Săptămâna Modei de la Londra

international show case 2015

Luni, 23 ianuarie 2015, s-au decernat, în secţiunea International Fashion Showcase din cadrul Săptămânii Modei de la Londra, premiile „Emerging Talent Awards”, acordate celor mai talentaţi tineri designeri şi curatori din lume, respectiv celei mai bune expoziţii aflate în competiție. După succesul de anul trecut, când România a obținut prin tânărul creator Lucian Broscățean Mențiunea Specială a juriului la categoria „Best Emerging Designer”, la ediţia din acest an designul românesc a fost prezent din nou pe vestitul podium al modei de la Londra, de data aceasta cu trei importante distincții. Continuă lectura „Săptămâna Modei de la Londra”

Ţinutele Festivalului „George Enescu”

enescu festival editia 21 septembrie 2013

160 metri de material, 500 de nasturi, 600 de ore de lucru şi peste 15.000 metri de aţă

Bucureşti, 6 septembrie 2013: 160 metri de material, 500 de nasturi, peste 15.000 metri de aţă şi 600 de ore de lucru au fost necesare pentru realizarea ţinutelor oficiale pentru personalul Festivalului „George Enescu”. Cele 20 de costume de lână din 2 piese ce vor fi purtate de-a lungul festivalului au fost oferite de SARTO Made to Measure.

sarto tinute festival

„Prin parteneriatul cu SARTO am vrut să arătăm publicului că eleganţa şi clasa pot fi găsite şi în România. Apreciem ţinutele pentru stilul lor şi pentru modul în care se integrează în conceptul vizual al Festivalului «George Enescu». Este o dovadă în plus că Bucureştiul este creativ, aşa cum spunem noi cu voce tare!”, a declarat Oana Marinescu, director de comunicare al Festivalului Internaţional „George Enescu”.

„Sprijinim eleganţa clasică şi cultura, pentru că noi credem cu tărie că haina nu reprezintă nimic dacă nu este însoţită de educaţie şi stil. Festivalul «Enescu» este una dintre cele mai importante manifestări culturale europene şi suntem fericiţi că membrii echipei poartă ţinute SARTO. Astfel de evenimente ne fac mandri că suntem români şi ne dezvoltam business-ul aici, cu oameni de calitate.” spune Alexandru Moise, membru fondator SARTO Made to Measure.

ateneul roman festival enescu editia 2013 program detalii

Cei 20 de membri ai echipei Festivalului „Enescu” vor purta de-a lungul evenimentelor costume de lână din 2 piese, alături de camăşi de bumbac, accesorizate cu papioane, cravate şi batiste inspirate de conceptul şi culorile festivalului. Ținutele au fost create din materiale provenite de la cele mai bune ateliere din Italia.

Parteneriatul dintre Festivalul Enescu şi SARTO Made to Measure continuă cu o serie de manifestări care îmbină cultura şi muzica clasică cu eleganţa masculină: un concert sustinut de Die Münchener Philharmoniker (Dirijor: Semyon Bychkov, Solist: Gautier Capuçon-violoncel) pe data de 17 septembrie la Sala Palatului şi o ediţie specială a evenimentului Barbaţii SARTO. În plus, ziarul festivalului va prezenta în fiecare dintre cele 4 săptămâni ale evenimentului sfaturi de stil pentru domni, oferite de specialiştii concept-boutique-ului masculin.

SARTO este primul concept-boutique masculin din România, care integrează un serviciu profesionist de consiliere vestimentară cu stilul sartorial italian al costumelor şi cămăşilor făcute pe măsură. SARTO propune un stil de viață, prin accentul pus pe consilierul personal și pe atitudinea care face diferența dintre un bărbat și un gentleman. Un economist şi un jurnalist, Alex Moise și Alex Drăgan, cei doi fondatori ai brandului SARTO made to measure, au acumulat experienţă în consilierea vestimentară masculină, atât din pasiune şi studiu propriu, cât şi din stagiile de de pregătire efectuate în Italia la renumite case de creaţie vestimentară.

