Schimb de educaţie

schimb de mame articol mirela nicolae

În urmă cu 14-15 ani mă aflam în vizită la o prietenă psiholog. Din vorbă în vorbă mi-a recomandat atunci un nou program de educaţie informală, o producţie originală a postului Prima TV. Emisiunea se numea Schimb de mame”. A fost şi rămâne un reality-show decent, unul dintre puţinele de acest fel pe care le transmit televiziunile româneşti. Continuă lectura „Schimb de educaţie”

Muzeul de Artă din Craiova

muzeul de arta craiova

Un eveniment cultural aşteptat cu interes de iubitorii de frumos, români şi străini, a fost redeschiderea Muzeului de Artă din Craiova. Restaurarea palatului care a durat câţiva ani, nu numai că i-a redat acestuia măreţia de odinioară, dar i-a adus şi un suflu nou de viaţă şi tinereţe în hainele pe care le poartă cu mândrie de peste un secol.

imagine din muzeul de arta craiova

Impunătoarea clădire a fost construită între anii 1900–1907, la comanda lui Constantin Dinu Mihail, mare latifundiar şi om politic, pentru a-i servi drept reşedinţă particulară. Bijuteria arhitecturală, realizată într-un stil ce îmbină elemente aparţinând academismului francez cu influenţe ale barocului târziu, poartă amprenta arhitectului  Paul Gottereau.

În anul 1936, Jean Mihail, doctor în drept la Paris, om politic (deputat conservator şi senator liberal), mare iubitor de artă şi filantrop, asemenea tatălui său, latifundiarul Constantin Dinu Mihail, donează prin testament toată averea statului şi prevede înfiinţarea unei fundaţii care să îi poartă numele.

După ce o perioadă de timp palatul a fost sediul mai multor instituţii, din anul 1954 este gazda Muzeului de Artă din Craiova.

Vizita într-un asemenea templu de cultură stârneşte aceeaşi emoţie sufletească – cred eu – atât pentru cei ce îşi dedică viaţa artei, cât şi pentru cei care, fără să cunoască elemente de stil, se lasă purtaţi de sublim într-o călătorie a artei prinsă în penel sau cioplită în daltă.

sarutul de brancusi muzeul de arta craiova

Încă de la intrarea în muzeu atmosfera este una de „bine ai venit în casa mea” şi „vreau să îţi povestesc ce lucruri minunate se întâmplă aici”, în fiecare respiraţie a istoriei româneşti şi universale. Undeva, aproape de uşa principală ne întâmpină în tăcere Constantin Brâncuşi şi ne dă Sărutul primei sculpturi moderne din lume, un fel de binecuvântare care să ne poarte spre următoarea destinaţie.

nicolae grigorescu muzeul de arta craiova

Pictura universală, din şcoala olandeză, franceză, flamandă şi italiană, este un salt peste timp şi spaţiu ce încântă privirea şi pregăteşte vizitatorul pentru întâlnirea cu marii artişti români. O lecţie de istorie şi de viaţă, crâmpeie de lumină adunate pe pânză ori sculptate în piatra ce naşte viaţă. Theodor Aman, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser sunt alături de noi spiritual să ne demonstreze că sublimul nu dispare niciodată.

Nu poţi să cuprinzi totul într-o singură vizită, ai impresia că a mai rămas ceva de văzut, de povestit: poate un tablou pe lângă care ai trecut prea repede, poate o sculptură care ţi-a rămas întipărită în minte fără ca apoi să îţi aminteşti autorul sau dantelăria elementelor ce împodobesc interiorul palatului.

Un loc unde timpul înseamnă iubire şi dăruire, Palatul Jean Mihail –Muzeul de Artă din Craiova – este acum casa valorilor universale, primitoare pentru toţi cei care doresc să îi treacă pragul.

Ana-Maria Bocai

Fotografii de Ana-Maria Bocai

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Muzee

Memo

istoria costumului de baie

Istoria costumului de baie

memo pusa roth istoria costumului de baieÎncerc să prefaţez acest demers aşezând la începutul comentariului o superbă poezie dedicată mării: Cum cântă marea, a poetului simbolist Dimitrie Anghel (16 iulie 1872, Corneşti, Iaşi–13 noiembrie 1914, Iaşi), poezie apărută în revista „Sămănătorul” din 24 decembrie 1906, cuprinsă în volumul Fantazii.

„În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare

Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,

Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,

Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,

Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,

Îşi părăseşte jocul, şi-n larma de trompete

Îşi trâmbiţă mania, iar miile-i de creste

Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare

Ce poate să surprindă din larga ei cântare.”

ivan aivazovski marina curcubeul 1873

Ivan Aivazovski, Curcubeul, 1873

Am ales această poezie pentru frumuseţea ei picturală, vizuală şi auditivă, dar şi pentru faptul că acum nostalgiez după mare. Dacă ar fi să ne exprimăm în termenii zilei, aş spune că virtual eu sunt la mare şi mă străduiesc să-mi găsesc un costum de baie care să fie şi modern, şi frumos, verde sau albastru, şi decent, evident. Mă gândesc la un costum din două piese şi brusc îmi pun fireasca întrebare: când a apărut acest obiect de îmbrăcăminte? Aflu, doamnelor şi domnilor, că în Antichitate se purtau costume de baie din două piese, asemănătoare bikinilor moderni. O demonstrează mozaicurile romane din Sicilia, precum şi desenele greceşti din sudul Turciei. Alte mărturii despre costumele de baie datează din vremea în care oraşul Pompei era înfloritor. Aici, picturile murale întruchipau femeile purtând costume de baie formate din două piese, similare cu cele din anii 1960.

pompei ruine

Pompei

După această perioadă noţiunea de costum de baie a fost dată uitării timp de mai multe secole. De ce? Foarte simplu sau, de ce nu, foarte ciudat, pentru că în Evul Mediu oamenii nu numai că nu purtau costume de baie, dar şi igiena corporală se făcea destul de rar. În prima perioadă a epocii moderne îmbăiatul era făcut în scop terapeutic şi nicidecum de plăcere. Din anul 1687, de la staţiunea englezească Bath, s-a păstrat descrierea unui aşa-zis costum de baie, de fapt o rochie din pânză galbenă care nu se lipea pe corp, udă fiind, iar pentru bărbaţi pantaloni şi vestă din acelaşi material rigid. În secolul al XVIII-lea medicii recomandau băile şi aerul de mare tot în scop terapeutic. Primii care au avut o asemenea iniţiativă au fost aristrocraţii englezi şi francezi. În această perioadă, doamnele purtau „rochii de baie”, nişte rochii lungi, confecţionate din materiale care nu deveneau transparente când se udau şi cu greutăţi cusute în tiv pentru a nu se ridica la suprafaţa apei. Ţinuta era completată de ciorapi închişi la culoare şi bonete pentru a proteja capul şi faţa de soare. Nu-mi pot imagina cum se putea face baie în asemenea costumaţie, dar eu sunt tot un chiriaş pe această planetă, numai că în mileniul trei. Eu, dvs., noi suntem obişnuiţi să vedem pe plajă lume mai mult dezbrăcată, decât echipată cu tot felul de haine, să le zicem, incomode.

rochie baie secolul XIX

Pentru a se ajunge totuşi în mare se foloseau „maşini pentru îmbăiere”: practic, nişte căruţe, cu pereţi şi acoperiş, fie din lemn sau pânză, în care cel ce dorea să facă baie îşi shimba hainele, apoi era tras în apă, la început, cu ajutorul animalelor, apoi, în „epoca industrială”, cu ajutorul unui sistem de cabluri şi motoare cu abur. Zonele de înot erau împărţite, astfel încât bărbaţii şi femeile să nu se poată zări în timpul băii. În secolul al XIX-lea, o dată cu schimbările tehnologice şi economice şi cu dezvoltarea căilor ferate, oamenii încep să se înghesuie în staţiunile de la mare nu doar în scop terapeutic, ci şi recreaţional. Apare şi costumul de baie din două piese, rochie, de regulă din flanel, cu mâneci lungi, eventual bufante, care acoperă corpul de la gât până la genunchi şi pantaloni largi care acoperă piciorul până la glezne, costumul fiind completat de obicei de o pălărioară. Spre sfârşitul acestui secol maşina de îmbăiat dispare, iar femeile şi bărbaţii stau la un loc pe plajă. Se observă acum o notă de emancipare, în sensul că mânecile devin mai scurte iar pantalonii de baie ajung doar până sub genunchi. Să nu vă mire, dar asta era o mică revoluţie în acest secol destul de strict în materie de modă.

costum baie vechi

După primul război mondial, maiourile de baie uni sau în dungi se mulau nu numai pe trupurile bărbaţilor, ci şi pe cele ale femeilor cu forme subţiri, femei care ţineau dietă. Designul unui costum bărbătesc era asemănător unui combinezon cu mâneci şi pantaloni lungi, creat dintr-o ţesătură ce includea un amestec de lână.

Până în 1915 singura distracţie a femeilor pe malul mării era săritul în valuri, ţinându-se de o frânghie legată de mal. Înotul era considerat un sport exclusiv masculin. Începând cu această dată, femeile încep şi ele să înoate şi astfel, pentru lejeritate, costumul de baie coteşte spre cel format dintr-o singură piesă.

Anii 1920 aduc o mare schimbare în costumele de baie. Femeile au obţinut dreptul de vot, nu mai erau arestate pe plajă dacă îşi arătau umerii şi îşi doreau să înoate cu adevărat. Costumul de baie feminin constă acum dintr-o singură piesă, confecţionată din jerseu. În partea de sus, are forma unui maiou, iar în partea de jos pantaloni scurţi, cam până la mijlocul coapselor. Deseori, avea un fel de şorţuleţ sau fustiţă încorporată, pentru mai multă decenţă. În anii ’30 costumul de baie începe să devină piesa pe care o recunoaştem. Confecţionat acum din fibre elastice, este mulat pe corp şi este mai scurt decât cel al anilor ’20, fiind tăiat la începutul coapselor. La începutul anilor ’40, apare costumul de baie în două piese. Încă nu vorbim, practic, de bikini, ci de costumul anilor ’30 tăiat deasupra taliei, lăsând la vedere câţiva centimetri de piele. De asemenea, devin la modă costumele de baie cu fustiţe scurte, evazate. Bikini-ul modern a apărut în 1946. Inginerul Louis Réard l-a denumit astfel după atolul Bikini din Pacific, unde în 1946 tocmai avusese loc testarea unei bombe atomice. El spera ca efectul produs de costumul său de baie să fie la fel de exploziv, dar n-a fost aşa: la început, bikini-ul a cunoscut doar o reacţie moderată în Franţa şi respingere în restul lumii, fiind considerat mult prea provocator. De fapt, Réard n-a reuşit nici măcar să convingă un model respectabil să-i poarte costumul de baie, fiind nevoit s-o angajeze pe dansatoarea exotică Micheline Bernardini. Bikini-ul a venit la modă abia în anii ’50 în Europa şi anii ’60 în SUA.

costum baie stilul anilor 60

Costum de baie în stilul anilor ’60

Anii ’60 aduc costumul de baie modern prin folosirea materialelor sintetice elastice, lycra sau spandex. Fie că e întreg sau din două piese, de-acum costumul de baie este mulat pe corp. Bikini-ul devine şi el foarte popular, mai ales printre vedete şi adolescente. În anii ’80 se creează modelul de slip tanga, inspirat din vestimentaţia tradițională a triburilor din Amazon.

