de aici inevitabil se ajunge la binomul Moarte-Nemurire. Pentru a-şi ordona meditaţiile, filosoful (fie el şi… de ocazie) merge la cartea lui Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis şi de aici ajunge la întrebarea lui Aristotel: „Dar când este vorba despre lucruri necompuse, ce înseamnă Fiinţă şi Nefiinţă, ce însemnă adevăr şi neadevăr?” Întrebare care va reveni, semnificativ, în termeni mai categorici, abia spre finalul naraţiunii, adică tocmai atunci când filosoful va discuta, faţă în faţă, cu enigmatica şi fascinanta Cristina:

„– Baltazar caută moartea, începu Cristina, iar tu cauţi prin iubire nemurirea.

– Greşit! Baltazar caută nemurirea, iar eu doar iubirea, am intervenit ferm.”

Am spus că este semnificativă împrejurarea că această revenire a temei dialogurilor şi a încleştărilor celor doi prieteni se va face abia în dialogul cu Cristina pentru că, de fapt, această Cristina este cheia întregii poveşti. Atunci când apare în peisaj, Cristina este doar o nouă prezenţă pe strada boierească unde oamenii se cunosc, se întâlnesc, discută, ştiind fiecare câte ceva despre celălalt. Cu timpul, însă, identitatea Cristinei devine subiect de căutări şi iscodiri, aşa încât, prin însăşi prezenţa ei atât de învăluită în incertitudini, presupuneri sau simple fabulaţii, ea va deveni un simbol al dramaticelor căutări existenţiale. Mai ales pentru filosof a cărui imaginaţie îi conferă femeii o identitate numai de el ştiută şi numai de el descifrată: „Acum, pentru că îi puteam rosti numele în gând, o simţeam mult mai aproape în misterul ei, îndepărtându-se lin, lăsa locul unei făpturi din ce în ce mai conturate. Cristina, sufletul meu… Stăpâna… Cea care a început să domnească peste haosul meu existenţial, liniştindu-l şi ordonându-l, alungându-mi confuziile şi mângâindu-mi speranţele.”

cap de femeie

Aici aş vedea şi cheia romanului. Cu nedezminţita-i vocaţie şi cu ştiinţa de a-şi conduce personajele, A. C. Pahomi nu lasă lucrurile să alunece într-un lirism siropos de dramoletă telenovelistă. Întâlnirea folosofului cu Cristina nu va lămuri mai nimic din întreaga ţesătură de mistere, iar, pentru că aşa este scris în legea firii, până la urmă Cristina va pleca, luând cu ea amintiri, întrebări şi aşteptări. A plecat sau a simţit chemarea de a pleca aşa după cum a venit? Aşa ar putea lăsa să se înţeleagă Isolda, singura fiinţă care pare că ar avea acces la codul enogmaticei femei. După spusele Isoldei, Cristina venise din Egipt aducând nişte documente tainice, misterioase, iar plecare sa, la fel de intempestivă ca şi venirea, s-ar putea să aibă ca temei căutarea adevărului: „Ea trebuie să pornească în căutarea adevărului.” Adevăr care, de bună seamă, nu poate fi altul decât secretul morţii.

La rândul său, Baltazar, după ce va termina capodopera plănuită, un uriaş armăsar dăltuit în marmură – calul fiind „piatra de încercare” pentru sculptor –, dar va avea un şoc fatal atunci când va vedea că din burta spartă a statuii iese o mână fină dar inertă de femeie. Femeie care ar putea să fie însăşi Cristina. Dar care anume Cristina? Cea din realitate sau cea din proiecţiile imaginare ale căutătorilor de sensuri oculte?

rudy roth vise abandonate

Rudy Roth, Vise abandonate, 2008

Mai târziu, filosoful va încerca să pună ordine în gânduri şi inevitabil va ajunge la singura întrebare care l-ar mai putea ajuta: „Un vis?… Asta fusese totul?” Iar, după o confruntare cu Aristotel şi cu sine însuşi va răspunde. „Dar, mi-e teamă că nu voi afla niciodată. Oare eu am vizitat realitatea alături de Cristina, lăsându-i pe ceilalţi în somnul unui vis sau doar visul meu, nevisat până acum de nimeni?” Şi, după ce va recita în şoaptă din Esenin („Te-am trăit, te-am visat doar, viaţă?”) va conchide cu amară înţelepciune: „Suferiţi cu filosofie nenorocirea…”

Nenorocirea de a trăi? Nenorocirea de a visa? Sau, mai degrabă, nenorocirea de a vedea că visele nu vor să se transforme în realitate?

Iată întrebarea deschisă şi, de fapt, cea mai incitantă provocare pe care ne-o lasă lectura acestei cărţi palpitante care confirmă în A. C. Pahomi nu doar o semnătură, ci o identitate inconfundabilă în proza românească de azi.

Şerban Cionoff

„Bullets Over Lipscani” la Godot Café Teatru

Bullets Over Lipscani

Joi, 10 ianuarie 2013, ora 19.00, la Godot Café Teatru din București va avea loc spectacolul Bullets Over Lipscani după Woody Allen, regia: Eugen Gyemant, scenografia: Iza Tartan. Interpretează actorii: Dan Rădulescu, Smaranda Caragea, Cătălin Babliuc. Afişul spectacolului este realizat de Tudor Prodan.

„Spectacolul tânărului regizor Eugen Gyemant este savuros, transformând nuvela lui Woody Allen într-o comedie alertă, plină de ritm, în cheia clasicelor «film noir» americane ale anilor ’40.

Cele două personaje principale – detectivul şi tânăra femeie misterioasă care îl angajează pentru a-l găsi pe Dumnezeu (a cărui existenţă trebuie demonstrată dacă vrea să obţină o notă mare la lucrarea sa de masterat) – mitraliază replici cu aceeaşi uşurinţă cu care gloanţele le scapă din revolverul ascuns fie în buzunarul trenciului de detectiv, fie printre blănurile studentei care îşi schimbă mereu identitatea. Conţinutul acestor replici este, desigur, unul filozofic: existenţialiştii în frunte cu Sartre să îl fi omorât pe Dumnezeu, se întreabă detectivul chemat la secţia de poliţie să identifice un cadavru care se potriveşte portretului Celui Dat Dispărut. Sub acoperirea personajelor schematice din filmele poliţiste, Woody Allen strecoară o viziune ironică, îmbrăcată în tone de umor, asupra intelectualului contemporan, pierdut în labirintul reflexiei filozofice. La urma urmei, ce poate fi mai «sexy» decât un bordel în care fetele sunt specializate pe teme din opera marilor autori, începând cu Dostoievski şi terminând cu Proust.

smaranda_caragea_in_bullets_over_lipscani

În rolul unui detectiv à la Humphrey Bogart, plin de nerv, gata oricând să fenteze chiar şi Moartea câştigând un joc pe calculator de Mortal Kombat, Dan Rădulescu face dovada unei disponibilităţi histrionice veritabile, generând permanent surpriză. Smaranda Caragea intră cu uşurinţă în pielea unei întregi serii de «femme fatale», accentuându-le deopotrivă profilul «psihologic.»

Un spectacol pe care trebuie să-l vedeţi, într-unul din locurile cele mai active ale teatrului independent, Godot Café Teatru.” (Anca Ioniţă, „TimeOut”).

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”

Ghid practic ortodox al tânărului contemporan

Pe 1 decembrie 2012, la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, a apărut cartea Ghid practic ortodox al tânărului contemporan. Volumul (157 de pagini, format A5) cuprinde aproape 150 de întrebări ale adolescenților români din toate colțurile țării, la care răspund, în funcție de specialitatea fiecăruia, următorii autori:

Virgiliu Gheorghe, biofizician şi doctor în bioetică, autor al cărţilor: Efectele televiziunii asupra minţii umane (2005), Revrăjirea lumii (2006), Efectele micului ecran asupra minţii copilului (2006), Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii (2008), Pornografia, maladia secolului XXI (2011). Este coordonator al secţiunii ştinţifice a revistei „Familia Ortodoxă”.

• Conf. dr. Claudia-Elena Ţuclea (Bucureşti), cadru universitar la Facultatea de Comerţ, Departamentul de Turism și Geografie, autoare de cărţi și articole ştiinţifice în ţară şi străinătate. Între anii 1995–2001 a fost director economic și coordonator al colecţiei economice a Editurii Nemira.

• Dr. Ioana Bratu (Bucureşti) a absolvit Facultatea de Pediatrie UMF Bucureşti (1972). Preocupată de problema gravă a dependenţei de droguri, a urmat trei ani cursuri în domeniu, susţinute de Fundaţia olandeză ,,De Hope”, obţinând certificatul de consilier în adicţii şi cotrainer. A funcţionat patru ani ca voluntar la o comunitate terapeutică pentru fete dependente de droguri, la Câmpina. În cadrul unui parteneriat cu Penitenciarul Jilava a mers la întâlniri săptămânale cu deţinuţii consumatori de droguri, timp de un an (2010–2011), ca voluntar cu acţiuni medico-socio-culturale.