www.sarto.ro

liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35

Din Bucureștiul de altădată: Rochia-pantalon

moda rochia pantalon bucuresti 1911

Există un proverb (înţelepciunea poporului, desigur!) care ne lămureşte asupra lucrurilor, obiceiurilor trecătoare: „Ce e val, ca valul trece”. Aici putem spune că moda, în diferitele ei ipostaze, apare şi dispare aşa cum a apărut, brusc şi fără să se mai ştie nimic de ea. Nu mă refer la moda feminină sau masculină, ci la mode şi modele în diverse domenii, chiar şi în cel lingvistic, şi aş aminti doar pe etimologiştii veacului al XIX-lea, care doreau purificarea limbii române de cuvintele de influenţe vecine. Aş dori să reamintesc faptul că August Treboniu Laurian*), în colaborare cu Ion C. Massim, profesor la Colegiul Sf. Sava, a publicat din însărcinarea Societății Academice Române, Dicționarul limbii române, în două volume (1871–1875), în care cei doi au încercat să prezinte o limbă purificată de elementele nelatine. Autorii dicționarului își descriu lucrarea astfel (în ortografia folosită de ei înșiși): „Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana straine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa. Dupo insarcinarea data de Societatea academica romana”. „Partea I, două volume mari de 1864 pagini, cuprinde numai cuvinte de origine latină, cele mai multe neintrate sau ieșite din limba română. Partea a II-a este un glosar de 584 pagini, unde se află cuvintele de origine îndoielnică sau străină care, având majoritatea doar valoare de sinonime, sunt propuse a fi eliminate treptat din limba curentă. Ortografia propusă este cea etimologică, ca în limba franceză, în deplină concordanță cu spiritul epocii, când oamenii de știință români reușiseră să elibereze limba națională din «haina slavonească» (trecerea de la alfabetul slavon la alfabetul latin) și luptau pentru o limbă română curată. Adversarii curentului latinist și elementele alogene din societate au făcut o primire ostilă monumentalei lucrări, serios documentată, declarând fără o solidă argumentare că ortografia etimologică și parte din vocabularul propus fac limba română aproape de nerecunoscut în acest dicționar. De menționat că recent, după dezmembrarea Iugoslaviei, oamenii de știință croați au realizat cu succes un demers identic, foarte bine primit de opinia publică, iar noile normele lingvistice fiind imediat intrate în programa școlară. ” (Wikipedia, enciclopedia liberă).

„Unde dai şi unde crapă”, vorba veche înţeleaptă, pe care o reamintesc şi eu acum, fiindcă am făcut un ocol cât un continent ca să mă opresc totuşi la modă, ca stil de îmbrăcăminte. Se crede că primii paşi în modă s-ar fi făcut în Egiptul antic, odată cu apariţia eleganţeiConstantin_Bacalbasa vestimentare de la curtea faraonilor. Deşi oamenii, şi mai ales femeile, au fost interesaţi de haine de mii de ani, industria respectivă s-a dezvoltat abia în jurul anilor 1850. Înainte de această dată, cam circa 70% dintre haine erau cusute de mână, chiar de către cei care le purtau.

Însă astăzi ne vom opri pe la anii 1910–1911, la moda acelei perioade descrisă de Constantin Bacalbaşa în lucrarea Bucureştii de altădată (volumul IV, 1910–1914, ediţia a II-a, București, Editura „Universul”, 1936). Atent la evenimentele timpului său, Constantin Bacalbaşa notează ca într-un jurnal principalele evenimente din acea perioadă. După ce vorbeşte despre primul zbor al lui Aurel Vlaicu, despre politică şi politicieni, autorul prezintă o pagină de un farmec aparte, despre capriciile modei la Bucureşti. Obiectul de îmbrăcămite feminină care a făcut vâlvă şi a trezit nemulţumiri profunde în rândul privitorilor a fost rochia-pantalon, astăzi un accesoriu obişnuit în garderoba doamnelor şi domnişoarelor de pe întreg mapamondul.

„În cursul anului precedent și chiar în cursul anului 1911, rochia-pantaloni este obiectul de sensație în București.

Un croitor parizian a pus la modă rochia-pantalon, iar agenţii săi în Bucureşti, ca şi în alte oraşe ale ţărei, au îmbrăcat femei-manechinuri pe care le-au însărcinat să circule pe stradele principale. Era reclama. Dar publicul bucureştean – ca pretutindeni de altfel – n-a voit să admită moda cea nouă, iar bietele manechinuri au fost fugărite pe străzi, şi, dacă erau ajunse, erau maltratate, iar pantalonii sfâşiaţi.

Îmi amintesc de o scenă destul de comică petrecută pe Piaţa Teatrului. O femeie destul de tânără şi frumuşică apare într-un superb costum; pantalonul ţinea locul rochiei. Deodată o mişcare se face în public şi huiduelile izbucnesc. Femeea trece parcă n-ar fi fost vorba de ea! Însă valurile mulţimei încep să spumege. Derbedei se adună repede la auzul huiduelilor şi femeea este înconjurată. Văzând pericolul, manechinul iuţeşte pasul, dar câţiva trecători mai aprinşi şi mai indignaţi împotriva noului costum, se reped asupra ei. Aproape să fie sfâşiată. Cu mare greutate intră într-un gang unde, ajutată de câţiva domni, dispare.” (Citat preluat de pe site-ul Biblioteca Digitală a Bucureștilor, al Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti.).

intamplare bucuresti vechi moda c bacalbasa

Ei, anii au trecut, rochia-pantalon a stat puţin în „lada de zestre” a creatorilor, ca apoi să cucerească definitiv lumea. Aşa cum am mai spus şi eu dar şi alţii, specialişti sau doar avizaţi, moda este, dacă ne uităm cu atenţie, cuvântul cel mai des folosit cu toate variantele lui. Nici poezia n-a „scăpat” de valurile modei, chiar dacă ele, valurile, se numesc generic, curente literare. Spre exemplificare, am ales Poemă mondenă, poezie de Tristan Tzara din volumul Primele poeme (1971):

„Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebare –

Sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară

Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran

Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vietristan tzara din primele poeme

În provincie unde dădeau educaţie părinţii

Pentru păstrarea credinţei – a crezut că-i mai bine să vie

În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine

Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate

Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate

Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun

Gând sincer care să te doară, niciun actor care să moară.

Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară

Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.”

Pușa Roth

*) Pe numele real Augustin Trifan, n. 17 iulie 1810, satul Fofeldea, comuna Nocrich, județul Sibiu, d. 25 februarie 1881, București. Filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867–1876).

Memo

istoria cravatei partea a doua esarfa origine cravata jabou stock cravata moderna

memo pusa roth istoria cravatei din antichitate evul mediuContinuăm istoria cravatei, începută în episodul precedent publicat în cadrul acestei rubrici.

Primele cravate din secolul al XVIII-lea erau făcute din mătase sau bumbac, numite „batiste sau mousseline”, deseori brodate cu dantele la extremităţi, uneori în întregime din dantelă pentru cele mai luxoase ocazii. Aceste cravate, mai bine spus eşarfe, se înfăşurau în jurul gâtului, o dată sau de două ori, apoi se înnodau în faţă, lăsând să atârne ciucurii sau dantelele, ornamente de o mare eleganţă la acea vreme. Sub Ludovic al XIV-lea această formă de cravată era compusă din panglici multicolore care se înnodau.

În anul 1692 a apărut o nouă formă de cravată, cu ocazia bătăliei de la Steinkerque (Belgia), în care francezii conduși de mareșalul François-Henri de Montmorecy, duce de Luxemburg, zdrobesc trupele anglo-scoțiano-olandezo-germane, aflate sub comanda lui Wilhelm de Orania (William al III-lea). Voltaire, în cartea intitulată Le siècle de Louis XIV, scria: „Bărbaţii purtau atunci cravate din dantelă, pentru care îşi acordau destul timp şi grijă ca să fie perfecte. Prinţii se îmbrăcau destul de grăbiţi pentru luptă, punându-şi cravatele cu neglijenţă în jurul gâtului, iar femeile purtau aceleaşi ornamente ca ale bărbaţilor, numindu-le «steinkerques».”

