„Zilele Râmnicului” la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea

În perioada 18–20 mai 2012, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea organizează o suită de manifestări dedicate „Zilelor Râmnicului”.

Programul este următorul:

• Vineri, 18 mai 2012, ora 12.00:

Sala de Expoziţii – vernisajul expoziţiei de carte Cărţi şi autori în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea”. Prezintă Alina Nicola, bibliotecar la Biroul „Patrimoniu”.

Holul Mare – Prezentarea expoziţiei de icoane pe sticlă  Sub semnul tradiţiei, instructor şi coordonator Violeta Scrociob.

Organizator: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”Vâlcea

• Sâmbătă, 19 mai 2012, ora 17.00, în Holul Mare – Concertul Povestind în fapt de seară. Concepţia spectacolului şi pregătirea artistică: Georgeta Stoleriu

„În timpul unei plimbări relaxante prin pădure, un grup de tineri ajunge într-un loc misterios. Înfricoşaţi, rostesc o rugăciune şi… adorm. În vis le apare Cotoşman – Motanul Încălţat care îi trezeşte. Înconjuraţi de empatia naturii, tinerii deapănă, rând pe rând, câte o poveste de iubire. Intensitatea trăirilor îi predispune la meditaţie. Relaţia cu Divinitatea, trecerea prin viaţa pământeană, moartea chiar, sunt problematici grave pe care tinereţea eroilor noştri încearcă să le alunge, provocând brusc o atmosferă de petrecere, uşor superficială. Este doar un scurt moment pentru că, de fapt, aceşti tineri sunt pe deplin conştienţi că absolut tot ce li se întâmplă, zi de zi, este vegheat de Dumnezeu. «Când avem cea mai mare nevoie, Domnul ne întinde mâna» este motto-ul sub care a fost gândit şi structurat întregul spectacol.” (Georgeta Stoleriu).

Interpretează:

– Alma Boiangiu – anul I UATC şi anul I chitară, UNMB şi studenţii UNMB, secţia canto:

– Codruţ Bujor, anul I

– Ana Maria Manea, soprană, anul II

– Georgiana Vârjoghe, soprană, anul III

– Filip Panait, bas, anul III,

– Elena Dincă, soprană, master anul I

– Ana Maria Szekely, soprană, Ansamblul „Madrigal”

– Nicolae Simonov, tenor, master anul II.

La pian: Inna Oncescu

Texte de Candidus, Margareth Fishback Powers, Nichita Stănescu, anonimi.

Program:

Priscilla Ahn, Vis (Alma Boiangiu)

E. Humperdinck – scenă din opera Hänsel şi Gretel (Ana Maria Manea şi Georgiana Vârjoghe)

C. Trăiliescu, Arie din opera Motanul încălţat (Ana Maria Szekely)

M. A. Cesti, Aria „Intorno all’idol mio” (Codruţ Bujor)

W. A. Mozart, Arie din opera Directorul de teatru (Ana Maria Manea)

J. Brahms, Taina (Nicolae Simonov)

R. Schumann, Dedicaţie (Georgiana Vârjoghe)

R. Schumann, Nu-ţi port ranchiună (Codruţ Bujor)

F. Auber, Arie din opereta Manon Lescaut (Ana Maria Szekely)

P. I. Ceakovski, Dacă aş fi ştiut (Georgiana Vârjoghe)

A. Catalani, Arie din opera La Wally (Elena Dincă)

N. Alifantis, Ploua în luna lui Marte ( Elena Dincă)

J. Haydn, Arie din oratoriul Creaţiunea (Ana Maria Manea)

G. Donizetti, Arie din opera Moise (Filip Panait)

Bob Dylan, Bătând la poarta Raiului (Alma Boiangiu)

S. Foster, Blânda Annie (Nicolae Simonov )

A. Gretry, scenă din opera Richard Inimă de Leu” (Codruţ Bujor)

O. Nicolai, scenă din opera Nevestele vesele din Windsor (Filip Panait)

T. Brediceanu, Pe sub flori mă legănai (Ana Maria Manea)

*** Doină (Elena Dincă)

S. Foster , Oh, Susannah (Nicolae Simonov)

E. Humperdinck, scenă din opera Hänsel şi Gretel

Organizator: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea în parteneriat cu Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

• Duminică, 20 mai 2012, ora 11.00, la Sala de Conferinţe – Spectacolul de teatru Pour l’annonce, susţinut de elevii de la Grupul Şcolar Economic „Justinian Marina” din Băile Olăneşti. Cu această piesă, micii actori coordonaţi de prof. Tamara Alexandru au fost prezenţi la Festivalul Internaţional de Teatru Şcolar Francofon de la Varna, Bulgaria.

Organizator: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.

Flori de primăvară pictate de Karina

„Am putea oare să concepem ce ar fi devenit omenirea dacă nu ar fi cunoscut florile?” (Maurice Maeterlinck)

„Floarea, bijuteria lumii vegetale.” (Angelo de Gubernatis)

„Prima floare înflorită pe Terra a fost o invitaţie la un cântec încă nenăscut.” (Rabindranath Tagore)

„Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte.” (Goethe)

„Floarea […] este exemplul eternei seducţii a vieţii.” (Jean Giraudoux)

„Arta este efortul necontenit de a concura frumuseţea florilor.” (Marc Chagall)

„Sunt flori peste tot pentru cine vrea să le vadă.” (Henri Matisse)

„Fiecare floare este un suflet deschizându-se catre natură.” (Gérard de Nerval)

„Nici o poetică din lume nu atinge perfecțiunea și semnificația celei mai timide flori.” (Mircea Eliade).

„Nu trebuie să te iei niciodată după ce spun florile. Trebuie doar să le privești și să le miroși.” (Antoine de Saint-Exupéry).

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?” (Nichita Stănescu)

„Parfumul e istoria unei flori.” (Emil Cioran)

„Florile ajung să parfumeze însăşi mâna care le striveşte.” (Vladimir Ghika)

„Vor putea tăia toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.” (Pablo Neruda)

Ninsoare de primăvară

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.

De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,

prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe

de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,

de primăvară-ncercuit cu frânghii,

până miresmele îmi dau un pumn în faţă,

trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul

pala de raze atârnând de crengi

şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,

când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene

imaginile tale, clinchetând.

Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,

de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.

Pe rugul lor mi-e sufletul întins

până miresmele îmi dau un pumn în faţă,

şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Nichita Stănescu

 

 

Calendar: Nichita Stănescu

Începutul: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”

Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 78 de ani, o vârstă pe care nu știu dacă îndrăznea să și-o imagineze, dar o vârstă care, spre deosebire de veacurile de demult, nu mai este acum o excepție.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploiești în 31 martie 1933. Tatăl său (Nicolae Hristea Stănescu, n. 19 aprilie 1908) provenea dintr-o familie de țărani prahoveni, de pe lângă Filipeștii de Pădure, veniți la Ploiești la începutul secolului al XIX-lea. Bunicul său, stabilit în mahalaua Sfânta Vineri, aproape de Bariera Bucovului, se specializase în producerea și comercializarea unor țesături grele. Avea un atelier de aba. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin (n. 16 februarie 1910, Voronej) era descendenta unei famillii nobile rusești; tatăl, fizicianul și generalul Nikita Cereaciukin, fusese în perioada 1900–1917 profesor de matematică și fizică la Corpul de Cadeți din Voronej. Participant în timpul războiului civil de partea albilor, distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Sfântul Gheorghe”, generalul Cereaciuchin se refugiază cu familia în Turcia, în 1917, ajunge apoi, în 1920, la Constanța, pentru a se stabili prin 1926 la Ploiești.

În perioada 1944–1952, Nichita Stănescu a urmat cursurile Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (devenit în 1948 „I. L. Caragiale”), școală prahoveană renumită, care păstra exigențele înalte ale învățământului mediu românesc din perioada interbelică, în ciuda vremurilor tulburi. În 1952 intră la Facultatea de Filologie a Universității din București, opțiune cu totul surprinzătoare pentru familie, care îl știa plecat pentru examenul de admitere la Politehnică. În perioada 1955–1957 termină primul său volum de versuri care va apărea mult mai târziu, la nouă ani după moartea poetului (în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la ora 2,10, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti), în 1992.