• Laurenţiu Dumitru (Pitești), teolog, publicist şi editor ortodox, implicat în activităţi misionare cu tinerii. Din 2008, editează o revistă de lifestyle orthodox, „Orthograffiti”, care se adresează în mod special tinerilor de liceu.

• Pr. dr. Ştefan Negreanu (Arad), asistent universitar la catedra de Istorie Bisericească Universală a Facultății de Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad. Din anul 2004 este duhovnic la biserica Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad.

• Anamaria Jitea (Arad). „Sfinţii Părinţi nu clasifică oamenii în buni şi răi, în morali şi imorali, ci în bolnavi sufleteşte, cei în curs de vindecare şi cei vindecaţi.” (Hierotheos Vlachos). Aneimaria îi place să creadă că face parte acum dintre oamenii ce se află în curs de vindecare sufletească. A căutat mulţi ani până când, într-un târziu, dar nu prea târziu, l-a aflat pe Hristos. E absolventă a Facultăţii de Drept.

• Dr. Violeta-Olivera Radosav (Timişoara), absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara (2001), medic specialist de medicină de familie. Este voluntar formator în campania „Vreau să aflu” a Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca”.

• Protosinghel dr. Teofan Popescu de la Mânăstirea Putna. Între 1995–1999, a fost preşedintele ASCOR Bucureşti. Între 1997–2000, a fost redactor-şef al revistei „Schimbarea la faţă”. Din 2001, este închinoviat la Mânăstirea Putna. În 2004, a fost hirotonisit preot, iar în prezent împlinește ascultarea de ghid la muzeul mânăstirii. În anul 2010, a susţinut lucrarea de doctorat.

• Dumitra Mioara Amihăesie (București) a absolvit Facultatea de Psihologie şi Sociologie, master în Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală; formare în terapie de grup şi individuală, având atestat de liberă practică ca psihoterapeut. În prezent, preocuparea ei prioritară este a-i ajuta pe tinerii cu probleme sufletești.

• Pr. drd. Ioan Irimia (Suceava) a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, din București, secția Pastorală (2002). În prezent este coordonator al secţiunii Cultura Duhului a revistei „Familia Ortodoxă”.

• Cristian Filip (București), absolvent al Facultăţii de Electromecanică Navală din cadrul Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, a profesat ca ofiţer electromecanic maritim până în 1993, după care a intrat în sectorul privat, desfăşurând activităţi manageriale comerciale şi financiare. Din 2008 este implicat în sectorul social înfiinţând, alături de Dan Lucinescu (scriitor, om de ştiinţă şi fost deţinut politic), Fundaţia creştină „Părintele Arsenie Boca”. În prezent este şi student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

• Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu (Sf. Gheorghe, Covasna) a susținut doctoratul în teologie ortodoxă, în anul 2008, la Sibiu cu tema „Semnificaţia şi valoarea Înţelepciunii divine în spiritualitatea românească”, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Actualmente este consilier cultural al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi director al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”.

Sucevița

Cartea cuprinde 7 capitole și trei anexe. Capitolele sunt următoarele: Viaţa şi sensul ei; Familia mea de acasă şi Biserica Ortodoxă; Şcoala, cariera, integrarea în societate; Cum să înţelegem iubirea şi căsătoria?; Distracţii şi patimi; Iubirea de Dumnezeu şi de neam; Necazurile şi moartea.

Acest Ghid este doar un început, care sperăm să rodească în sufletele tuturor cititorilor lui. Pe coperta 4 există și un mesaj către ei, alături de anunțul că la adresa ghidultanarului@yahoo.com cei interesați pot trimite întrebări, la care unul dintre autorii Ghidului le va răspunde prompt și concis.

Prețul cărții: 8 RON. Pentru comenzile mai mari de 10 cărți se acordă 10% reducere. Editurile care vor sprijini răspândirea și vânzarea acestei cărți vor avea o reducere de 30%.

Cumpărând această carte, veți spijini și eforturile noastre de a construi, în anul 2013, o Comunitate Terapeutică Ortodoxă pentru persoanele cu adicții, la Malnaș-Băi, în județul Covasna. Această Comunitate va fi pusă sub ocrotirea Sfântului Marelui Mucenic Efrem cel Nou.