Anii ’90 reprezintă o explozie de diversitate în ceea ce priveşte forma costumului de baie. Sunt abordate cu lejeritate o gamă foarte largă de forme şi culori ce marchează sfârşitul perioadei tabu în ceea ce priveşte costumul de baie. Pe scurt, cam aceasta este istoria costumului de baie, obiect de vestimentaţie care a apărut în antichitate, uitat apoi secole de-a rândul, ca apoi să fie readus în prim-plan. Acum, când în toate magazinele mari şi mici găsim costume de baie simple sau exterm de sofisticate, opere ale marilor creatori, nu ne mai punem problema câte schimbări a suferit acest accesoriu atât de căutat, mai ales vara.

nicolae grigorescu marina femeie la malul marii

Nicolae Grigorescu, Femeie la malul mării

În costum de baie sau într-o rochie de vară (pentru doamne), sau într-o vestimentaţie lejeră (pentru domni), oricum am fi îmbrăcaţi, lângă mare sau departe de mare, eu spun că e vreme de poezie. Aşa că, în final, vă propun spre lectură o poezie interesantă, intitulată Cântec de Rafael Alberti, traducere de Dan Costinaş.

„Dacă vocea mea va muri pe ţărm,

coborâţi-o la nivelul mării

şi lăsaţi-o pe plajă.

Coborâţi-o la nivelul mării

şi daţi-i grad de căpitan

de fregată.

O, vocea mea decorată

cu medalia «Onoare Maritimă»:

deasupra inimii o ancoră

şi peste ancoră o stea

şi deasupra stelei vântul

şi peste vânt o pânză de corabie!”

Pușa Roth

*) Aşezare aflată în apropierea orașului Napoli, în regiunea Campania din Italia, care în urma erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d. Hr., a fost distrusă și acoperită de un strat gros de cenușă şi lavă. Abia în anul 1748 Pompei a fost redescoperit întâmplător, după ce mai întâi Herculaneum, o altă localitate distrusă de aceeași erupție a Vezuviului, fusese descoperită în 1738. Cercetările arheologice au scos la iveală o imensă cantitate de informații detaliate despre viața citadină în Imperiul Roman, în perioada de vârf a dezvoltării sale. În prezent, Pompei este una dintre cele mai importante atracții turistice ale Italiei.

Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930)

C. D. Rosenthal Romania revolutionara

Până pe 13 februarie 2013 la Muzeul Național de Artă al României (București, Calea Victoriei 49–53, parterul Galeriei Naţionale) poate fi vizitată expoziția Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930). Curatori: Monica Enache şi Valentina Iancu, în colaborare cu istoricul Lucian Boia.

Expoziţia cuprinde aproximativ 250 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, create în perioada 1830–1930 de cei mai importanţi artişti români moderni: Barbu Iscovescu, Constantin Daniel Rosenthal, Carol Popp de Szathmári, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Oscar Han, Camil Ressu, Dimitrie Paciurea etc. Expoziţia explorează modalităţile prin care aceşti artişti au contribuit la definirea identităţii naţionale, într-o perioadă încărcată de evenimente istorice hotărâtoare pentru formarea statului român.

nicolae grigorescu ciobanas

Nicolae Grigorescu, Ciobănaș

Pornind de la perspectiva propusă de istoricul Lucian Boia în lucrările sale Istorie şi mit în conştiinţa naţională şi Pentru o istorie a imaginarului, demersul expoziţional vizează identificarea în operele artiştilor a câtorva dintre temele dominante ale mitologiei istoriei româneşti: latinitatea, unitatea teritorială, lupta pentru independenţă etc.

Expoziţia evocă, prin opere celebre, principalele etape ale creării statului naţional român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, instaurarea lui Carol I ca domnitor în 1866, Războiul de Independenţă 1877–1878, proclamarea regatului României în 1881, Marea Unire din 1918.

