Poezia săptămânii: ”Încă mai vin, încă mai plec” de Augustin Jianu

rue-ste-rustique-sous-la-neige-maurice-utrillo

Încă mai vin, încă mai plecpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

Eu plec cum vin, firesc și demodat,
C-un ”ne sait quoi” miop, dus în privire,
Și împrumut iubire-n comodat,
Cu false clauze de prelungire.

În scurtele momente mă dedic,
Timid, evlavios, ca mântuire,
Acelora ce nu mai au nimic,
Și mai disting păcatul de iubire.

Prin cețuri dese rătăcesc hoinar,
În ploi de-Apollinaire peste Paris,
Caleștii mele propriu-mi birjar,
Sunt Sacré-Cœur-ul unui paradis.

Încă mai vin… și uneori mai plec,
Cu vers și-amprentă pusă la vedere,
Prin alt Montmartre pasul îmi petrec,
Și nu spun nimănui la revedere.

Augustin Jianu
26 ianuarie 2016

Augustin Jianu
Augustin Jianu

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo-liber-sa-spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Poezia săptămânii: ”Grăbire” de Victoria Milescu

camille pissarro Boulevard Montmartre Pluie de Printemps

Grăbire

Când pleci grăbitpoezia saptamanii rubrica liber sa spun
să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte
cu sângele în dezordine
şi creierii răvăşiţi de vântul verde
al primăverii venite iar prea devreme
brusc îţi iese în cale
iubirea vieţii tale
o recunoşti de departe, strigi
dar ea se uită în altă parte
grăbindu-se la rândul ei
spre cineva, spre ceva nevăzut
amestecându-se în mulţime, topindu-se
în forfota oraşului, şi el
îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos
cu turnurile desperecheate
sub un cer noros respirând sacadat
descheiat la toţi îngerii…

Victoria Milescu

Victoria Milescu
Victoria Milescu

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo-liber-sa-spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Forța implacabilă a destinului: Dalida

 Dalida-80-ani-de-la-nastere

În memoria celor  80 de ani de la naşterea artistei

„Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…

J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole […]”

Dalida

valorile trecutuluiEgipt, Cairo, 17 ianuarie 1933–Franţa, Paris, Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, 3 mai 1987… Venită din interiorul uriaşei civilizaţii egiptene pasionate cu deosebire de scris, arhitectură şi culoare, Yolanda Gigliotti sau, simplu, Dalida a reprezentat ea însăşi, prin forţa artei sale, un alt copil frumos, cu oarecari înclinaţii faustice însă, al sacrului fluviu Nil, cadorisindu-şi cu multă naturaleţe şi căldură auditoriul aidoma unui disc solar ce răsare şi apune ciclic din aceleaşi două puncte fixe ale Pâmântului spre a împrăştia în mod necondiţionat tuturor fiinţelor lumină şi viaţă… O călătorie de o jumătate de secol către propriul eu, a uneia dintre renumitele interprete ale muzicii secolului XX, un traseu artistic marcat involuntar de aripa perversă a gloriei, dar prăbuşit, în acelaşi timp, sub aspect uman, în braţele durerii bine ascunse în spatele unei priviri inteligente ori a zâmbetului scenic de convenienţă. Parteneri de viaţă precum Luigi Tenco, Lucien Morisse (fostul soţ) şi Richard Chanfray au umbrit prin acţiunea lor suicidară ceea ce părea la început a fi un drum al armoniei individuale şi al succesului grandios.

În ideea de a oferi o modalitate de comunicare cât mai originală şi diversificată muzicii cuprinse în repertoriul său extins, Dalida a ştiut să construiască în cheie personală unică un arc intercultural de o complexă vizibilitate, desfăşurat într-un spaţiu de manifestare a creaţiei artistice nesupus niciunei frontiere limitative din punct de vedere conceptual. O premieră interesantă, am putea spune, în contextul controversatului veac XX, dacă ne raportăm la capacitatea cântăreţei franceze de a desluşi cu inteligenţă şi pasiune ceea ce exista cu adevărat dincolo de misterul aparent al patrimoniului muzical caracteristic câtorva cunoscute popoare ale lumii (şi îi amintim aici pe greci, italieni, francezi, arabi, spanioli, cubanezi, germani ş.a., a căror esenţă muzicală a vibrat întotdeauna cu singularitate şi căldură în glasul fermecător al Yolandei Gigliotti).

dalida nil sena

Prospectarea propriei sale lăuntricităţi a fost întotdeauna condiţia sine qua non a definirii complete ca interpret vocal a fermecătoarei Dalida. Ea a căutat ca nimeni alta perfecţiunea în artă şi în iubire, deşi acest din urmă tărâm atât de tainic al fibrei omeneşti a refuzat să i se dăruiască în mod total de-a lungul tumultuosului ei destin. Şirul sinuciderilor cu temei nedescifrat din preajma sa au determinat-o să-şi înece definitiv viaţa în chinul ucigător al autodamnării. Lăsată a rătăci de una singură pe cărarea întunecată a suferinţei şi a interogaţiilor lipsite de răspuns logic şi firesc, Dalida a încercat din răsputeri să-şi ascundă lacrimile şi neodihna sufletului în acordurile, nevindecătoare de această dată pentru ea, ale muzicii. Era un fel de urlet mut al deznădejdii ca stare interioară de a fi, al clocotului puternic al unei inimi străpunse deja de aripa morţii iminente, un portret semnificativ, testamentar, am spune noi azi, al întregului său parcurs artistic ce poate fi aşezat indubitabil sub auspiciile cuvintelor articulate muzical chiar de către ea însăşi: Seule avec moi… Şi avea mare dreptate să rostească asemenea cuvinte, fiindcă, până în ultima clipă de viaţă, Dalida a încercat, fără succes de această dată, să convieţuiască cu îngrozitorul coşmar al sinuciderii apropiaţilor săi, coşmar care va deveni destul de rapid unul real şi pentru ea însăşi, fatidica noapte de 2 spre 3 mai a anului 1987 acoperind pentru totdeauna cu o cortină grea şi catifelată, de un negru intens, toată strălucirea ilustrei interprete pariziene. Discul solar al Nilului îşi înceta, astfel, definitiv, la ceasul acelor târzii momente nocturne, telurica lui cale plină, deopotrivă, de glorie şi de spini. O ieşire din scenă cu iz oarecum faustian, calculată însă, a unei zeităţi a cântecului francez care veghează acum în tăcere, de la înălţimea albei şi impunătoarei sale statui din Montmartre, timpul fizic al lumii şi veşnicia…

dalida mormant montmartre

Mormântul cântăreței Dalida, Cimitirul Montmartre din Paris

În contextul unui timp al imaginii construite pe temelia demonică a agresivităţii plurivalente, putem afirma că Dalida s-a reprezentat, de fapt, cu putere numai pe sine însăşi, fără a se raporta vreodată la licărirea de elemente decorative înfipte deloc la întâmplare în ocazionalul său veşmânt scenic. Asemeni unui mim perfect, cu mâinile dezlănţuite spre lumină şi rugă, această seducătoare interpretă a fost în toate etapele vieţii sale artistice (etapa Yolanda Giglotti, etapa Dalida şi cea ultimă) imaginea propriului ei suflet. O Marie Magdalenă modernă a secolului XX – desprinsă parcă de undeva, din inovatoarea pictură manieristă a misteriosului El Greco –, privind hamletian la vasta deşertăciune a lumii cuprinsă peDalida profil de-a-ntregul ei în ţeasta înnegrită, dar aplecându-se, despletită şi cu umilinţă, în faţa Cristosului străpuns la mâini şi picioare de cuiele reci ale eternului păcat ancestral al umanităţii…

Într-o lume care îşi adoră idolii şi îşi răstigneşte la fiecare margine de drum Mântuitorul, cu prezenţa sa aproape ireală pe orice scenă a lumii, Dalida nu a însemnat deloc întruchiparea luciferică a teribilei maşinării a divertismentului occidental (care a şi împins-o, printre altele, către suicid). Parte componentă, până la urmă, a acestui sistem perfid şi superficial al formelor fără fond, interpreta de la poarta piramidelor faraonice a sfidat prin însuşi modul ei artistic de a exista legile lui întunecate şi strâmbe. Deşi era o persoană peste care aripa gloriei scenice îşi aşezase cu repeziciune duhul, Dalida s-a numărat însă printre acei puţini slujitori ai cântului pe deplin conştienţi de efemeritatea acestui fast cromatic construit cu minuţie, reducând arta în ansamblul ei la farmecul pieritor al iluziei descompuse a vieţii. Ştia că totul va avea un sfârşit pentru ea într-o bună zi, iar sentimentul de deznădejde o chinuia din ce în ce mai mult. Pur şi simplu, Dalida nu reuşea să vadă un lucru deosebit de evident, anume faptul că antagonismul cert dintre cumplitul infern sufletesc pe care îl trăia şi nenumăratele ei succese muzicale semnifica tocmai acea intersecţie de bun augur pe care i-a încredinţat-o divinitatea întru preeminenţa vădită a creaţiei sale interpretative.

dalida

Precum îmbătrânitul de vreme cântec al harpistului inscripţionat pe mormântul regelui egipten Antef, dându-şi cu multă inteligenţă la o parte masca plină de fard a scenei în faţa chipului necontrafăcut al destinului, Dalida şi-a aşezat rând pe rând propria-i bucurie şi suferinţă în artă. Deloc paradoxal, întâlnirile scurtei sale călătorii către sine – întâlniri care i-au aruncat aproape întreaga viaţă în cumplita urgie a disperării fără leac – au definit cu tărie acele trepte ale spiritului ce trebuiau străbătute de cântăreaţă în drumul ei firesc către desăvârşire. Aşa se face că, la Dalida, povestea melodiilor interpretate se identifică într-o foarte mare măsură cu momentele sinuosului său traiect existenţial. Cu vădită profunzime şi sensibilitate artistică, ea şi-a apropriat cu mare uşurinţă, în mod organic chiar, fiecare mesaj muzical, tocmai pentru că în miezul lui descoperea întotdeauna ceea ce trăia atât de intens şi de tragic în propria-i viaţă. Această suprapunere dintre subiectul unui text muzical şi viaţa sa reală o făcea pe Dalida să aleagă cea mai adecvată variantă interpretativă pentru un cântec. Distanţa temporală însă dintre diversele momente de viaţă ale unei persoane a implicat întotdeauna un fapt peste care nu se poate trece de cele mai multe ori cu uşurinţă, anume acela că memoria etapei precedente încearcă să îşi şteargă cu putere urmele în vâltoarea acerbă a trecerii, ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. O consecinţă clară a intrării fiinţei umane într-un nou segment de trăire şi de cunoaştere, diferit, de regulă, în raport cu cel anterior, consumat, şi care devine, bineînţeles, parte integrantă a călătoriei acesteia către spaţiul lăuntric, o călătorie săvârşită însă, în cazul artistei Dalida, aproape tot timpul de una singură şi numai ocazional împreună cu Dumnezeul ei rece şi înstrăinat, dominat parcă de o tentă impersonală în manifestarea sa lipsită de dialog real şi afecţiune imediată, un fel de „Jesus kitsch” cu răstignirea-i blasfemiată în văzul tuturor pe malurile Senei și în suflet…

bust dalida place dalida montmartre paris

Dalida, bust, Piața Dalida, Montmartre

Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…/ J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole (…).” A avut lumea la picioare, dar nu şi puterea de a vedea alt capăt vieţii decât suicidul. Dincolo însă de feluritele dogme concepute precar, dar şi de micimea acestei lumi trecătoare, un spirit veşnic călător printre nemişcatele lumi astrale, un spirit însingurat va rămâne pentru totdeauna să bată cu speranţă la poarta tărâmului de dincolo, în aşteptarea îndelung promisei pentru omenire mântuiri cristice. Numele acestui frumos copil al Nilului străvechi şi al întunecatei Sene cu umbre sângerii împrăştiate în tăcere printre aleile cernite din Montmartre ori peste zidurile triste ale Rue d’Orchampt e unul singur: Dalida.

Magdalena Albu

17 martie 2013

Ascultă

Cântece interpretate de Dalida

Seule avec moi

 O Seigneur Dieu

Le Temps des fleurs

 Dis-moi des mots

Les Enfants du Pirée

Garde-moi la dernière danse

Parlez-moi d’amour

Dans le bleu du ciel bleu(Volare)

Dansul lui Zorba

J’attendrai

Paroles, Paroles (cu Alain Delon)

Calendar: Amedeo Modigliani

Ce se ascunde în preferința lui Modigliani, devenită obsesie, pentru chipurile alungite, figuri ovale, deformate desigur în raport cu modelul? De unde această geometrie stranie în portretele sale, proporție de altfel sprijinită de tratarea cromatică? Amedeo Modigliani pare a urmări, ca și El Greco, surprinderea, în orice formă, a liniei verticale, în majoritatea portretelor sale și chiar în nuduri el căutând această stilistică a înălțării, a analizei liniilor care refuză să se așeze în perspectivă. Apropierea de El Greco este, desigur, dincolo de orice filiație stilistică, pentru că italianul născut la Livorno nu are predecesori, cum nu are nici urmași direcți, influența lui fiind destul de vagă asupra lui Picasso sau a altora. El preia de la cubiști decupajul sintetic, geometric, căutarea planurilor mari, renunțând la detalii și tratând forma cu severitate, aproape de abstractizare. Nu pare deloc tulburat de jocul luminii și al umbrei, se exprimă aproape decorativ, împrumută de la fauviști gustul pentru culoarea aprinsă, în acorduri uneori „aspre” iar fascinația constă în reluarea ostentativă a chipului care i se pare ideal. Dacă e să-l găsim, idealul lui de frumusețe, în portret, e suficient de straniu pentru gustul comun. E o expresie mai degrabă neliniștită, un fel de sacrificiu al particularităților geometrice, al individualității, pentru recompunerea în figura ovală, prelungă. Se pictează pe el însuși modificând ușor proporțiile figurii pentru a obține chipul oval (singurul Autoportret, 1919).

Iubita din ultimii ani de viață, Jeanne Hébuterne, are și ea un chip deformat, pe verticală, în tablouri ca și în sculptură. Privind cu atenție fotografia tinerei și nefericitei pictorițe, care s-a sinucis la o zi după moartea lui Modigliani, și, în paralel, cele două portrete cu pălărie, din 1917 și 1918, apoi sculptura pictată care o înfățișează, e ușor de observat distorsiunea chipului, cât și cum modifică artistul liniile reale ale figurii pentru a obține forma dorită, forma care, de fapt, îl obsedează.

Biografia lui Modigliani este aproape la fel de pasionantă ca a lui Van Gogh sau Toulouse-Lautrec. Pasionantă prin intensitatea cu care se pare că a trăit pictorul mort înainte de a împlini 36 de ani, mai puțin prin excese sau stări de deprimare. Modi, cum îi spuneau prietenii, era un personaj pitoresc, nu neapărat boem, precum mulți dintre contemporanii săi. Purta un sacou reiat, fular roșu și pălărie cu boruri largi, era un obișnuit al barurilor din Montmartre, unde se stabilise în 1906. Se născuse la Livorno, în 12 iulie 1884, într-o familie de origine sefardă. Tatăl său era un negustor din Roma, aflat în pragul falimentului. Copilul are o sănătate șubredă, adolescența fiindu-i marcată de sărăcie și boli: o afecțiune pulmonară gravă la 11 ani, tifos la 14 ani, când începe să frecventeze atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Preferința pentru portret începe să se manifeste chiar la această vârstă. Modigliani va picta aproape în exclusivitate portrete și nuduri – se cunosc doar patru peisaje care îi poartă semnătura, dar stilul său se va cristaliza relativ târziu, în perioada de început, la 22–23 de ani, fiind tributar lui Toulouse-Lautrec, fauviștilor și expresioniștilor. În 1902, Amedeo Modigliani se înscrie la Școala de nuduri (Scuola libera di Nudo) din Florența, condusă de bătrânul maestru Giovanni Fattori, aproape octogenar, plein-airist inspirat de Școala de la Barbizon. Modigliani stă un singur an la școala florentină, mutându-se la Institutul de Arte Frumoase din Veneția.

Din 1906 urmează cursurile Academiei Colarossi din Paris și intră în cercurile avangardiste. Îi cunoaște pe Picasso, Juan Gris, Diego Rivera, André Salmon, Apollinaire, Max Jacob, dar nu e încă un pictor care să atragă atenţia. În martie 1908 expune şase tablouri la Salonul Artiştilor Independenţi. În toamna lui 1909 se mută din Montmartre în vechiul cartier parizian Cité Falguière. Modigliani se împrietenise cu Brâncuși, care îi găsise și atelierul din acest cartier și de la care ia lecții de sculptură. Pictează puțin, în 1911 expunând șapte sculpturi și guașe la expoziția din atelierul pictorului portughez Amadeo de Souza Cardoso. Așa se face că la al zecelea Salon de Toamnă, în 1912, participă ca sculptor cu oarecare notorietate. Practică sculptura și sculptura pictată dar, treptat, pare să fie cuprins de tot mai multe îndoieli. Nu va abandona sculptura, dar se va întoarce la pictură, după ce dobândise o abilitate deosebită în desenarea chipurilor umane. Se întoarce în casa părintească din Livorno, trăiește la limita subzistenței, revine la Paris, unde pictează portrete la comandă, într-o singură ședință. În 1914, negustorul de artă Paul Guillaume îi achiziționează mai multe tablouri. Legătura de dragoste cu poeta Beatrice Hastings durerază doi ani. Poetul polonez Leopold Zborowski devine prietenul și negustorul său de tablouri, îl ajută substanțial și îi pune la dispoziție o cameră din locuința sa. În 1917, polonezul organizează prima expoziție individuală Modigliani la Galeria pariziană Berthe Weill. Din 1917 Modigliani începuse să picteze de preferință nuduri, unele dintre ele expuse printre cele 32 de pânze la Galeria Berthe Weill. Câteva nuduri sunt confiscate de poliție chiar în ziua vernisajului, fiind considerate imorale. Atmosfera creată este complet nefavorabilă pictorului care nu vinde nici un tablou. În nudurile lui Modigliani linia clasică deprinsă din arta italiană se combină cu dorința de stilizare în stilul propriu cunoscut din portrete. Frumusețea carnației cedează în fața tentației de a găsi ritmul liniilor și formelor care compun trupul, de a le da aceeași aspirație spre verticalitate și de a trata culoarea în suprafețe mari, fără apel la multe nuanțe. În bună parte, în aceasta constă originalitatea artistului. Tonurile de ocru care ajung până la portocaliu, în care este pictat trupul, contrastează puternic cu fundalul de obicei în culori puternice, albastru, cărămiziu, negru (Nud culcat, 1917), roșu închis, alb, griuri compacte ca în Nud șezând (1917) ș.a.m.d. O întreagă paletă de stări și trăiri se desprinde din aceste chipuri și atitudini: melancolie, tristețe, plictis, resemnare, somnolență dar și curiozitate, interogație, sentimentul dăruirii, mândrie, reverie poetică sau pur și simplu starea de repaos ori de împăcare cu sine. Modul personal de a trata corpul uman, sinteza volumelor, mișcarea sesizată cu atâta îndemânare și cromatica dominată de ocruri aprinse sunt elementele care conferă o individualitate specială nudurilor lui Modigliani în lunga istorie a temei.

În 1917, la un carnaval, artistul italian o cunoscuse pe tânăra pictoriță Jeanne Hébuterne (n. 6 aprilie 1898), studentă la Académie Colarossi. La Nisa, pictorița naște o fetiță. La sfîșitul lui mai 1919, cei doi se întorc la Paris, în atelierul din Rue de la Grande Chaumière. Din acest an datează o serie lungă de portrete făcute de Modigliani prietenilor săi. Boala pictorului se agravează, este internat la Spitalul Charité. Moare în ziua de 24 ianuarie 1920, diagnosticul fiind inflamația tuberculoasă a meningelor. Într-un moment de neatenție al apropiaților săi, Jeanne se aruncă pe fereastra apartamentului părinților ei, de la etajul 5. Modigliani este înmormântat în 27 ianuarie în Cimitirul Père Lachaise, condus de prietenii săi, cu un fast de care artistul nu se bucurase niciodată într-o viață atât de scurtă.

Costin Tuchilă

Imagini de primăvară

Anotimpurile sunt, și în artele plastice, temă constantă de inspirație, indiferent de modalitatea de exprimare, de la peisaj la compoziția alegorică. Dacă ar trebui să facem o ierarhizare sentimentală, vizând preferința pictorilor pentru un anotimp sau altul, demersul ar fi sortit eșecului. Respectând tradiția străveche a calendarului agrarian inclusiv când se opreau la peisaj, cei vechi se simțeau datori să înfățișeze plastic toate cele patru anotimpuri, iar modalitatea de a le surprinde aparținea de obicei matricei stilistice a epocii. Ciclul era așadar o temă convențională, numai că tratarea ei, în epoca manierismului și a barocului, a putut lua formele cele mai bizare, chiar șocante, de un vizionarism pe care modernii îl vor prelua în varii feluri. Așa sunt „capetele compuse” ale italianului Giuseppe Arcimboldo (1527–1593) sau peisajele antropomorfe ale pictorului flamand Joos (Josse) de Momper ((1564–1635), din seria Cele patru anotimpuri, aflate în colecţia Robert Lebel din Paris.

Totuși, cel puțin în cazul pictorilor impresioniști și chiar în cel al „academiștilor” dintr-o epocă sau alta, primăvara pare să ocupe locul primordial. Pentru impresioniști ea este prilej special de analiză a luminii, de studiu optic și totodată proiecție imaginară. În perioade diferite, Claude Monet pictează la Giverny, o serie lungă de peisaje de primăvară. Pentru pictorii romantici, primăvara e un bun prilej pentru alegorie.

În grupajul de mai jos am selectat tablouri de pictori celebri dar și lucrări ale unor autori mai puțin cunoscuți, imagini de primăvară care ilustrează epoci, mentalități culturale, orizonturi de inspirație și stiluri diferite.

Pușa Roth

Jacob Grimmer, pictor flamand (c. 1526–1590), Primăvara

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573, Muzeul Luvru, Paris

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591, Colecție particulară, Paris

Joos de Momper, Primăvara

Sandro Botticelli, Primăvara, c. 1482, Galleria degli Uffizzi, Florența

Louis Janmot (1814–1892), Poemul sufletului (4): Primăvara

Claude Monet, Primăvară la Giverny, 1886

Claude Monet, Primăvară la Giverny

Claude Monet, Primăvară

Claude Monet, Efect de primăvară la Giverny, 1890

Claude Monet, Copaci pe malul apei, Primăvară la Giverny

Camille Pissarro, Femeie pe un teren împrejmuit, soare de primăvară în prim-plan

Camille Pissarro, Grădină de zarzavat și copaci în floare, primăvara, la Pontoise, 1877

Camille Pissarro, Evantai Primăvara

Camille Pissarro, Bulevardul Montmartre primăvara, 1897

Armand Guillaumin, La Creuse, Peisaj de primăvară

Henri Le Sidaner, Pomi înfloriți

Vincent van Gogh, Livadă de chiparoși, aprilie 1888

Vincent van Gogh, Cais în floare

Vincent van Gogh, Livadă în floare

John William Godward, Migdal cu flori roșii

Jean-François Milet, Primăvara, 1873

Claude Coignot, Primăvară

Dante Gabriel Rosetti, Primăvara

Laurent Joseph Daniel Bouvier, Primăvara

Theodore Wendel, pictor american (1859–1932), Peisaj de primăvară

James Jacques Joseph Tissot, pictor francez (1836–1902), Primăvara, 1865

Sir Lawrence Alma-Tadema, pictor englez (1836–1912), Promisiune de primăvară

Pierre-Auguste Renoir, Primăvară la Chatou, c. 1875

Piet Mondrian, Copac roșu

John William Waterhouse, Un vis de primăvară, 1913

Henry Ryland, pictor englez (1856–1924), Floare de migdal

Garber Daniel, Primăvara la țară, 1917

Antonio Vivaldi, Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major, Op. 8, RV 269, „Primăvara” (Allegro, Largo, Allegro Pastorale)

Calendar: Maurice Utrillo

În a doua zi de Crăciun a anului 1883, se năştea în cartierul Montmartre din Paris, pe Rue du Poteau, nr. 8, Maurice, fiul Mariei-Clémentine Valadon, care avea să fie cunoscută ca pictoriţă sub numele de Suzanne Valadon. Mama împlinise, în 23 septembrie 1883, 18 ani; tatăl nu era declarat în acte. În actul de naştere, mama se declara „croitoreasă”, deşi îşi încerca deja talentul la desen, mai mult sau mai puţin în formă organizată. Târziu, avea să fie scoasă la iveală identitatea tatălui, Adolphe Tabarant (Utrillo, 1926) precizând că era „un anume Boissy, boem incorigibil, profund marcat de alcoolism, care acoperea cu o detestabilă pictură pânze ce le îngrămădea la el, renunţând să le plimbe pe la negustorii de brocantă montmartrezi.” Cum a ajuns fiul Suzannei Valadon, model pentru mulţi pictori binecunoscuţi, apoi ea însăşi pictoriţă cu notorietate, să poartă numele Utrillo, ţine într-o măsură de hazard. După ani de viaţă destul de precară, Suzanne se căsători cu un „om cu desăvârşire distins”. Soţul nu consimţea însă, nici în ruptul capului, să recunoască fiul Suzannei şi recurse la un subterfugiu: găsi un amic dispus să dea numele său lui Maurice, fapt consfinţit printr-un act din 8 aprilie 1891. Tatăl adoptiv era Miguel Utrillo y Molins, pe care de altfel Suzanne îl cunoscuse. Maurice deveni în scripte Utrillo, fiu al „unui om de litere, ziarist, pictor, arhitect, una dintre cele mai simpatice figuri ale Spaniei contemporane”, după cum menţionează acelaşi Tabarant. Copilul crescuse până atunci în grija bunicii sale Magdeleine Célina Valadon, şi această absenţă a mamei avea să-şi spună cuvântul. Suzanne continua să pozeze pentru artişti ca Puvis de Chavannes, Toulouse-Lautrec, Degas, Renoir (figurile din Dansul la oraş şi Dansul la ţară), să ia lecţii de pictură, începu să deseneze şi să picteze, sub îndrumarea lui Degas. În 1894 expunea cinci desene la Salon de la Nationale, din această perioadă datând şi primele sale tablouri. Copilul Maurice traversa lungi perioade de tăcere, părea o fire închisă, necomunicativă, răbufnind din când în când şi lansând vorbe de o teribilă violenţă. Fusese chiar suspectat la un moment dat de debilitate mintală, schimbase mai multe şcoli. Trăia fără îndoială un sentiment de frustrare, din cauza abandonării de către mama sa. Nimeni nu bănuia în el pictorul extraordinar de mai târziu. În plus, viciul care îi va marca întreaga viaţă, alcoolul, apăruse încă la de la vârsta adolescenţei. Era văzut hoinărind prin Paris şi frecventând cârciumi. Trimis la colegiul Rollin, ca elev extern liber, scăpase întrucâtva de orice supraveghere. Se spune că economisea din banii de tren (seara era nevoit să se întoarcă acasă, la Montmagny, la 10 km de Paris), pentru a-şi procura o sticlă de vin. Era totuşi capabil să disimuleze destul de bine, cel puţin la şcoală, până la un punct, când trebui retras de la colegiu. Nici nu vroia să audă de pictură, în ciuda insistenţelor Suzannei. Crizele începură însă să se succeadă îngrijorător. La începutul anului 1904 era internat pentru prima oară, cercetat cu atenţie de psihiatri, dus la dezalcoolizare. Începea, pentru el, calvarul unei vieţi frânte între o boemă stranie până la un punct, în atmosfera cartierului Montmartre, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a creaţiei sale, şi desele încercări de reechilibrare prin tratament medical. Desigur, toate acestea nu ar avea relevanţă, dacă nu am observa că pictorul care nu poate fi uşor înscris într-un curent nu poate fi despărţit de omul cuprins adesea de acea febră mistuitoare a boemei, moştenită probabil de la tatăl său dar şi datorată, în bună măsură, unei copilării pline de incertitudini. Ca o revanşă, poate, refugiul său în peisajul citadin, atât de familiar, pe care îl pictează cu o frenezie aparte, într-un ritm ameţitor, vrând parcă să demonstreze că aparţine în exclusivitate acelui spaţiu, amestec de pitoresc, de sublim şi sordid.

Primele picturi ale lui Utrillo datează din anii 1905–1906: sunt peisaje din Montmagny şi Montmartre, în care împrumută tehnica impresionistă a unor Pissarro şi Sisley. E însă mai degrabă un pictor sumbru, preferând tonuri închise de ocru. S-a vorbit chiar de o perioadă impresionistă (1907–1908), ani în care se împrieteneşte cu André Utter, alături de care pictează în Montmartre. Prietenul, tovarăş de boemă alcoolică, îl trădează curând. În 1909, Suzanne, care tocmai îşi părăsise soţul, pe Paul Mousis, se mută la tânărul André Utter, cu care se căsătoreşte după cinci ani. Începând din 1909, Maurice Utrillo pictează un număr uriaş de tablouri, peisaje din Montmartre în care apar străzi, case, cârciumi familiare unei lumi poate uşor debusolate, dar trăind într-un mod nu o dată contradictoriu, excesiv şi, fără îndoială, spectaculos nu numai prin revărsarea de picanterii. Este aşa-numita „perioadă albă” a picturii lui Utrillo (1909–1914), începutul epocii lui de glorie după prima participare la o expoziţie, în 1909. Utrillo trăieşte acum exclusiv din pictură şi legenda se înfiripă rapid. Se pare că, pentru a-şi plăti băutura la cârciumă, picta rapid un tablou. Sigur, amănunte de acest gen fac deliciul unui anumit public, dornic dintotdeauna să afle cât mai multe detalii, dacă se poate scandaloase, din viaţa unui artist. Iar existenţa lui Utrillo, care frecventa cabarete şi cârciumi pline de boema din Montmartre, căreia i se dăruia, e plină de „incidente” de tot felul. Era însă bine primit peste tot, indiferent de starea în care se afla. Frecventa cabaretul „Lapin Agile”, cârciumile „Belle Gabriele” şi „Adèle”. La Frédéric Gérard se putea bea un bun vin corsican iar cârciumarul îl servea în oale de lut pe care şi le făcea singur, veritabile obiecte de artă, care în ochii lui Utrillo nu valorau mai nimic în comparaţie cu lichidul din ele. Aşa încât „unicul mod de a-l face împiedica pe Utrillo să-şi expună punctul de vedere era să-i dai să bea, fiindcă dormea după beţie «fără să facă zgomot». Frédé considera un principiu faptul că un client ce se îmbăta în stabilimentul său îşi plătise dreptul de-a fi turtă, pe când dacă băuse în altă parte nu producea decât plictiseli.” (Francis Carco, Utrillo, 1956).

În 2 martie 1914, Utrillo vinde la o licitaţie un tablou reprezentând Nôtre Dame, pentru suma de 400 de franci, intrând astfel în atenţia colecţionarilor. Totuşi, se spune, nu lucra neapărat pentru a vinde, ci doar ca să bea. Deşi dobândise ceva notorietate, tablourile nu i se vindeau pe sume mari. Se pare că era complet dezinteresat de acest aspect. Câteva sute de pânze datează din acest deceniu, pentru ca după 1920 pictorul să fie într-adevăr celebru şi să fie recunoscut de guvernul francez care, în 1929, îl decorează cu Legiunea de Onoare. Stilul său evoluează după primul război. De la imaginile impresioniste de la început, de la o anumită viziune naivă, trece la peisaje mult mai elaborate în care pare a căuta o perspectivă fără sfârşit: străzi, clădiri văzute în perspectivă, spaţii binecunoscute, reinterpretate în perioade diferite, în funcţie de starea trăită, în lumină diferită, ceea ce aminteşte de practica impresioniştilor, de care totuşi Utrillo se distanţează substanţial odată cu maturitatea, pictura sa nerefuzând accente expresioniste. El are însă o „voce” singulară, nu seamănă cu nimeni. Pictează în mai multe variante Biserica Sacré-Cœur din Montmartre, Moulin de la Galette, casa lui Berlioz.

Începe să fie imitat, circulând nenumărate falsuri. Semnează invariabil cu numele întreg, căruia îi adaugă un V., de la Valadon. E internat periodic pentru cure de dezalcoolizare, revine şi pictează cu aceeaşi frenezie. Trece drept un artist blestemat, emblemă care devine aproape un clişeu, mai ales că e raportată la o existenţă atât de tulbure. În 1922, Catedrala din Moulins, expusă la Salonul de toamnă, îi aduce elogiile criticii, succesul fiind pentru el unul neobişnuit. Cerul plumburiu de la început se înseninează, în ultima perioadă domină tonurile de alb-gri cu nuanţe de roz pal.

În 1935 se căsătoreşte cu Lucie Valore, alături de care se instalează la Vésinet, într-o casă pe care pictorul o numeşte „À la bonne Lucie”. La 7 aprilie 1938, moare Suzanne Valadon. După război, în 1947, realizează un ciclu de 22 de guaşe care sunt litografiate color pentru volumul Montmartre vécu (Montmartre trăit) de Francis Carco. În acelaşi an este subiectul unui film documentar de Pierre-Gaspar Huit, Viaţa dramatică a lui Maurice Utrillo. În 1948 moare André Utter. Utrillo pictează decorurile pentru opera lui Charpentier, Louise (premiera la 2 februarie 1950, la Opéra Comique). În această ultimă perioadă, reia, parcă la infinit, temele de altădată, pictând în acelaşi ritm susţinut. La 17 octombrie 1955 primeşte o ultimă distincţie: Medalia de Aur a oraşului Paris. Moare la 5 noiembrie 1955. Patru zile mai târziu este înmormântat în Cimitirul Saint Vincent din Montmartre, la funeralii participând 50 000 de persoane.

Costin Tuchilă

Tablouri de Maurice Utrillo