Vă rugăm să ne sprijiniți în efortul nostru ca această carte să ajungă la cât mai mulți tineri, spre folosul lor și al neamului nostru.

Ghidul poate fi procurat contactându-ne la tel. 0740788876 sau pe adresa ciprioan@yahoo.com

În numele autorilor,

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

coordonatorul Ghidului

Calendar: Ingmar Bergman

Să fie simplă coincidenţă, cu toate conotaţiile pe care dorim să i le atribuim? Luni 30 iulie 2007, la ora prânzului, lumea întreagă primea ştirea morţii regizorului suedez Ingmar Bergman, la reşedinţa sa din insula Faarö (Gotland).

Când încă nu se aflase bine, seara a venit o altă ştire: Michelangelo Antonioni, unul dintre marii regizori italieni, făcând parte dintr-o generaţie de aur a cinematografiei italiene, a încetat din viaţă, la Roma, în vârstă de aproape 95 de ani. Se născuse la 29 septembrie 1912, la Ferrara, era prin urmare mai tânăr cu şase ani decât Visconti (1906–1976) şi cu opt mai bătrân decât Fellini (1920–1993).

Bergman era aproape nonagenar. Născut la 14 iulie 1918, la Uppsala, în familia unui preot, se retrăsese pe insula suedeză, „insula lui Bergman”, cum le plăcea tuturor să o numească pentru că acolo turnase mai multe filme, după ce în octombrie 2006 suferise o operaţie la şold. Personalitate suficient de enigmatică, Bergman spunea adesea că viaţa sa este „un insuportabil infern”, asemănător poate celui sugerat în unele dintre filmele sale. Fiica regizorului, care i-a anunţat moartea, a ţinut să precizeze că Ingmar Bergman s-a stins „calm şi liniştit.” Probabil că această seninătate venea să compenseze întrucâtva o viaţă – cum altfel, în cazul unui creator de anvergura sa? – plină de întrebări, de nelinişti, de meditaţii asupra unor idei şi rosturi esenţiale, uneori cu accente existenţialiste ascunse cu grijă într-un univers imaginar nu uşor definibil. Modernitatea sa devenise de mult clasicizată. Ingmar Bergman făcuse deopotrivă regie de teatru şi de film.

Teatrul rămăsese o preocupare statornică. În 2002 montase Strigoii de Ibsen, părăsind scena la 86 de ani, deşi anunţase cu mai bine de două decenii în urmă, după filmul Fanny şi Alexander (1982), nominalizat, ca şi altele, la Premiul Oscar, că se retrage din viaţa artistică. Distincţia considerată supremă nu i-a fost acordată pentru nici unul dintre marile sale filme, dar acest lucru nu are nici un fel de importanţă, dacă ne gândim, de pildă, câţi mari scriitori au fost ocoliţi de Premiul Nobel. Probabil că în această privinţă trebuie să ne consolăm surâzând și adăugând amănuntul că în 1971 juriul îi acordase regizorului suedez o nesemnificativă compensaţie, Oscar-ul omagial „Irving G. Thalberg”.

Dacă ar trebui să spunem care dintre cele peste 40 de filme ale lui Bergman,  majoritatea alb-negru, este capodopera creaţiei sale, ar fi fără îndoială imposibil. A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona, Ora lupului, Oul de şarpe, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă? Filosofia lui Kierkegaard, elemente de realism poetic, înscrierea generică în neorealism sunt moduri de a defini primele filme ale lui Bergman, axate pe tema cuplului. Decepţia conjugală se combină cu interogaţii metafizice, cu meditaţii asupra vieţii şi morţii într-un stil care, treptat, se clasicizează. Surâsul unei nopţi de vară (1953), o comedie care pare astăzi surprinzătoare în creaţia lui Bergman, aduce o idee pe care cineastul o va cultiva: superioritatea femeii în relaţia conjugală. Anul 1957 este crucial în evoluţia sa. La 16 februarie este prezentat în premieră A şaptea pecete, „alegorie cu viziuni apocaliptice”, „cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez”, care „se apropie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist” (P. Cowie). Ca şi la celelalte filme ale lui Bergman, scenariul aparţine regizorului. Întorşi dintr-o cruciadă, un cavaler şi scutierul său străbat Suedia bântuită de ciumă. Pe malul mării, moartea îl provoacă pe cavaler la o partidă de şah. Dialogurile sunt demne de pana unui mare scriitor: „Îl strig în tăcere (pe Dumnezeu), dar este ca şi cum nimeni nu ar fi acolo.” „Poate într-adevăr nimeni nu e acolo.” „Dacă acest lucru e adevărat, toată viaţa este o oroare lipsită de sens. Nimeni nu poate convieţui cu moartea înainte de a muri dacă ştie că uitarea îl aşteaptă la capătul drumului.” Max von Sydow face aici un rol absolut excepţional, alături de Gunnar Björnstrand şi Bibi Andersson, o actriţă care va fi distribuită în multe dintre filmele lui Bergman.

La sfârşitul anului 1957, în 26 decembrie are loc premiera filmului Fragii sălbatici, cu Victor Sjoström, Ingrid Thulin, Bibi Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow. Un octogenar îşi rememorează întreaga existenţă în drumul spre ceremonia care urma să-i celebreze cariera. Fragii sălbatici a fost considerat „o operă de anticipaţie autocritică” (R. Tailleur), care „combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu repete nimic din operele anterioare.” (A. Ayfre).

Bergman era până atunci autorul a aproape 20 de filme, primele dintre ele fără prea mult succes, primite chiar cu reticență. Criza (1946), filmul de debut, fusese un eșec. Ingmar Bergman, care intenționa să facă și teatru, era tributar cinematografiei franceze a epocii, fiind influențat de Jean Renoir, Marcel Carné, Julien Duvivier. Critica îl considera mult prea aplecat spre subversiv, încifrat, imatur, pentru a evidenția un stil. Fals, bineînțeles și descurajant, numai că un creator atât de original ca Ingmar Bergman, care se sprijină pe investigații de natură psihologică și în general vizând condiția umană, în raporturi existențiale fundamentale, știe să își urmeze calea. Relația artist – societate, alături de problema complexă a cuplului revin în filmele sale, într-o manieră atât de personală, mai ales în deceniul al șaptelea. O vară cu Monika (1953), filmat în arhipelagul Stockholm, pornește, ca și Surâsul unei nopţi de vară, de la decepția în dragoste. Dezbaterea etică cu sugestii de eseu filosofic începe să domine filmele lui Bergman, în subiecte diferite. Putând fi apropiat într-o măsură de A șaptea pecete, prin subiectul medieval, Izvorul fecioarei (1960) prelucrează o veche legendă scandinavă, pe care regizorul, după propria mărturisire, nu face decât să o traducă în imagini reflectând însă asupra Evului Mediu, epocă plină de contraste dar și de subtilități nebănuite. Filmul are trăsături de poem vizual, pe baza unei trame relativ comune ca simbologie, dar e lipsit de resorturile de meditație din A șaptea pecete. În drum spre biserică, o fecioară e violată și ucisă de doi pelerini care, ajunși în sat, încearcă să vândă rochia fetei, fără să știe, chiar părinților ei. Tatăl îi omoară pe cei doi și apoi descoperă că la locul crimei a apărut un izvor.

După Ochiul diavolului (1960), trei filme de la începutul anilor ’60 sunt construite pe tema credinței, a îndoielii și chiar a negării lui Dumnezeu: Prin oglindă (1961), Comunicanții (1963), Tăcerea (1963). Este o trilogie de „filme de cameră”, noțiunea amintind poate de „piesele de cameră” ale lui Strindberg. O trilogie a incomunicabilității, în care tăcerile lungi, parcă nesfârșite, planurile care combină realitatea cu fantasma, certitudinea cu iluzia, totul în tehnică alb-negru, devin prevalente. Ritmul este de obicei lent, prielnic analizei și meditației dar cu o tensiune dilematică, un fel de suspens psihologic. De fapt, personajul lui Bergman nu este nimeni altul decât sufletul uman, filmele lui fiind în primul rând psihologice, lansându-se în abisul conștiinței pentru a reliefa cele mai fine reacții, ceea ce uneori rămâne incomprehensibil cu mijloace raționale. De aici scenele cu aparență de nebunie, coșmarurile, imaginile care revin ca amintiri obsedante, posibila confuzie de planuri. În Tăcerea, cele două surori, ca mai târziu în Strigăte și șoapte (1972), trec printr-o experiență bizară, o experiență în care, finalmente, nu se poate întrevedea decât moartea. Anna ajunge la forme de nimfomanie. Esther este traducătoare dar în orașul în care sosesc cele două femei se vorbește o limbă necunoscută. Orașul e izolat, într-o posibilă stare de asediu, greu însă de precizat. Singurul limbaj inteligibil din oraș este muzica lui Bach. Dar fundalul muzical, atunci când regizorul apelează la el, pare o formă de a potența tăcerea, tăcerile apăsătoare ale lui Bergman. Înainte de a muri, Esther scrie pe un bilețel traducerea unui cuvânt străin, suflet, pe care nepotul său îl va citi în trenul care străbate un peisaj încremenit.

În Persona (premiera: 18 octombrie 1966), cu Liv Ullmann şi Bibi Andersson, tema comunicării, lupta dintre limbaj şi tăcere sunt tratate într-o manieră cât se poate de originală şi enigmatică. Un film „greu”, cu simboluri anunţate încă din pregenericul şocant, de-a dreptul cutremurător, un film care te poate marca pentru multă vreme. O actriţă se retrage într-o deplină muţenie, infirmiera sa încercând să o facă să vorbească din nou, să o readucă din starea de apatie morbidă şi astfel de inevitabilă alienare. Bergman va insista asupra acestei dispute care simbolizează de fapt lupta pentru supravieţuire, în următoarele două filme: Ora lupului (1967) şi Ruşinea (1968). Primul, cu Max von Sydow și Liv Ullmann, este dramatica poveste a pictorului Johan Borg și a soției sale Alma, care își petrec vara izolați pe o insulă. Proiectul data din 1964, filmul, cu un buget foarte mare, urmând să se intituleaze Canibalii. Restrâns, fără  dimensiunea monumentală pe care o dorise Bergman, el devine o cercetare a relației dintre artist și public, semănând în multe privințe cu Persona. Revine aici metafora vampirului: în Persona, asistenta medicală o visează pe actriță sugându-i sângele; în Ora lupului, falșii binefăcători ai lui Borg sunt morți vii, creaturi vampirice ale nopții. La petrecerea la care îl invită, ei îl tratează pe pictor ca pe un măscărici de curte, ridiculizându-l. Borg se trezește machiat în femeie-clovn și  e batjocorit chiar de amanta sa, spre amuzamentul nobililor care îl privesc din întuneric.

Spațiul închis, camera de suferință, fie ea fizică sau psihică, „plimbările” lente prin interioare, într-un decor când sumar, când opulent, în care există întotdeauna obiecte cu valoare simbolică, este dominant în filmele lui Bergman. La începutul filmului color Strigăte și șoapte, o pendulă bate obsedant, anunțând lupta cu timpul necruțător. Harriet Andersson (Agnes), Ingrid Thulin (Karin), Liv Ullmann (Maria), Kari Sylwan (Anna) sunt protagonistele unui film extraordinar despre suferință și moarte, tratate cu o minuțiozitate care, în ciuda, frumuseții picturale a cadrelor, ajunge înspăimântătoare. Bolnavă de cancer, pe moarte, Agnes este vizitată de surorile sale, Karin și Maria. Aceaași dramă a incomunicabilității, a relațiilor false, ipocrite se insinuează în acest film grav, tulburător, în care tăcerile apăsătoare sunt sfâșiate de urletele de durere ale muribundei. Singura care suferă sincer este camerista Anna, spre care se îndreaptă, ca un fel de regăsire a afecțiunii materne, infima speranță de alinare a lui Agnes. O lume a purității morale moare odată cu nefericita Agnes, interpretată cu o forță psihică rară de Harriet Andersson (Karin în filmul Prin oglindă).

După Oul de șarpe (1977), inspirat de ororile naziste, Sonată de toamnă (1978) se reîntoarce la cadrul intim al familiei, temă atât de curentă la Bergman, care o distribuie alături de Liv Ullmann pe Ingrid Bergman. Fanny și Alexander (1982) este considerat testamentul regizorului, care montează apoi o serie de filme de televiziune și spectacole de teatru: Regele Lear (1984), Domnișoara Iulia (1985), Hamlet (1986), Casa cu păpuși (Nora, 1989), Peer Gynt (1991), Mizantropul (1995), Yvona, principesa Burgundiei (1995), Bacantele (1996), Sonata fantomelor (2000), Maria Stuart (2002).

Costin Tuchilă

„A șaptea pecete”, promo

„A șaptea pecete”, fragment

„Fragii sălbatici”, fragment

„Izvorul fecioarei”, fragment

„Persona”, fragment

„Strigăte și șoapte”, promo

„Strigăte și șoapte”, fragment