Doamnelor și domnilor, Moftul român!

moftul roman recital lari giorgescu teatrul mignon

Recital Lari Giorgescu

cronica dramatica liber sa spunPrivind retrospectiv, n-aș putea spune că Anul Caragiale ne-a răsfățat cu spectacole de reținut. Tribut modei și impresiei că opera lui Caragiale trebuie (o, Doamne!) actualizată, ca și cum nu ar fi suficient de actuală pentru multă vreme de-acum înainte (mă gândesc cu… groază cât de multă), se mai practică încă experimente facile, unele ajungând la derizoriu, combinații al căror relief estetic, de fapt, nu există. Am tot mai mult sentimentul că s-a instalat – și s-a generalizat – de mai mult timp o idee pe cât de greșită, pe atât de absurdă: și anume că spectatorul contemporan n-ar mai pătrunde cu ușurință într-un limbaj artistic, nu l-ar descifra și asimila dacă el nu este ostentativ, dacă nu-i produce un șoc. Nu divaghez, chiar dacă referința vă poate părea hazardată aici: vă amintiți de Oedipe în regia lui Andrei Șerban? Sunt aproape două decenii de atunci (1995). Acea aglomerare de spații și lumi, în care formele odioase ale tiraniei politice și nebunia generalizată prevalau, dorea, în concepția regizorului, să arate spectatorului de azi că mitul lui Oedip este universal, ca și cum el, spectatorul de azi, funciarmente limitat (altă idee păguboasă!) n-ar fi priceput asta fără a-i înfățișa astfel de imagini de apocalipsă, cu lozinci, mitraliere, pancarte, cu hitleri și ceaușești, ca și cum el, spectatorul de azi ar fi fost complet străin de capodopera enesciană și de rădăcinile ei… Luați-o ca orgoliu sau, dimpotrivă, dar se cuvine să mărturisesc că am fost printre puținii care nu s-au repezit atunci să nege acel spectacol cu viață foarte scurtă, de la Opera bucureșteană. Din contră. Și motivul a fost unul singur, esențial în regia de operă: în ciuda viziunii excentrice, tot ce se petrecea pe scenă, ca gest, atitudine, mișcare era chiar articulat pe muzica din partitura enesciană. Că acest fapt, fără de care cel puțin regia modernă de operă e de neconceput, a mai fost remarcat atunci, în vâltoarea negației, acum e ungher de arhivă…

caricatura din moftul roman nr 2 8 aprilie 1901

Caricatură din „Moftul român”, seria a II-a, nr. 2, 8 aprilie 1901, p. 1

Și la Caragiale, unii cred că dacă îl reflectă în tot felul de oglinzi, uneori prost șlefuite sau prea șlefuite, îl fac mai ușor de perceput, în sensul actualității operei lui, pentru spectatorul contemporan. Când de fapt textele lui Caragiale sunt ele însele atât de ofertante pentru un spectacol de teatru, inclusiv acelea care nu au, compozițional, o structură dramatică. La Caragiale totul se petrece la vedere, pe scenă, dacă vreți. De virtuțile teatrale ale prozei sale, literare sau jurnalistice (granița dintre publicistică și literatură fiind aici foarte elastică, adesea inexistentă) nu se mai îndoiește nimeni.

Cu atât mai mult am urmărit în primul rând cu o curiozitate firească recentul spectacol al Teatrului Mignon din București, recital al tânărului actor Lari Giorgescu, cu titlu incitant: „Moftul român”, din „Momente” de I. L. Caragiale. M-am întrebat de ce din „Momente”, dacă nu e ușor hazardat pentru cunoscători, știut fiind detaliul de istorie literară că autorul nu a inclus schița-dialog intitulată Moftul român (două variante, 24 ianuarie 1893 și 1 aprilie 1901) în volumul Momente, intrat în Librăria Socec în 10 octombrie 1901 – și nici alte texte ale recitalului nu fac parte din volumul amintit. Cum Caragiale nu a inclus multe alte texte care au apărut prima dată în revista satirică „Moftul român” (ambele serii) sau în alte gazete. Chestiunea ar fi sau nu de discutat când e vorba de un recital, și încă unul excelent din toate punctele de vedere: alegerea și combinarea textelor, teatralitatea lor pusă astfel în lumină – în eleganta, reconfortanta sală a acestui teatru din centrul Capitalei –, interpretarea, farmecul reîntâlnirii cu elemente esențiale din opera caragialiană, revalorificate astfel. Probabil că dorința a fost de a semnala mai degrabă spiritul Momentelor, care se răsfrânge de fapt asupra tuturor textelor, dacă nu e doar un titlu convențional-provocator.