Modelul „steinkerque” consta din mai multe fâşii, care se adunau într-un nod simplu, apoi una dintre fâşii era trecută prin a şasea butonieră de la vestă, aceasta depinzând de numărul butonierelor vestei. Această modă a ţinut până la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, apărând apoi modelul „stock”, format din dreptunghiuri din muselină albă, fără franjuri care se înfăşurau strâns în jurul gâtului, lăsând să atârne o porţiune pe piept, care se prindea de cămaşă cu o agrafă. În această perioadă s-a impus un alt obiect, numit „jabou”, care era împodobit cu dantelărie şi care nu a dispărut din modă nici astăzi. Stockul nu era uşor de purtat pentru că incomoda mişcarea cu uşurinţă a capului şi respiraţia avea de suferit. Însă stockul a fost adoptat de majoritatea armatelor europene, culoarea fiind obligatoriu neagră. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, peruca cu păr lung a fost înlocuită de „cadogan” (după numele inventatorului său, generalul englez Cadogan), în limba franceză „catogan”, ce consta într-un nod la ceafă în jurul părului. Englezii au inventat apoi „solitarul”, o panglică de culoare neagră care era trecută pe sub jabou, după ce înconjura gâtul pe dedesubtul stockului, cu scopul de a menţine părul la ceafă.

catogan

Catogan

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după Revoluţia franceză și în secolul al XIX-lea, cravata a făcut obiectul unor judecăţi contradictorii. Pe de o parte, unii, ca Jean-Paul Marat, om politic francez, considera cravata ca simbol al aristocraţiei, la fel ca şi pantalonii şi ciorapii de mătase, asa cum purtau Robespierre şi Danton, întotdeauna impecabil îmbrăcaţi. După 28 iulie 1794, ziua revoluționarilor care a condus la căderea lui Robespierre, se răspândeşte moda „chou”, adică în formă de varză, supranumită şi „cravate à la Garat”, după numele celebrului comedian al epocii. Cravatele de acest gen erau imense, foarte voluminoase, multicolore şi în dungi, înnodate sub bărbie.

nod cravata moderna

Englezul George Brummel (1778–1840), considerat un adevărat „dandy”, supranumit şi „regele modei”, a inventat cravata de culoare albă, scrobită cu amidon, lansând în modă nodul complicat, dar niciodată extravagant. Totuşi, când a murit, în anul 1840, s-a declanşat o controversă între partizanii „cravatei albe” şi cei ai „cravatei negre”. Cravata neagră s-a impus datorită lui Alfred d’Orsay care a lansat această modă în Franţa. Aceasta a fost considerată „vârsta de aur a cravatei”. S-au publicat manuale despre cravată, iar Balzac s-a numărat printre cei care au agreat-o. Odată cu apariţia cravatei, au apărut şi accesoriile, „ace de cravată”, unele din metale preţioase încrustate cu pietre, cu monograme, care se purtau prinse în nodul cravatei, altele sub formă de „clemă”, din diferite materiale, preţioase sau nu, care se prindea pe la mijlocul cravatei moderne. Cravata, în forma în care există astăzi, a fost introdusă pe la 1920.

cravate moda istoria cravatei

Remarcaţi, doamnelor şi domnilor, că simbolul eleganţei, cravata, a străbătut veacurile, demonstrând că şi bărbaţii, ca şi femeile, au fost marcaţi de capriciile modei.

Puşa Roth

 Ascultă: Nino D’Angelo, „Senza giacca e cravata”

Caragiale, scriitorul secolului al XXI-lea

centenar caragiale al gavrilescu studiu caragiale arta controversei

eveniment liber sa spunUn studiu doct, cu perspectivă enciclopedică asupra epocii, este C… de la Caragiale. Arta controversei de Al. Gavrilescu, apărut la începutul lui decembrie 2012. La o sută de ani de la moartea autorului, după atâtea exegeze ale operei sale, cele clasicizate sau altele, de dată mai recentă, care au insistat asupra modernității scriitorului, inclusiv din perspectiva secolului al XX-lea, pare că nu se mai pot spune multe lucruri noi, fie ca judecată de ansamblu, fie cu referire aplicată la un text sau altul. Nimic mai fals. Mai ales în privința esteticii caragialiene, așa cum se desprinde ea din publicistică, dar și implicit din operă, sunt încă multe de spus în contextul de idei și frământări ale epocii. Citind studiul lui Al. Gavrilescu, am avut sentimentul că I. L. Caragiale a fost discutat oarecum izolat, preluând câteva clișee (realism, naturalism, absurd etc.), dar fără a vedea cadrul larg, european în care poate fi înscris scriitorul român, care era de altfel la curent sau intuia perfect mișcarea de idei contemporană. Într-un fel, istoria noastră literară, cu unele excepții, l-a privit și pe Caragiale ca pe un fenomen local, izolat, născut în cadrul specific și determinat al literaturii naționale, fără a face legăturile necesare cu ideile europene, cu controversele și orizontul de așteptare general din epocă. Îndeosebi în ce privește teatrul, fascinația perfecțiunii formei și expresiei caragialiene, caracterul memorabil, „clasicitatea” personajelor puse în acțiune, replicile ajunse pe buzele tuturor au devansat discuția asupra esteticii, asupra fondului de idei care animau spațiul european și la care Caragiale era racordat ca nimeni altul, tot așa cum sunt racordați – îmi permit această comparație – scriitorii secolului al XXI-lea la ideile care ne animă pretutindeni. Citește cronica integral pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă

Ziua Îndrăgostiţilor la Muzeul Satului

Ziua Îndrăgostiţilor, Sf. Valentin, va fi sărbătorită în acest an la Muzeul Satului din București (Șos. Kiseleff nr. 28-30), duminică 12 februarie pe ritmuri de jazz şi un târg de hand-made.

Vizitatorii sunt aşteptaţi cu miere, turtă dulce, ceaiuri şi vinuri dulci. Vor fi organizate ateliere de împletit cu andrele, design vestimentar, bijuterii, felicitări şi mărţişoare, dar şi un spectacol cu Ianula Gheorghe şi ritmuri aromâne, Europa dansează cu Ansamblul „Tarantella”, Dueto – clarinet şi vioară – Adrian Drăgoescu şi Andrei Theodoru, Swing en Vogue, Fiesta Band, prezentare de modă.

Cele mai frumoase declaraţii de dragoste vor fi premiate din oră în oră cu cărţi, vin, ciocolate, vouchere la Restaurantul Agra Place şi produse de design vestimentar semnate de Andreea Boariu sau produse cosmetice.

Toţi cei care poate numele Valentin, Valentina sau sunt născuţi pe data de 12 februarie vor avea acces gratuit.

Programul de vizitare al târgului: 9.00–17.00. Programul artistic va începe la ora 12.00.

Tot la Muzeul Satului, în 19 februarie a.c., vor avea loc evenimente Dragobete – Ziua Îndrăgostiţilor la români, celebrată mai devreme de 24 februarie.

Memo

Citeam zilele trecute, pe internet bineînţeles, o poveste interesantă intitulată chiar aşa, Povestea unui nasture de Anca Şerban, apoi am găsit un alt titlu interesant, Nasturi în lanul de porumb (antologia taberei de creaţie de la Savârşin) şi aşa, pas cu pas, am ajuns şi la poezia lui Ion Pribeagu, Trei nasturi din ciclul Poezii impertinente, dar pe care nu mă sfiesc să v-o reamintesc, pentru simplul fapt că mi-a stârnit interesul (nu mai citisem nimic de Ion Prigeagu, din vara lui 2011, atunci când m-am întâlnit cu un alt mare iubitor al poeziilor acestui autor), şi poate că o să vă placă şi dvs., dragii mei cititori. Acesta este punctul de plecare pentru istoria micului accesoriu care a schimbat definitiv şi irevocabil moda lumii. Căci cine nu are nevoie de un nasture? Înainte de istorie, să lăsăm poezia să vorbească adică, să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului!

Trei nasturi

„S-a oprit tramvaiu-n piaţă

Lume multă şi pestriţă

Şi prin iureş se împinge

Şi o frumoasă cuconiţă.

………………………..

Cum avea rochiţa strâmtă

Şi cu nasturi mulţi pe spate

Vrea să urce, dar din cauza

Rochiei strânse pe trup, nu poate.

………………………..

Trece mâna-i mititică

Rosă ca un plasture

Înspre spate şi gingaşă

Ea deschide un nasture.

………………………..

Imposibil să se urce

Dar ca orişice femeie

Îşi mai trece mânuşiţa

Şi încă un nasture descheie.

………………………..

Dar cum treapta-i înăltuţă

Şi e aproape imposibil!

Ce să facă, ce să facă?

Vai, momentul e penibil!

………………………..

Mai deschide încă unul

Dar zadarnic îi e dorul

Nici acum nu poate doamna

Să ridice-n sus piciorul.

………………………..

Dar un domn ce sta în urmă-i

Fără nici un fel de formă

O apucă de contururi

Şi o saltă pe platformă.

………………………..

Doamna, roşie la faţă

Fulgerând priviri haine

Se întoarce şi îi spune

Bombănind: – Nu ţi-e ruşine?

………………………..

– N-ai dreptate cuconiţă

Zice el cu anasâna –

Dumneata te superi fiindcă

Fără vrere am pus mâna

Pe când eu tăcui din gură

Când nici nu mi-ai spus pardon

Şi mi-ai descheiat în grabă

Trei nasturi la pantalon.”

Iată, doamnelor şi domnilor, ce se poate întâmpla din pricina unui nasture! Poetul ne-a avertizat că Trei nasturi face parte din categoria poeziilor impertinente – este doar o figură de stil –, dar farmecul întâmplării, descrierea spumoasă, comicul de situaţie îi acordă „circumstanţe atenuante”. Vă propun să contiunăm cu povestea micului dar importantului nasture. Documentele atestă că obiecte asemănătoare nasturilor au fost găsite în Valea Indus din străvechiul Pakistan şi se pare că datează de prin anul 2000 î. Hr.! Aceste obiecte erau folosite ca ornamente, fiindcă la acea dată nu se inventase butoniera. Pentru a putea fi folosite, „designerii” vremii foloseau un fel de ace, broşe sau cureluşe din piele împletită. Am apelat la acest termen modern pentru vremurile acelea, deşi cineva i-a îmbracat pe oameni atunci când au venit pe pământ. Nu mai puteau umbla ca Adam şi Eva, acoperiţi doar de o frunză! Moda a apărut o dată cu oamenii. Nasturii erau confecţionaţi din os, corn, lemn, metal sau cochilii de scoică. Chiar şi grecii şi romanii îl foloseau tot pe post de „bijuterie”. Astfel că nasturele a trebuit să aştepte o „revoluţie” vestimentară şi apoi să se mulţumească doar cu rolul său decorativ.

Cine este responsabil cu această revoluţie, de despicătura prin care nasturele era petrecut prin material, numită butonieră, nu se ştie deoarece istoria nu i-a consemnat numele, din păcate. Butoniera se pare că a fost descoperită undeva în Asia. Pentru că, prin secolele XII–XIII, nasturele a pătruns în Europa, adus de cruciaţii întorşi de la locurile sfinte. Se pare că primele butoniere au apărut în Germania secolului al XIII-lea. Era „soluţia” ideală pentru „prinderea” hainelor care deveneau din ce în ce mai strânse pe corp.

Astfel, nasturii, ca orice alt obiect de lux, au devenit o modă, iar numărul lor dar şi materialul din care erau făcuţi defineau statutul social al persoanei în cauză. Astăzi ne enervăm dacă sunt prea mulţi nasturi la o bluză, cămaşă sau jachetă şi preferăm – de, omul modern! – fermoarul, chiar dacă acesta „sărăceşte” frumuseţea unui obiect vestimentar. Istoria micului nasture nu se opreşte aici. Vom continua, cu voia dvs.

Pușa Roth

Vasile Alecsandri – nume și caractere

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 25 decembrie 2011, ora 19.00, Radio România Cultural. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare din 1998.

Într-o jumătate de secol, Vasile Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, însumând aproximativ 2000 de pagini. Inventarul, făcut cu precizie de Alexandru Piru, demonstrează accentul pus de autorul Chiriţelor pe realizarea unui tablou satiric, care reflectă un întreg organism social. Alecsandri a scris „9 comedii (din care una, Les bonnets de la comtesse, în limba franceză, în versuri, publicată la Socec în 1882), 2 proverbe cu cântece, 2 tablouri, 7 comedii cu cântece, 14 cânticele comice, 4 operete, 3 vodeviluri, un dialog politic, 3 scenete, 2 farse de carnaval, o feerie, 6 drame.”