Pentru viziunea de ansamblu asupra operei lui Nichita Stănescu, recuperarea versurilor scrise în timpul studenţiei, a acelui registru cu coperţi dungate, intitulat Cântece la drumul mare, dobândeşte deosebită importanţă. Sub titlul Argotice, sub care poetul intenţiona să le publice, Doina Ciurea restituia după două decenii poeziile din perioada studenției, plus câteva ulterioare (până în 1960, anul debutului editorial cu Sensul iubirii), legate ca factură lirică de primele.

Argotice (Bucureşti, Editura Românul, 1992) adaugă o imagine nouă la ceea ce critica şi cititorul considerau că ştiu despre poezia lui Nichita Stănescu. El nu e deloc un începător în aceste versuri de tinereţe (dar cât de tânăr e un poet la 22 de ani?), în sensul că ar aproxima o poetică mai târziu etalată şi consolidată.

Se întâmplă – ca să vorbim în limba nichitastănesciană – mai multe întâmplări ciudate în acest caiet din 1955, în plină epocă proletcultistă. Nichita Stănescu este original în cadrul unei poetici care, de fapt, nu-i aparţine. Aceste „cîntece la drumul mare”, mici balade păstoase, scot la iveală pitorescul substanţei lăutăreşti, un material argotic în genul Cânticelor ţigăneşti (1941) ale lui Miron Radu Paraschivescu, nereeditate şi probabil necunoscute în acei ani. Dar e ceva în plus în seva colorată, plină de fantezie lingvistică a acestor poezii: o anumită violenţă a imaginilor (mă refer la capacitatea lor de a şoca), apoi cultivarea paradoxului şi curajul expresiei „tari” („poezie, târâtură de cuvinte”, scrie Nichita Hristea Stănescu într-un loc), epitetul neaşteptat şi predispoziţia ludică pe care le vom întâlni din belşug în opera de maturitate, e adevărat în alte veşminte lirice.

Aceasta ar fi o primă ipostază, în care copilăria într-un Ploieşti pitoresc, cu mahala balcanică şi limbă ascuţită, unică în felul ei, va fi lăsat destule urme. Sunt câteva texte admirabile nu numai pentru savoarea argotică: În cârciuma lui Malastropu, Strada Berzelor, În Tei, De la vrăjitoare, Cântec de lehamite, Cântec vechi de lună nouă, Sile cel vechi, Lui Tudor Arghezi, Mutu. Iată un Cântec de lume: „Toată frunza-mi zice lotru / c-am furat un ram din codru… / Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce / dorurile-n el, năuce, / dară nopţile-nstelate / i le ţine lui pe toate. // Tot aş sta şi tot mi-i modru. // Înserarea-mi zice lotru, / seară confundată-n moină, / c-am furat din ea o doină / ce-am cântat-o în neştire… // Numai mândra-mi zice mire… / … dar la capul dragei mele, / plop îşi urcă frunza-n stele / vântul de-l îngână-n ramuri, / plopul alb cu noaptea-n ramuri.”

A doua ipostază este sinonimă cu acea emoţie greu de descris (şi chiar de descifrat) în limbaj critic, specifică elementului ludic din poezia lui Nichita Stănescu. E un joc paradoxal, un joc cu lucrurile grave, cu semnificaţia metafizică a acestora, comunicarea rarisimă din clipa de transparenţă totală. Aici doar presimţit, prevestit în câteva poezii, unele mimând ingenuitatea, altele încărcate de o tandreţe amară, ca acest Cântec de toamnă din care am citat în titlu versul, deloc surprinzător prin prisma liricii nichitastănesciene: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”.