Dincolo de succesiunea evenimentelor istorice, expoziţia încearcă în principal să ilustreze traseul evolutiv al artei româneşti moderne, atât stilistic cât şi tematic, punctând recurenţa unor subiecte ori a unor personaje istorice emblematice, destinate susţinerii edificiului politic al României moderne.

Rolul militant al artei pe parcursul secolului al XIX-lea este evident în operele care înfăţişează portrete-efigii ale revoluţionarilor de la 1848, alegorii întruchipând idealurile de unire şi independenţă, peisaje de tip documentar-ilustrativ menite să arate pitorescul patriei, dar mai ales în scenele istorice inspirate atât de evenimente contemporane, cât şi de trecut. Nevoia de legitimare a aspiraţiilor de unire şi independenţă duce la recuperarea unor figuri istorice transformate în mit: Mihai Viteazul devine simbolul unităţii românilor, în timp ce Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş sunt eroi ai luptei pentru independenţă.

theodor aman unirea principatelor

Theodor Aman, Unirea Principatelor

Alături de glorificarea istoriei naţionale, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în primele decenii ale secolului al XX-lea, artiştii manifestă o înclinaţie spre subiectele din universul rural, spre tradiţia populară. Specificul naţional se identifică cu lumea satului şi cu imaginea idealizată a ţăranului român, fapt la care a contribuit imensa popularitate de care s-au bucurat operele lui Nicolae Grigorescu, determinante în evoluţia ulterioară a plasticii româneşti.

Lucrările prezente în expoziţie provin din patrimoniul MNAR şi din alte muzee din Bucureşti şi din ţară: Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul „Gheorghe Tattarescu”, Muzeul de Artă Braşov, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi – Muzeul de artă şi Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău – Muzeul de artă.

Expoziţia este însoțită pe tot parcursul ei de evenimente conexe precum conferinţe, programe pentru familii şi ghidaje tematice.

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (1)

Doamnelor şi domnilor, am început prezentarea primarilor, persoane importante în devenirea unui oraş, şi nu unul oarecare, ci tocmai Capitala. Dar, înainte de a continua cu lista edililor, am considerat necesar să amintim şi de instituţia pe care au condus-o atâţia primari, unii care au făcut servicii deosebite oraşului aducându-l la statutul de ,,micul Paris”, alţii care nu şi-au lăsat „amprenta” privind dezvoltarea acestui oraş. După cum bine ştiţi, hrisovul emis la 20 septembrie 1459 constituie prima atestare documentară a oraşului Bucureşti, iar pentru istoricul administraţiei Capitalei, cea mai veche „carte” cunoscută până în prezent şi în care sunt menţionate îndatoririle „judeţului” (viitorul primar) şi a ajutoarelor sale, cei 12 „pârgari” (viitori consilieri), este actul emis de „Necula al lui Bobanea” la 13 mai 1563, prin care acesta întărea lui Gheorman grecul şi fiilor săi „o prăvălie ce este lângă Biserica Domnească”, aşa cum stă scris şi pe portalul Primăriei Capitalei.

Judeţul şi pârgarii reprezentau oraşul faţă de domn, faţă de marii dregători, faţă de celelalte oraşe şi aveau în grijă proprietatea orăşenească, delimitarea acesteia, stabileau hotărniciile şi măsurătorile locurilor de casă, judecau unele neînţelegeri dintre localnici, se ocupau de strângerea dărilor şi de executarea prestărilor în muncă sau servicii şi multe altele… Nu-i aşa că vi se pare normal, doamnelor şi domnilor, ca aleşii să aibă atribuţii multiple şi să se îngrijească de progresul oraşului, fiindcă mie mi se pare că este firesc dar şi obligaoriu! De ce ? Fiindcă şi-au asumat „riscul” de a ocupa aceste importante funcţii. Judeţul şi pârgarii erau aleşi anual, de obicei primăvara, de către obştea târgului. Trebuie menţionat însă că oraşele, inclusiv Bucureştiul, aveau o administraţie dublă. Alături de administraţia aleasă de orăşeni exista administraţia domnească reprezentând dreptul de stăpânire al domnului asupra moşiei sale, oraşul.

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu*) obligaţiile administraţiei locale sunt trecute pe seama dregătorilor domneşti, Capitala nemaiavând un „cârmuitor” ales de obştea orăşenilor.

În perioada Regulamentului Organic, bucureştenii vor avea din nou dreptul de a alege primii gospodari ai oraşului. Astfel, în toamna anului 1831 a fost creat primul „sfat orăşenesc” compus din cinci „mădulari” (membri) şi s-a stabilit sediul unei „Case a Sfatului sau a magistratului”, până atunci sediul acesteia fiind locuinţa celui ce se afla în fruntea administraţiei. Potrivit procedurilor Regulamentului Organic, la 2 decembrie 1831 a fost ales Sfatul Orăşenesc al Poliţiei Bucureştilor. Acesta se afla în subordinea Departamentului din Lăuntrul (Ministerul de Interne), iar membrii erau aleşi anual de reprezentanţii mahalalelor care aveau 25 de ani împliniţi şi un venit de 5.000 lei. „Sfatul orăşenesc” a fost înlocuit cu „Sfatul Municipal”. La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza**) a promulgat Legea Comunală, conform căreia oraşul Bucureşti a fost declarat Comună urbană a judeţului Ilfov, condusă de un primar împreună cu Consiliul Comunal. Membrii acestuia erau aleşi direct de către adunarea alegătorilor, care se desfăşura odată la patru ani. Primarul, numit dintre cei trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi, mai avea şase „ajutoare”. Primul primar al oraşului Bucureşti a fost generalul Barbu Vlădoianu, iar ajutoarele sale: Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Nic. Golescu, Ghiţă Gherasi, Mihail Căpăţâneanu, Alex. I. Boronescu.

Doamnelor şi domnilor, poate că noi, trăitori în mileniul trei nu mai ne gândim la începuturile acestei importante instituţii, ci la obligaţile ei prezente, la aglomeraţia urbană, la străzile cu gropi, la promisiunile făcute de edili, la canalizare, iluminat public, parcuri, metrou, clădiri vechi şi noi, dar cred că vom înţelege mai bine rostul Primăriei dacă îi cunoaştem istoria.

Vom continua! Până atunci vă oferim mai jos o selecție de imagini ale Bucureștiului văzut de pictori de ieri și de azi.

Pușa Roth

*) Constantin Brâncoveanu (1654–15 august 1714), mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.

**) Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I (n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România–d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Bucureștiul în pictura românească

Sava Henția, Târgul Moșilor

Nicolae Grigorescu, Vedere din București

Ștefan Luchian, Periferie (Mahalaua Dracului)

Theodor Pallady, Strada Slătineanu

Theodor Pallady, Biserica Silvestru

Iosif Iser, Peisaj cu case în București

Marius Bunescu, Vedere din București

Lucian Grigorescu, Turnul Bărăției

Alexandru Phoebus, Stradă din București

Tia Peltz, Peisaj citadin, colț Calea Văcărești cu Mircea Vodă

Spiru Vergulescu, Strada Gabriel Peri

Mihai Potcoavă, Toamna la Băneasa

Mihai Potcoavă, Iarnă pe strada Mântuleasa

Mihai Potcoavă, Casă veche în București

Petre Chirea, Parcul Cișmigiu, efect de primăvară

Petre Chirea, După ploaie în Cișmigiu

Petre Chirea, Case vechi pe strada Dudești

Petre Chirea, Iarna pe strada Berzei

Petre Chirea, Ploaie pe strada Lipscani

Vasile Popa, Peisaj din Bucureștiul vechi

Vasile Popa, Iarna pe strada I. L. Caragiale

Doru Cristian Deliu, Casa de Depuneri a vechiului București

Doru Cristian Deliu, Ateneul Român

Bogdan Mihai Radu, Ateneul acompaniat de flori

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”