Spiritul solar a lui Alecsandri, autorul caligrafelor Pasteluri, a exersat cu virtuozitate caligrafia acidă a teatrului. Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. Cu o paletă stilistică de împrumut, în primele piese, scrise puţin după 20 de ani, Alecsandri a creat treptat un tip special de comedie de caracter şi de moravuri, care surprinde deopotrivă studiul de fiziologie literară, tradus scenic, comedia de situaţii şi de limbaj şi mai ales o colorată colecţie de personaje identificate caracterologic prin nume. Fără a avea „fineţurile” şi retorica aluzivă a numelor de opera lui Caragiale, Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. S-ar putea obiecta superficialitatea procedeului. Dar, într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate.

Afirmaţia lui Alecsandri: „Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs” pare, după atâta vreme, o confirmare dată lui Titu Maiorescu care, în Poeţi şi critici din 1886 scria: „Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame.”

Aproape de mijlocul veacului al XIX-lea, când Alecsandri preia, în 1840, în cadrul binecunoscutului triumvirat, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, scena avea o funcţie aparte. Teatrul îndeplinea în Principate, abia dedulcite cu obişnuinţa ziarului, rolul presei. Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă. La mijlocul unei secol romantic, teatrul era, în această lume mic-burgheză trăind aventura modernizării, deopotrivă tribună de idei, exerciţiu oratoric, spectacol de caractere şi viţii, prilej de întâlnire mondenă, locul privilegiat al zvonurilor intersectate, galerie de modă, ocazie de defulare şi consolare. Societatea vremii faţă în faţă cu ea însăşi, lume ca teatru? Mai degrabă, teatru ca lume.

Cu trei-patru decenii mai târziu, când gustul pentru gazetărie se sprijinea pe o producţie jurnalistică substanţială, policromă, Caragiale avea să transforme gazeta în teatru.

Comediile-vodevil aveau în anii ’40–’50 ai secolului al XIX-lea multă trecere la public; murea lent o lume, cea fanariotă, se năştea o alta, burghezia, care cu greu abandona vechi obiceiuri. Acest gen de piesă comică în care cupletele şi refrenele punctau atmosfera şi caracterele, era preferată şi pregătea terenul marilor creaţii dramatice. Privite astăzi cu superioară îngăduinţă, dacă nu chiar cu persiflare, aceste „întâmplări” la urma urmei banale, pe care replica usturătoare, sprijinită de o muzică uşor de fredonat, le arunca dezinvolt în urechea unor spectatori înfometaţi de ei înşişi, păstrează farmecul, prospeţimea, dar şi culorile unui muzeu de mucava.

Deşi moda occidentală devine regulă, pe scenele uneori de mărimea unei scoici se înfruntau pitoresc epoca cronicilor cu vremea elegantelor veşminte franţuzeşti. În această lume care declina inevitabil în atmosferă de carnaval, numele personajelor trebuie să ofere rapid cheia caracterelor. Era, dacă acceptaţi paralelismul, un mod direct de adresare spectatorului, tot aşa cum gazeta doreşte să transmită în limbaj direct o lume cu trimitere către toţi cititorii.

Dacă formalismul unor caractere, inventarul relativ restrâns de tipuri sunt evidente în piesele comice ale lui Alecsandri, în schimb risipa de sugestii lingvistice este excepţională. Spectacolul lingvistic îşi propune la Alecsandri să valorifice cu pragmatism teatral contrastul dintre vorbirea populară şi amestecul care poate părea bizar astăzi, de franţuzisme, grecisme, turcisme ş.a.m.d. O lume artificială se suprapune straniu peste o realitate pierdută pentru simţul contemporan. Mai mult decât prin situaţii, tipurile comice, aceste întruchipări exponenţiale ale epocii, devin caractere prin limbaj. Nume proprii, nume comune, cuvinte care se ciocnesc, cuvinte care se reflectă, cuvinte care sunt ele însele sunetele hilare ale muzicii parodice, construiesc formele dar şi fondul desfăşurării scenice. Veşmântul este de fapt însăşi substanţa. Caragiale nu e deloc departe.

Întâia comedie cu tematică originală a lui Alecsandri este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, care reflectă contradicţiile din societatea vremii, conflictele dintre nou şi vechi. Iorgu, nepotul pitarului Enachi Damian, bonjurist educat într-un centru imaginar de cultură, la Sadagura, tip superficial, observă că Iaşul este o urbe anchilozată, unde cartoanele vechilor forme de existenţă nu pot fi dărâmate de suflul înnoirii. Enachi Damian ştie bine că franţuzitul Iorgu trebuie să-şi înalţe neamul nu prin exerciţiul livresc, pe care-l dispreţuieşte de altfel, ci prin puterea banului.

Iaşii în carnaval, farsă bazată pe o încurcătură, este prefaţa moldovenească la D’ale carnavalului.

Satirizând obiceiul micii boierimi ieşene de a transforma căsătoria într-un târg meschin, Piatra din casă, scrisă în Sicilia, pe vapor, pentru a o amuza pe Elena Negri, încearcă să se înscrie într-o tipologie universală, chiar dacă schematismul dramatic este evident.

Spectacolul caracterologic şi cel lingvistic îşi găsesc înfăţişarea cea mai autentică, la nivelul marii arte, în ciclul Chiriţelor. Pentru a-l crea, Alecsandri foloseşte toate modalităţile de exprimare în registrul comic. Episoadele burleşti, groteşti, satirice, bufe, o ironie care şi-a pierdut atributele, pasta groasă a umorului popular – toate acestea se combină pentru a reliefa prăpastia dintre realitate şi dorinţa de parvenire a cucoanei Chiriţa, care vrea numaidecât să ajungă isprăvniceasă „cu jandarmi la poarta şi-n casă”. Snobismul şi arivismul boiernaşilor de ţară, ahtiaţi după degustarea modei occidentale, pe care nu o înţeleg de fapt, sărmane fiinţe căzute în nebunia parvenitismului, sunt biciuite de condeiul ascuţit a lui Alecsandri. Figura cea mai populară a teatrului său comic, Chiriţa, personajul jucat antologic în travesti de Matei Millo, aşa cum Henri Monnier o juca pe Madame Angot pe vremea lui Balzac, luptă din răsputeri să intre în paradisul de mucava al rânduielilor noi.

Succesul era asigurat – şi confirmat de prima reperezentaţie, din 1850, a comediei cu cântice în trei acte Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. Filozofia provincialului se transformă subit şi răsunător în fiziologia snobului rătăcit în labirintul formelor fără fond.

După doi ani de la succesul Chiriţei în Iaşi, Vasile Alecsandri revine cu personajul său, de data aceasta stigmatizat acolo, departe, în „provinţia” care, vai, i se pare cucoanei Chiriţa purgatoriul tuturor mojicilor. Deasupra lor domneşte pompos şi hilar amazoana cu cravaşă.

La Paris, isprăvniceasa de curcănii joacă french can-can. Chiriţa în voiaj (1863) şi Chiriţa în balon (1874), ultima după Madame Angot dans son balon de Jean d’Aube, sunt expresia extravaganţei snoabe. Vorba lui Schnitzler, snobismul este o „boală sufletească atât de răspândită, încât se poate considera ca epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza”. Bolnava noastră aspiră acum să devină „hailaifă, model de bonton” şi vrea a se „ascensiunarisi” în cer. De-acolo ar putea vedea „alte lumi, nu asta de la noi”, „plină de bazaconii”. Epilogul buf al lui Alecsandri din Chiriţa în balon este o privire care se aşterne totuşi cu înţelegere ascunsă aspura acestei lumi de mucava: „Bravo, zmeiţă, / Care-ai zburat printre nori.”

Teatrul-gazetă satirică, teatrul acesta înţepător ca un moft, urând fără patimă kitsch-ul existenţial se încheie parcă în tonalitatea evocării nostalgice a lumii care pierde sub cenuşa obiceiurilor moderne.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Fragmente din textul emisiunii Vasile Alecsandri – nume și caractere