Edict anunță viziunea cristalizată odată cu volumul din 1964, O viziune a sentimentelor: „Pot să fiu uitat, pentru că / nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. / Pot fi părăsit, pentru că / nu-mi iubesc picioarele, pot merge / şi cu aerul. / Pot fi lăsat singur, pentru că / sângele meu se varsă în mare / oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat / ca nişte bariere. / E lumină destulă. Privirile mele / nu văd decât o singură mască. / Dar ea nu există încă, aşa că e loc, e loc, este.”

Necunoscut, marele poet de mai târziu exista încă din 1955.

Costin Tuchilă

Vezi și Nichita Stănescu, Liber să spun, 13 decembrie 2010

Costin Tuchilă, „Organ al sferei”

O după-amiază cu Nichita

Fundaţia Teatrul ACT organizează joi 31 martie 2011, la ora 18.00, la ceainăria Sala de Lectură (Calea Victoriei 126, etaj 2) un dublu eveniment: vernisajul expoziţiei de fotografie O după-amiază cu Nichita şi lansarea audiobook-ului Albastru de Prusia: Nichita Stănescu despre scriitori şi literatură, apărut la Editura Casa Radio.

Din dorinţa de a dezvălui dimensiunea personalităţii lui Nichita Stănescu în viaţa culturii române, atât pentru contemporanii săi dar şi pentru cei mai tineri, aniversăm 78 de ani de la naşterea poetului printr-o expoziţie de fotografii realizate acasă la Nichita într-o după-amiază din primăvara lui ’82, prin rostirea poemelor sale şi discuţii cu cei care l-au cunoscut.

Cum arată Nichita Stănescu în memoria generaţiei ’80 veţi putea descoperi timp de o lună la Sala de Lectură a Teatrului ACT, prin amabilitatea graficianului Tudor Jebeleanu, care ne-a pus la dispoziţie din fabuloasa-i arhivă personală o serie de fotografii inedite cu Nichita Stănescu. Joi seara, autorii fotografiilor, Tudor Jebeleanu, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei, ne vor împărtăşi impresiile lor despre aerul acelei după-amieze, printre invitaţii lor regăsindu-se: pictorul Sorin Dumitrescu, scriitorii Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu şi mulţi alţi prieteni de-ai poetului.

Mărturiilor fotografice expuse li se va alătura şi vocea poetului sărbătorit, restituită de abumul intitulat Albastru de Prusia: Nichita Stănescu despre literatură şi scriitori, care conţine înregistrări (tablete şi interviuri) din arhivele Radio România, realizate între 1969–1983, cu prezentare de Paul Cernat. Proaspăta apariţie din recent inaugurata colecţie „Lecturi pe întuneric“ a Editurii Casa Radio reproduce de asemenea – în premieră absolută – detalii fotografice ale memorabilei „după-amieze cu Nichita“, precum şi desene semnate de Tudor Jebeleanu!

Alte informaţii despre acest eveniment şi detalii despre concursurile cu premii din tirajul nou lansat, în emisiunile din săptămâna în curs la Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural – „Espresso“, „Dimineaţa crossover”, „Texte şi pretexte“, „Timpul prezent“, „Expresul de seară“.

„Albastru de Prusia: Nichita Stănescu”, Casa Radio

Calendar: Florin Mugur

În urmă cu 20 de ani, în 9 februarie 1991 murea la Bucureşti, în vârstă de de 57 de ani, scriitorul Florin Mugur (n. 7 februarie 1934, Bucureşti).

Obsesia princiară străbate şi domină întreaga poezie a lui Florin Mugur. Poetul acesta, care a debutat la începutul deceniului al şaselea şi s-a realcătuit pe sine ca scriitor începând cu Mituri (1967), impune în literatura contemporană un caz aparte de travesti liric. În volumele sale, „persoana” proprie, ceea ce numim îndeobşte eu liric, conştiinţa verbalizată în actul creaţiei, este drapată în veşmintele încăpătoare ale personajului (termenul e convenţional) care revine obsedant. Este desigur un truc literar, al cărui orizont manierist nu e greu de identificat. Dacă s-ar scrie o istorie a manierismului în literatură – şi nu un inventar tipologic, în esenţă formal, gen G. R. Hocke – un lucru ar putea reieşi cu siguranţă: poetul manierist recurge adesea, în joacă, la depersonalizarea eului, ajungând involuntar la o dramatică travestire. Travestiul este motivul opus oglinzii. Dacă oglinda marchează îndeosebi modul de revărsare exterioară, travestiul apare din dorinţa sondajului interior. Aceasta în ordine tehnică, fiindcă, desprins de propria aventură spirituală, lăsată să strălucească liberă, pentru a fi contemplată, poetul se vede „adus în scenă”, ridiculizat, „dat de gol” sau dimpotrivă, înălţat la demnitate tragică de masca pe care a creat-o. Calambur? În măsura în care jocul poate pătrunde în subsolul tragediei, răspunsul este afirmativ.

