Gala Premiilor Micul Etnograf 2015

gala premiilor micul etnograf tulcea

ONG CELISEA și Muzeul de Etnografie și Artă Populară (MEAP) din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea vă invită să participați la a VIII-a ediție a Galei Premiilor Micul Etnograf, organizată în zilele de 16 și 17 iunie 2015, începând cu ora 9.00, în curtea MEAP din str. 9 mai, nr. 2. Manifestarea se desfășoară în cadrul proiectului Etno-copilăria. Muzeul – punte de legătură între ieri și azi, finanțat de Consiliul Local al Municipiului Tulcea  și implementat de ONG CELISEA. Continuă lectura „Gala Premiilor Micul Etnograf 2015”

Expoziție de bijuterie Marian Nacu la Museu de Artes Decorativas Portuguesas din Lisabona

expo bijuterie lisabona

Joi, 2 octombrie 2014, ora 19.00, la Museu de Artes Decorativas Portuguesas din cartierul Alfama, Lisabona, va avea loc vernisajul expoziţiei de bijuterie Os contos de um joalheiro (Povestirile unui creator de podoabe) a maestrului Marian Nacu. Evenimentul este primul pe care ICR Lisabona reușește să îl înscrie în programul prestigiosului muzeu și este debutul unei serii de schimburi de savoir faire pentru artiștii români din domeniu. Expoziția va fi deschisă până la 2 noiembrie 2014.

Ceea ce farmecă la bijuteriile cărora le dă naştere Marian Nacu este că fiinţele pe care le scoate la iveală primesc de la artist nu doar formă şi strălucire, ci şi suflare şi propria poveste. Din încleştarea degetelor meşterului cu suflătorul şi penseta, argintul capătă spirit iar pietrele devin cu adevărat preţioase, precum în fantasmele născocite în O mie şi una de nopţi.

La prima sa veritabilă expoziţie personală, acum mai bine de trei decenii la Galateea, artistul era nevoit, în lipsa posibilităţilor materiale, să îmblânzească oţelul. De atunci s-a petrecut o devenire artistică: de la frondeurul postmodern veritabil, în rebeliune făţişă contra şabloanelor şi făcătorilor de pastişe – până la statutul de maestru, la rândul său urmat şi comentat. Expoziţia, succintă trecere în revistă a mai multor perioade din creaţia lui Marian Nacu, este o mărturie asupra destinului unui făuritor de frumuseţe ajuns la o efervescentă maturitate artistică.

bijuterie de marian nacu

Marian Nacu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti in 1978 la clasa maestrului Nicolae Adam (generaţia „Metalul”). Între 1983 şi 2014 a avut nu mai puţin de 20 de expoziţii personale în România. Începând cu 1983 participă la toate Saloanele Naţionale şi Saloanele de Artă Decorativă organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România, primind numeroase premii care îi răsplătesc excelenţa artistică. În paralel ia parte la numeroase expoziţii de grup. Începând cu 1985 participă şi este premiat la importante saloane internaţionale iar după 1991 are numeroase expoziţii personale în Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania, Statele Unite, Japonia, Liban, Rusia, Belgia, Austria. Este invitat la defilări de modă (împreună cu Doina Levintza), dar şi solicitat la numeroase prezentări exclusiviste de bijuterie în mediul diplomatic, de business sau privat. Creează bijuterii pentru filmele Dracula şi François Villon produse în România şi trofee pentru concursuri naţionale. Restaurează două biserici în Republica Moldova. În 2004, lui Marian Nacu i s-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler de către Preşedintele României, în semn de apreciere pentru întreaga activitate.

FRESS – Fundaţia Ricardo do Espírito Santo a fost fondată în 1953 de bancherul şi colecţionarul Ricardo do Espírito Santo Silva care a donat, prin actul fondator, Palácio Azurara şi o parte din colecţia sa privată statului portughez. Fundația e concepută ca un muzeu-şcoală, cu scopul de a proteja şi promova tradiţia artelor decorative portugheze şi domeniile conexe.

Exponatul lunii: mașina de egrenat bumbacul

bumbac

În cadrul „Exponatului Lunii”, Muzeul Judeţean Teleorman din Alexandria (str. 1848 nr. 1) a propus publicului vizitator, pentru perioada 1–30 aprilie 2013, un obiect ce face parte din patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman: mașina de egrenat bumbacul.

Acest obiect provine din comuna Izvoarele, judeţul Teleorman şi a fost achiziţionat în campania de achiziţii desfăşurată de Muzeul Judeţean Teleorman în anul 1995.

Mașina de egrenat bumbacul este o piesă construită din lemn şi face parte din grupul de unelte folosite în industria casnică textilă, având rolul de a separa bumbacul de seminţe. În judeţul Teleorman, unde a fost foarte dezvoltată industria casnică textilă în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, aproape fiecare gospodărie ţărănească avea o astfel de maşină.

Mașina de egrenat bumbacul a fost inventată în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, de către americanul Eli Whitney, care se spune că a beneficiat în mică măsură de propria invenţie. Maşina de separat bumbacul de seminţe a uşurat mult munca omului, încât se poate spune că a schimbat istoria lumii.

Bumbacul a fost folosit pe cale largă în gospodăria ţărănească de la noi din ţară începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Cea mai mare parte a bumbacului a fost importată sub formă de bumbac brut, în fire sau în sub formă de ţesături. Bumbacul brut sau în fire era în cea mai mare măsură destinat consumului ţărănesc.

camp cu bumbac

Cultivarea bumbacului la români a început în anul 1862 mai întâi pe suprafeţe restrânse în Moldova apoi şi în Muntenia. O dată cu trecerea timpului, suprafeţele cultivate cu bumbac s-au extins, în special în partea de sud a ţării, aşa încât în anii 1932–1933, în judeţul Teleorman existau 346 ha cultivate cu bumbac. Cea mai mare producţie (38 500 t bumbac egrenat) s-a înregistrat în anul 1953, când s-a ajuns la o suprafaţă cultivată de 224.700 ha. Ulterior, suprafeţele cultivate s-au redus, datorită condiţiilor climaterice defavorabile acestei culturi, reflectată în calitatea fibrelor. Cu toate acestea, producţia autohtonă nu putea satisface cererea tot mai mare de bumbac necesar industriei casnice, de aceea s-a importat masiv bumbac brut şi în fire. El era accesibil oricărei gospodării ţărăneşti, cei mai săraci preferând să cumpere bumbacul brut şi să-l toarcă.

Pe la 1860, în târguri se vindea ocaua (1,271 kg) de bumbac cu 2 lei, ceea ce însemna valoarea a două găini sau a unei gâşte. În anul 1905 un pachet de bumbac costa de la 10 la 14 lei – la salariul unui muncitor obişnuit de 1 leu pe zi – dar dintr-un pachet de bumbac se putea ţese pentru întreagă familie compusă din 4–7 persoane. Din pânza obţinută se confecţionau cămăşi femeieşti şi bărbăteşti, izmene, cămăşuţe pentru copii, feţe de masă, cearceafuri, ştergare. Supleţea şi fineţea firelor de bumbac le fac utile în realizarea diverselor tipuri de ţesături.

Ţesăturile din bumbac sunt foarte rezistente, deoarece bumbacul permite prin tors obţinerea unui fir foarte torsionat, ceea ce-l face rezistent. La ţesăturile din lână bumbacul era folosit la urzeală.

Itinerarea expoziției „Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu” la Muzeul din Lębork

copilarie

Vineri, 22 martie 2013, la Muzeul din Lębork, Polonia, va avea loc vernisajul expoziției itinerante Childhood. Remains and Heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, parte a proiectului european omonim, finanţat prin programul Cultura 2007–2013, inițiat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Institutul Cultural Român în colaborare cu Ministerul Culturii, Muzeul din Lębork şi Asociaţia Artees.

În organizarea Institutului Cultural Român, expoziția a fost itinerată la Londra (2–30 iunie 2012), Paris (12–30 septembrie 2012), Madrid (9–21 octombrie 2012), Roma (8–28 noiembrie 2012), Stockholm (24 ianuarie–15 februarie 2013) și Varșovia (26 februarie–17 martie 2013), ultima destinație fiind Muzeul din Lębork, Polonia, unde va fi deschisă până la 30 aprilie.

itinerarea afis

Autorul conceptului expoziţional, Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, propune o expoziţie-eseu despre lumea copilăriei ca sumă de relaţii şi dialoguri între lumea ţărănească şi cea urbană, construită cu ajutorul unei priviri îndreptate mai degrabă spre o arheologie subiectivă şi având mai multe straturi de lectură. Imaginile supradimensionate din arhiva muzeului, martori ai unei lumi în alb şi negru de la sfârşit de secol XIX, obiectele care povestesc despre obiceiuri şi ritualuri esenţiale ale lumii celor mici sau instrumentarul şi recuzita anilor ’50–’90, alături de cărţi, eroi preferaţi şi jucării, convieţuiesc şi intră într-un dialog viu, proaspăt, lăsând fiecărui vizitator libertatea propriei recompuneri şi regăsiri a teritoriului universal care este copilăria.

Proiectul își propune să ofere „ocazia rară de a urmări și a participa (cu idei, obiecte şi poveşti) la realizarea unui muzeu virtual al copilăriei. Muzeul va prezenta nu numai tradiţiile rurale, dar şi pe cele urbane, nu numai trecutul îndepărtat, ci şi pe cel recent, precum şi prezentul în plină schimbare, cu scopul de a pune în valoare atât diferenţele locale, cât şi percepţia comună în timp şi spaţiu asupra copilăriei” – Ioana Popescu, coordonatoarea proiectului european Childhood. Remains and Heritage, Director Cercetare MNŢR.

copil mic joc

„Cât de mare poate fi un muzeu al copilăriei? Poate să încapă într-un buzunar, să ajungă pînă la nori, să taie lumea în două, să intre într-o poveste, să îl agăţi pe umeraş sau să fie şoptit în limba papelka, să spunem. Un lucru e sigur, toţi purtăm cu noi un muzeu al copilăriei, mereu cu uşile deschise, de la povestea ursitoarelor pînă la îngerii cu aripile tăiate.” – Lila Passima, curatoare.

Acest proiect a fost finanțat cu sprijinul Comisiei Europene. Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului și Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informațiilor pe care le conține.

Muzeu, naţiune, istorie

muzeu natiune istorie

eveniment liber sa spunMuzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul „Horia Bernea”, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate. Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti. Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea sa şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

muzeul-taranului-roman

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

muzeul-taranului-roman exponat

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR. Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte? „Programul Bernea” încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens.

muzeul-taranului-roman-interior

Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune-expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit. Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.