recital caragiale lari giorgescu

Lari Giorgescu în spectacolul Moftul român

Lari Giorgescu și teatrul care l-a găzduit au realizat realmente o performanță artistică: un recital de o oră care se urmărește pe nerăsuflate, în care spectatorul trăiește textele de proză ale lui Caragiale cu o intensitate aparte, savurând totul, de la construcția fără cusur pe care a actorul a realizat-o (ceea ce nu e la îndemâna tuturor în cazul lui Caragiale) la schimbările desigla teatrul mignon bucuresti voce, relieful conferit pasajelor și cuvintelor-cheie, gestica și mimica sugestive. Lari Giorgescu, actor tânăr dar cu mijloace mature de exprimare, dovedește pe deplin în acest recital asimilarea unor texte dificile – cine crede că I. L. Caragiale e un autor ușor de înțeles și mai ales de… „spus” pe scenă se înșeală. Și iarăși se dovedește că nu e necesară întotdeauna multă recuzită și decor, scene aglomerate cu de toate, că vocea și chipul pot umple scena – când au resurse veritabile. Aducând vorba de teatrele în care totul era pe dos, de la calitatea pieselor la distribuții, Caragiale formula memorabil în 1900: „Dar cum poate merge un aşa teatru? Cu decor! Cu mult decor! Cu strălucit decor şi cu toba mare!” („Universul”, nr. 156, 9 iunie 1900, p. 1).

Incitant și foarte potrivit contextului începe recitalul lui Lari Giorgescu, cu articolul-program, schiță dialogată, Moftul român, cu care Caragiale deschidea seria a II-a a revistei „Moftul român”, la 1 aprilie 1901: „– «Moftul român» a înviat! – Adevărat a-nviat!…”, urmând memorabilele dialoguri pe tema moftului (între alții: Un cerșetor degerat și Un domn cu bundă, Un tânăr cu revolverul în mână și D-ra Acrivița, Dr. Babeș și Un mitocan, Un lari giorgescu caragiale recital mignon teatre bucuresteneipochondru și D. Primar, Un orator opozant și Un ministru). Să rostești replicile, chiar dacă scurte, ale tuturor acestor personaje, cu voce mereu diferită, să spui în context „Mofturi!” și „Moft!” de fiecare dată altfel, pentru a sugera imperiul nesfârșit al „moftului”, nu e la îndemâna oricui, iar Lari Giorgescu a dovedit, pe lângă tehnica foarte bună, inventivitate și relief expresiv aparte.

Spectatorul se întâlnește în acest recital cu o proză dacă nu mai puțin cunoscută, oricum mai puțin frecventată de cititor și chiar de cercetarea literară: Statistică („Moftul român”, seria I, nr. 21, 11 aprilie 1893, p. 2, inclusă de Caragiale în sumarul volumului Schițe ușoare, 1896). Caragiale își propune ca pe baza, zice-se, unei statistici nord-americane „plină de învățăminte” să lămurească chestiunea arzătoare a participării maselor la revoluții sau tulburări de stradă, mimând analiza sociologică aflată la bazele concluziilor statisticii. Evident, și statistica, și autorul ei „ilustrul statistic” Bob Schmecker, vocabulă cât se poate de transparentă („șmecher”) sunt ficțiuni. Ficțiuni, vai, cu răsfrângere verificată și în orice epocă verificabilă, „la orice revoluţie sau turburare” …nu mai trebuie să vorbim de noi, „românii moderni”, care pe toate le numim „cu un singur cuvânt: MOFT”. Rostind concluziile „ilustrului” urcat pe scaun, căci statistica, nu-i așa?, trebuie propovăduită de la înălțime, Lari Giorgescu nu face doar un exercițiu de virtuozitate. Nuanțat, punând accentele la locul potrivit, actorul conferă textului un relief dramatic pe care, poate, nu l-am bănui. Cu sugestii dintre cele mai potrivite sunt celebrele replici ale lui Mitică, pe care le redescoperim, cu tot hazul lor, în acest recital.

mosii tabla de materii

Remarcabile sunt și interpretarea schiței Repausul dominical („Universul”, nr. 140, 25 mai 1909, p. 1, publicat apoi în vol. Schițe nouă, 1909) și a enumerării apocaliptice, în crescendo, din Moșii (Tablă de materii), publicată în „Moftul român”, seria a II-a, nr. 8, 18 mai 1901, p. 6 – care încheie recitalul. Schița din 1909, răsfăț satiric pe o temă la care Caragiale revenea după mulți ani (publicase Opinia bărbierului meu asupra repaosului duminical în „Dreptatea”, nr. 338, 20 martie 1897, p. 1) amplificând totul într-un periplu „nebunesc” prin Bucureștii plini de mofturi, dobândește pe scenă, așa cum e rostită și „jucată”, o plasticitate vizuală încântătoare.

Desigur, fiecare dintre textele caragialiene interpretate de Lari Giorgescu ar merita o discuție aparte. Dar, doamnelor și domnilor, nu se cuvine să vă răpesc în plus bucuria de a vedea acest spectacol, în toamnă, când se va juca din nou la Teatrul Mignon din București.

Costin Tuchilă

Fiziologia gustului: Gulia

gulia

Doamnelor şi domnilor, recunosc, mie-mi place gulia, dar ăsta nu-i un motiv special să scriu despre „dumneaei”. Gulia, draga de ea, e atât de modestă că se adaptează uşor, se mănâncă la orice oră vrem noi şi are şi un aspect deosebit, rotunjoară şi cu frunzuliţe ca nişte urechiuşe. Gulia (latină: brassica oleracea) este un fel de soră cu varza, pentru că fac parte din aceeaşi familie (cruciferae) Rudă cu ridichea, cu varza de Bruxelles, cu broccoli sau conopida, ea fiziologia gustului guliecreşte în unele zone până spre trei kilograme. La noi sunt mititele, 200-300 grame, pentru că e altă climă. Este plantă bienală, în primul an apare tulpina pe care o consumăm iar în al doilea an înfloreşte. Cultivată din antichitate, gulia creşte şi spontan în zona Mediteranei şi este o legumă populară în Germania şi Polonia. Pe la noi, lumea nu se înghesuie să folosească gulia şi nu prea înţeleg de ce, fiindcă are un gust rafinat, mai ales când e consumată imediat după ce a fost ruptă din grădină sau din seră. Deși pare a fi o rădăcinoasă care crește în pământ, gulia de fapt se dezvoltă la suprafața solului. Este o legumă vitalizantă şi foarte dietetică, fiind considerată leguma siluetei perfecte. Poate fi consumată crudă, fiartă sau coaptă, iar frunzele la salată, atunci când sunt mititele.

În final, am găsit o poezie semnată de Costache Ioanid, intitulată Într-o gulie, din care reproduc un fragment, în care unul dintre „personaje” e cam mofturos că a găsit în grădina de legume doar gulii. De gustibus non disputandum!

„Într-o gulie răzleţită,

un viermişor frivol şi surmenat

vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.

 

– Măi nene,

îi spunea băiatul,

simţind un vag fior de moarte,

ia spune,

oare să mai fielegume silueta gulie

acolo… undeva… departe…

şi altceva… decât gulie?

 

La care cel bătrân stătu,

gândi o vreme

şi răspunse:

– Nu.

Ce ţi-a venit?

De când eşti tu, copil netot,

ai dat cumva de lumi secrete?

Gulie peste tot, băiete!”

Pușa Roth

 

„Momente și schițe” și „Mofturi” în interpretări de referință

Vineri, 23 noiembrie 2012, ora 12.00, la Standul Radio România (nivel 4.50) din cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, Editura Casa Radio va lansa cele mai recente apariții discografice din colecțiile „Fonoteca de Aur” și „Lecturi pe întuneric”. În Anul Caragiale, versiuni interpretative ale operei caragialiene din arhivele Radioului dobândesc o nouă viață prin noile apariţii din colecţiile de audiobook:

• „Fonoteca de Aur”:

Momente şi schiţe, vol. I, II (adaptări radiofonice, 1952–1970, semnate de marii regizori ai Teatrului Naţional Radiofonic: Sică Alexandrescu, Constantin Moruzan, Ion Vova; cu: Radu Beligan, Alexandru Giugaru, Ion Lucian, Grigore Vasiliu-Birlic, Horia Căciulescu, Toma Caragiu, Coca Andronescu, Carmen Stănescu, Mariana Mihuţ, Ştefan Ciubotăraşu, Dumitru Furdui, Carmen Stănescu, Tudorel Popa, Draga Olteanu, Nineta Gusti, Nicolae Gărdescu, Nicolae Dinică, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Rodica Tapalagă ș.a.).

• „Lecturi pe întuneric”:

Mofturi, pagini de proză jurnalistică (1877–1902) rostite de Ion Lucian, Radu Beligan, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu ș.a., într-un spectacol al Teatrului Național Radiofonic, realizat de Costin Tuchilă, Pușa Roth și Vasile Manta, 1998.

Invitaţi: Iulia Popovici, Cristina Modreanu, Mircea Albulescu, Virgil Ogășanu, Vasile Manta; Moderează: Costin Tuchilă și Pușa Roth.

Amănunte și fișiere audio pe Portalul „Centenar Caragiale”.