A murit George!!!

george-tarnea-serban-cionoff

amintiriSeptembrie 1968 ne găsea pe noi, studenţii de la Facultatea de Filozofie (cu „z”, nu cu „s” – filosofie, fiindcă aşa se scria oficial!) şi, desigur, nu numai pe noi, într-o stare de teribilă euforie şi de debordant entuziasm. Miercuri, 21 august, România îşi rostise, răspicat, demn şi curajos, dezacordul total faţă de invadarea brutală a Cehoslovaciei de către „trupele frăţeşti” ale Tratatului de la Varşovia, iar evenimentul avusese puternice reverberaţii şi în conştiinţa tineretului. În particular însă, pentru noi, cei câţiva studenţi din anul II-bis „de la filozofie” toamna asta avea o semnificaţia aparte.

Cu chiu cu vai reuşisem să trecem restanţa la „Haralambie- majurul”, un pseudo-profesor (de fapt conferenţiar universitar) la Economie politică socialistă, din cauza căruia, cu un an înainte, trebuise să repetăm anul II. În consecinţă, în ultimele zile ale lunii septembrie ne reluasem locurile la mesele de lucru de la cafeneaua „Tosca”, situată peste drum de sediul facultăţii, unde deja antamasem primele comenzi cu termen de lichidare la bursa din luna octombrie. Ce mai, eram toată gaşca în păr, mai puţin George. Adică George Ţărnea, neuitatul nostru frate de bohemă şi baladistul inefabil. Care avea motive temeinice spre a-şi motiva absenţa.

george-tarnea-amintiri-studentie-serban-cionoff1

Pe scurt, lucrurile stăteau aşa: când am intrat eu în anul I, la filozofie, în 1965, George era în anul II, tot la filozofie. În 1966, eu eram în anul II, iar George în II bis. În 1967 am trecut eu în II bis, iar George în II tris, pe care, la jumătatea anului de studii, a trebuit să îl părăsească pe motiv de absenţe nemotivate. Ambiţios din fire fiind, George a dat „la drept” iar, după ce a fost declarat „admis”, a plecat pe litoral, dacă nu mă înşel la Costineşti. Aici şi-a găsit un loc de barman dar, cu concursul binevoitor şi total dezinformat al lui Dan Boiţă, Dan Cilibia şi al altor sufletişti, a reuşit performanţa de a fi (cum bine mai zicea înţeleptul nostru coleg Morel Zelţer) „singurul barman din istoria Costineştiului care a dat faliment!”

Ocupat fiind, aşadar, cu trebile comerţului şi nedispunând de harul ubicuităţii, în normal şi firesc, George nu avea cum să fie şi cu noi, la „Tosca”. Iar cum prezenţa sa la masa de lucru din cafiné era de domeniul firescului, de bună seamă că eram asaltaţi cu întrebarea: „Dar George unde e? De ce lipseşte George?”

serban cionoff amintiri cu george tarnea

Azi aşa, mâine tot aşa, până când Sandu (Alexandru) Monciu pe atunci, nu şi Sudinsky, a scăpat din mână paharul de coniac – luat pe datorie de la Doamna Rica, ospătara, de bună seamă! – şi a strigat din toţi bojogii:

– Să le spuneeeeem???

După care a izbucnit în hohote. De îndată, în „Tosca” s-a făcut o linişte totală. Iar Sandu şi-a luat având epic şi, printre sughiţuri şi hohote, a început să înşire o poveste de groază:

– George s-a spânzuraaaat!!! S-a sinucis din cauza profesorului care nu a vrut să-l treacă anul fiindcă avea necaz pe el din cauză că George era plăcut de toate fetele din an.

Cât ai zice „peşte”, la masa noastră s-a strâns ciopor de lume. Iar Sandu şi-a continuat delirul dramatic:

– Am ajuuuns prea târziuuuuu!!! George dormea între flori şi nu vroia să ne mai răspundă. L-a omorât profesoooorul, ăla l-a omorââââât!

studentie anii 1960

Acestea fiind zise, ne-am ridicat de la masă şi am plecat – zicea Sandu – la Biserica Elefterie „să aprindem o lumânare pentru George”. Peste vreo două ceasuri, după ce făcusem rost de la minunata mea mătuşă Teodora, care locuia pe strada Cedrilor, lângă fosta Piaţă Puişor, de două banderole de doliu, Sandu şi eu am revenit în „Tosca”. Iar serialul evocărilor despre moartea lui George a continuat. Şi nu doar în seara aceea, ci preţ de o săptămână. Adică până în seara de dinainte de 1 octombrie, data deschiderii oficiale a noului an universitar.

Seară de mare festin în care toată populaţia „Toscăi” era prezentă în păr delectându-se cu coniacuri, cahfele şi alte delicatese. Printre toasturi şi urări de „bine te-am găsit” auzindu-se şi nişte oftaturi feminine în memoria lui George.

Tocmai când era fierberea în toi, cine credeţi că intră în „Tosca”? George în persoană!!!

Stupefacţie, emoţii, şoc şi groază, ce mai ?!…

Prima care s-a crucit a fost „doamna Rica”, ospătara:

– George, strigoiul! A strigat ea scăpând şi tava cu comenzi pe jos.

Imediat după asta, George a fost confiscat de publicul consumator, fiind pus la curent de către toţi cei care, dimpreună cu noi, îi bociseră sfârşitul.

La urmă, roşu la faţă, a venit la masa unde ne aflam Sandu şi cu mine şi ne-a spus cu toată furia:

– Să fiţi ai dracului de nenorociţi!

Apoi, a ieşit glonţ din cafenea cu gând să treacă strada la Căminul studenţesc „6 martie”, fireşte în căutarea unei companii feminine romantice.

Numai că, ghinion de neşansă!, când să traverseze, desigur prin loc nepermis, l-a acroşat un troleu şi l-a aruncat pe trotuar.

Aşa încât George s-a întors în „Tosca”, a venit la masa noastră şi ne-a comandat:

– Hai, mergeţi cu mine!

Ce era să facem? Ne-am încolonat, eu şi Sandu, i-am mai cules de la alte mese pe Morel, pe Piff (minunata noastră colegă şi prietenă) şi pe încă vreo câţiva prietenari şi duşi am fost!

La Terasa „Berlin” unde, până dimineaţă, am reuşit să îl ajutăm pe George să facă praf şi ultimii bănişori ce îi mai rămăseseră după crah-ul de la Costineşti.

Şerban Cionoff

Alte articole de Șerban Cionoff

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff