Lansarea revistei „Memoria Oltului”

Miercuri, 21 martie 2012, ora 13,30, în Sala de Festivităţi a Muzeului Judeţean Olt va avea loc lansarea primului număr al revistei de istorie şi cultură „Memoria Oltului”, editată de Asociaţia Culturală „Memoria Oltului”, director Ion D. Tâlvănoiu.

Rostul şi intenţiile publicaţiei sunt menţionate de în editorialul Către cititori, din care selectăm:

„Revista « Memoria Oltului» consideră ca o datorie de onoare să contribuie la cunoaşterea trecutului, la dezvoltarea patriotismului.

Credem că Oltul şi Romanaţii au dat ţării o pleiadă de personalităţi – scriitori, gazetari, înalţi prelaţi, politicieni, boieri, filantropi, profesori, oameni de ştiinţă, artişti – a căror activitate, deşi ar putea fi un exemplu de urmat pentru cei tineri, este puţin cunoscută. Credem că pe cuprinsul Olteniei au existat şi încă există monumente istorice, conace boiereşti, biserici, aşezăminte de cultură despre care s-ar cuveni să ştim mai multe.

Noi credem că istoria locală este parte a istoriei naţionale. Marele nostru învăţat Nicolae Iorga aprecia că istoria unui neam atunci va fi completă când şi cel din urmă sat îşi va avea scrisă monografia sa.”

Numărul 1 al revistei „Memoria Oltului”, adecvat ilustrată, însumează 12 articole, de o mare varietate tematică: cercetări arheologice, activitatea lui Î.P.S. Nifon Criveanu, publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Tache Ionescu la Caracal, boierii Buzeşti, eroi şi monumente din Olt etc – se arată într-un comunicat primit de la Muzeul Județean Olt.

Fiziologia gustului: Brutarii sau cocorii

Zilele astea răzbătea pe scara blocului miros de pâine caldă și mă gândeam cât de frumos mirosea și pâinea bunicii, pe care o cocea în cuptorul din curte, special făcut pentru asta. Acum gospodinele fac pâine în mașinării sofisticate, dar asta nu mă împiedică să mă gândesc că putem să vorbim despre pâine, despre istoria acestui produs care, uneori, pe timpuri de criză, a fost și fel principal de mâncare. Chiar şi persoanele care nu o consumă tot tresar la mirosul pâinii calde.

Vă propun să coborâm în istorie pe la anul 1822, când în Bucureşti îşi aveau cuptoare brutarii, jimblarii şi simigiii. Nicolae Iorga afirma că „brutar” vine de la cuvântul german „brod”, care denumeşte pâinea. Brutarilor li se mai spunea şi „cocori”. Tot Iorga spunea că pitărie mai aleasă făceau fumagiii sau formagiii. În sfârşit, toţi plămăditorii de aluaturi aveau obligaţia să facă pâine, „nu crudă ca să tragă la cântar, ori proastă sau mai mică, iar grâul trebuia să fie de cel de frunte, spălat”. Cum ei hrăneau oraşul, stăpânirea îi supraveghea îndeaproape obligându-i să deschidă fumuri atunci când, „ca să nu lucreze în pagubă, ori doar din lăcomie, fug şi se ascund cu pricină că n-au zaherea sau n-au sermaia, adică capital ca să cumpere zaherea”. Tot felul de ordonanţe plouau pe capul albit de făină al bieţilor brutari, în seama cărora se punea flămânzirea poporului. Pâinea se hotăra a fi vândută caldă, la gura cuptorului. O altă reglementare naţională spunea ca „pâinea de o para să nu aibă mai mult de 135 de dramuri”.

Doamnelor şi domnilor, trecut-au anii de la 1822 încoace, dar şi pâinea… De, fiecare pâine cu legea ei. Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Sufrageria strămoşilor noştri

Ne vom opri astăzi prin secolul al XVIII-lea, mai precis pe la anul 1718, când la Veneţia apărea Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei, scrisă de Anton-Maria Del Chiaro Fiorentino, fostul secretar al domnitorului Constantin Brancoveanu. Despre autorul cărţii, Nicolae Iorga face o prezentare succintă dar plină de înţelesuri: ,,Acest străin care ne înţelege şi ne iubeşte”– şi tot Iorga adaugă: ,,Ce rar ne-am împărtăşit noi de iubirea acelora pe care i-a îmbrăţişat larga, naiva noastră ospitalitate.”

În carte, adaugă marele istoric, ,,ni se descriu, cu pitoreşti amănunte pe care ar fi păcat să le uităm, scene vii din viaţa bătrânilor noştri.” În Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei, Del Chiaro descrie, printre altele, sufrageria strămoşilor noştri: ,,Odaia de mâncare se numeşte casa mare. Casele mari iară au şi terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, pe răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare catolice, neauzindu-se la valahi de mese ovale sau rotunde, în mijlocul odăii. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite de lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei sau unei persoane de vază. Faţa de masă e din pânză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar când aceastea nu ajung pentru numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de obicei farfuriile şi tacâmurile şi cu care comesenii îşi potrivesc o porţiune pe post de şervet. Până se şerveşte masa, invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vodcă şi se aduce apă pentru spălatul mâinilor… Fiecare se aşează apoi după rang… Dacă e zi de sărbătoare îşi urează reciproc sănătate şi aceeaşi întâlnire pentru anul viitor, după care stăpânul casei bea primul pahar cu vin. La vlahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaşi pahar, care trece din mână în mână.” Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth