Din Bucureştiul de altădată: Primarii Capitalei (2)

Continuăm, doamnelor şi domnilor, periplul nostru bucureştean, oprindu-ne tot la Primăria Capitalei, mai precis la primari, personalităţi importante care au hotărât, într-un fel sau altul, soarta oraşului, dezvoltarea acestuia şi, evident, modernizarea lui.

Un alt primar al Capitalei, unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia sa, motiv pentru care a fost supranumit „Nababul”, a fost Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832, Bucureşti–23 martie 1913, Bucureşti), om politic, jurist, mare latifundiar, preşedinte al Partidului Conservator şi al Consiliului de Miniştri. Cantacuzino a avut o bogată activitate guvernamentală şi parlamentară, remarcându-se şi în funcţiile de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi preşedinte al Senatului României.

Gheorghe Grigore Cantacuzino era descendentul unei vechi familii boiereşti, mari proprietari de pământ. Părinţii săi erau marele vornic Grigore Cantacuzino şi Luxiţa Creţulescu. După terminarea studiilor în străinătate, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a întors în ţară, colaborând la unele publicaţii precum „Revista Română” şi „Revista Dunării”. În 1862, se înscrie în magistratură, fiind judecător la Tribunalul Ilfov şi membru al Curţii de Apel Bucureşti. În 1864 îşi prezintă demisia din această funcţie, ca semn de opoziţie faţă de politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, se iniţiază în francmasonerie şi activează în „monstruoasa coaliţie”. După abdicarea domnitorului, Cantacuzino revine în magistratură şi este numit preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866). Îşi începe cariera politică în calitate de deputat de Prahova în Adunarea Constituantă din 1866. În perioada mai 1869–ianuarie 1870 este primar al Capitalei. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele (azi în Parcul Carol). Sigur, Gheorghe Grigore Cantacuzino este un exemplu pentru alţi primari sau politicieni, poate şi numai pentru simplul gest de a lăsa ceva care să reamintească trecerea lui prin istoria oraşului. Oare câţi politicieni i-au urmat exemplul de a renunţa la banii ce li se cuveneau în favoarea oraşului? Vorba cântecului : „Cine, cine / E albastru cu buline?”

Dar să continuăm povestea acestui primar generos, a acestui politician care s-a zbătut să realizeze ceva pentru ţara lui. Timp de două mandate activează ca ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu. Principala sa preocupare a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la poduri şi şosele. Activitatea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu se rezumă numai la atât, pentru că Palatul Cantacuzino, situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), construit în primii ani ai secolului XX de arhitectul I. Berindey, într-un stil ce imbină academismul francez cu amintiri ale rococo-ului şi accente decorative de Art Nouveau, i se datorează. Palatul este cunoscut şi sub denumirea de „Casa cu lei” datorită celor două statuete împunătoare aflate la intrare. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial „George Enescu”. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi Medalia de Onoare a Legiunii Franceze. În decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta soţie a fiului mai mare al Nababului, se căsătoreşte cu George Enescu.

Doamnelor şi domnilor, câte surprize oferă istoria! Imprevizibila istorie!

Puşa Roth