Poezia lui Florin Mugur este, poate alături de – în cu totul altă ordine tematică şi stilistică – Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, un exemplu de exprimare a dramei proprii printr-un intermediar liric. Suferinţa misterioasă, umilinţa aproape metafizică a condiţiei umane aflată la marginea dramei „mărunte” ori, dimpotrivă, lângă suflul înălţător al tragediei, speranţa livrescă şi amărăciunea eşecului, neîmplinirea erotică şi riscul anchilozării afective, în sfârşit, gândul persuasiv al prezenţei pe jumătate în firea lucrurilor, toate acestea sunt jucate de regele (prinţul) omniprezent în poemele autorului Destinelor intermediare. Regii sunt aici zei coborâţi pe pământ. Dar ei nu mai păstrează nimic din atributele divine. Ideea aceasta devine predominantă în poezia lui Florin Mugur. E mai ales o chestiune de percepţie: înlocuit, imaginat în forma „prinţului bătrân” care „dansează cu cartea”, poetul are viziunea globală a lumii afective, numai că treptat ea se „împuţinează”, rămân doar umbrele deliciilor spirituale de odinioară, cenuşa sentimentelor. Şi întrucâtva enigmaticul „portret al unui necunoscut” (titlu de volum, 1980).

Dezvoltat epic, motivul este şi mai limpede: eroul romanului Ultima vară a lui Antim (1978), constructor în faţa ochilor noştri al golului care este, din punctul său de vedere, propriul trecut, poartă cu sine o abstractă plăcere a derizoriului combinată cu utopia frumoasă, teatrală aproape, după care fiecare individ este potenţial un rege, un stăpân absolut al unui regat pe care şi-l inventează conform aspiraţiilor sale. Un strămoş al acestui misterios, până la urmă, Alexandru Antim „spunea că suntem cu toţii nişte prinţi izgoniţi”. Izgoniţi fiecare din sinele mai mult sau mai puţin cuprinzător, înţelept, independent, puternic. Similitudinea cu poezia este evidentă. În locul prezenţei rămâne numele, amintirea tulburată care nu poate sugera decât umilinţa. În acest univers, un vers ca „Întreg, dispar domol” este aserţiunea emblematică.

Noaptea regilor explică şi mai clar travestiul liric de care vorbeam. Vocea lirică se adresează unui presupus „stăpân”, demiurg la rândul lui imperfect, de sorginte mitică sau livrescă (originea nu are nici un fel de importanţă): „Ce mi-ai lăsat plecând? / Numai regii, / Viaţa plină de regi. / Toată noaptea, regele părului tău ascuţit. / Toată noaptea, regele palid al gurii tale. / Regele tânăr şi năuc al dinţilor. / Ce mi-ai lăsat plecând? / Umbrele tale / înălţându-şi spânzurători una alteia / strângându-se de gât în somn / şi chipurile tale omorându-se / şi-apoi luându-şi locul unul celuilalt – / şirag de regi criminali. / Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoşi / de dorul tău. / Toată noaptea am azvârlit în ei / cu nume de regi.” Există în acest text, absolut remarcabil, o deconspirare tulburătoare a iluziei, un dramatism continuu în faţa căruia spiritul declină, abdică pentru a face loc golului imperceptibil. Încât, tradus în ordinea propriei subiectivităţi, acest crepuscul parcă instalat dintotdeauna substituie vigoarea spiritului, e o „încetineală feminină”, un fard care se topeşte, murmurul palid de flaut care înlocuieşte corul strălucitor al alămurilor („Trăiesc atât de încet / încât nici nu pot fi văzut – / o-ncetineală feminină / o enervare prea obosită / ca a ierbii uscate.”). Timpul însuşi este anulat („Minutul meu are o mie de secunde”). Într-un discurs imaginar al unui Ulise către un Aiax (personajele sunt pure convenţii), se rostesc motivele adânci ale disperării. Nu atât haosul înspăimântă, cât posibilitatea atribuirii lui, riscul de a se inculca subiectivităţii: „[…] numai de haos mi-e frică / sunt gata învins / n-are nimeni dreptul să poarte / pe umeri / haosul…” (Ulise către Aiax).

Regele, prinţul sunt utopii ale mărginirii. Prin ei nu se poate nici măcar substitui definitiv imperfecţiunea. Urme zeieşti, regele, prinţul, bufonul (acesta este, se ştie, un rege cu semnul minus, puterea deconspirată), o scot veşnic la iveală. Se pare că rolul lor e cu atât mai tragic cu cât, încercând să ascundă imperfecţiunea, ei se supun inconştient „destinului intermediar”. Conştiinţa condiţiei echivoce, a vieţii ca formă de trecere, a dorinţei de întâlnire a ordinii, accentuate de neîmplinirea afectivă, transpar din umbra infatigabilului personaj: „Într-adevăr, cum să fim rege? clama regele. // O jumătate de om singur, o iluzie – / noi, cel ce revenim din mari cutremure / cu inima fricoasă. Noi, amantul / cenuşilor. Adoratorul umilit / al apei care gâlgîie şi-al sării” (Locul gloriei). Meditaţia lirică a lui Florin Mugur câştigă însă treptat, dacă nu în sensul găsirii unui echilibru plauzibil, a seninătăţii desprinsă din filosofia senectuţii, în coerenţă. Împuţinându-se în ordine sentimentală, această subiectivitate angoasată se îmbogăţeşte în reprezentări, îşi diversifică orizontul aducând temeiuri noi pentru şansa travestirii. E vorba de ciclul Bestiar naiv, proiecţie de apetit livresc. Poetul inventează acum o serie de animale fantastice, cărora le dă identitate imaginară. Ele au nume ciudate şi traduc o stare morală, impactul desprinderii de obsesia princiară, răvăşirea care trebuie „survolată” de ironie, tâlc savant, rafinament ludic. Globeii, siheia, ucla, sivirul, erţogul, firminul, safra, tarpanii, atta („acel trandafir animal în istoria florilor”), mavrul, the king şi mult mai umilul miel, investit însă cu semnul fatalităţii („mielul, catastrofa”), sunt „monştri puri, fiinţând la graniţa dintre sens şi absurd” (Şt. Aug. Doinaş). Florin Mugur accentuează prin ei nu numai latura spectaculară a imaginaţiei sale, ci şi acea preferinţă adâncă pentru misterul tragic, de origine medievală. Poemele inedite din antologia Dansul cu cartea (Bucureşti, Editura Albatros, colecţia „Cele mai frumoase poezii”, 1981), o binemeritată antologie de autor, alcătuită exemplar şi foarte semnificativă pentru valoarea poetului şi situarea sa printre contemporani, aduc şi o reluare amplificată a depersonalizării tragice („dar nici un loc nu e atât de strâmt / încât să nu încapă în el nenorocirea”), făcută prin sugestia modelelor tratate, parcă, cu un timbru, special, nemaiîntâlnit: spiritul însuşi e luminat de o graţie electrică, vorbeşte îngândurat dar nervos, încercând să imagineze, prin ochiul acelei „femei aproape bătrâne” al cărei rol îl joacă, „un prezent mai puţin umil” (v. Jeanette). Semn că viziunea se orchestrează continuu, resursele artistice fiind vii, puternice, bărbăteşti; că reia în canon şi prelucrează tonal leitmotivul suferinţei.

Costin Tuchilă