„Obeliscul”, parabolă și simbol

ion truica obeliscul

cronica de film liber sa spunPrintr-o semnificativă coincidenţă, la patru decenii după Marea zidire (1974) – pe care mă încumet să o numesc a fi o capodoperă românească a genului –, Ion Truică ne pune din nou pe gânduri cu Obeliscul*), tulburătoare parabolă despre eternul, ireconciliabilul conflict dintre vocaţia înălţătoare a creaţiei perene şi instinctul primar al distrugerii. Instinct care, în condiţiile supremaţiei absolute a produselor de serie şi ale setei de consum imediat, tinde să reducă însăşi fiinţa omului la ipostaza unui simplu, rudimentar „zoon” în căutarea a tot ceea ce îi poate satisface doar instinctele primare.

ion truica

Ion Truică

De aici şi punerea în oglindă a Obeliscului cu Marea zidire. În pelicula din 1974 Ion Truică imagina, cu rara-i ştiinţă a alternării tuşelor apăsate cu liniile simple şi discrete, o altă viaţă a legendei Meşterului Manole, punând accentul parabolei sale pe dăruire, pe sacrificiu, pe dramatica alegere la care este supus Manole, acest „Meşter Valah, azi nume de fântână”, cum l-a numit Nicolae Labiş. Aşa încât, la rândul ei, nici trimiterea la poetul Primelor iubiri nu mi se pare întâmplătoare, de vreme ce acestuia i se datorează o altă viaţă a legendarului ziditor foarte apropiată, cred, de sensul pe care i-l dă şi pelicula lui Ion Truică: „Un om bărbos ţinea o floare albă/În aspre palme, mângâind-o blând…/Căzut în iarbă şi secat de vlagă,/O doină tristă îngâna în gând.” O apropiere de un model livresc – de data asta recunoscută de către Ion Truică însuşi – avem în cazul parabolei Obeliscul.

obeliscul caligrafia straii de gratie ion truica

După o proprie mărturisire, la originea peliculei de azi se află o povestire de Geo Bogza, ea însăşi o admirabilă parabolă din ciclul pe care autorul Ţării de piatră îl susţinea în prima pagină a revistei „Contemporanul”. (Poate că ar fi fost bine ca textul acesta să îşi fi găsit loc şi în atât de densul catalog Obeliscul. Caligrafie a stării de graţie**), lansat cu ocazia premierei peliculei.)

Inspirat de scrierea lui Geo Bogza, Ion Truică va alcătui o suită de echivalenţe grafice pe care, la imboldul prietenului său Marin Tarangul (un admirabil animator cultural, din păcate, prea devreme plecat dintre noi), va merge acasă la Geo Bogza să i le prezinte. Secvenţa este rememorată de Ion Truică într-o pagină de o simplitate atât de expresivă şi de emoţionantă: „Ajungem la Maestru care ne primeşte cu un ritual sărbătoresc, sorcovindu-ne cu trestii mari, spectaculoase. Îi prezint desenele care evocă atmosfera viitorului film. Le priveşte cu interes şi îmi spune că au ceva din amplitudinea şi decizia din arta egipteană, fiind vorba despre o povestire afro-asiatică ce mă fascinează prin originalitatea sa.”

obeliscul desen film animatie ion truica

Înţelesul adânc, de fapt raţiunea însăşi de a fi a parabolei gândite şi caligrafiate cu har şi înţelepciune de Ion Truică ne ajută el însuşi să îl descifrăm: „Intrăm într-o zonă fantastică în care descoperim creaturi primare care îşi dispută hrana. Tot ce poate fi găsit devine hrană. Hrană salvatoare. Disputa devine o adevărată bătălie pentru supravieţuire.” În aceste împrejurări, Obeliscul nu mai este un simbol al aspiraţiei către Înalt şi către Infinit, ci numai „obiectul nemişcat, semeţ, solid, de care vietăţile se scarpină cu furie”. Obiectul asupra căruia vieţuitoare primare de diferite specii se vor năpusti cu furie oarbă şi nu se vor lăsa până nu vor face din el doar o ruină. Asta în vreme ce oamenii care, până atunci, atingeau cu pioşenie şi admiraţie Obeliscul se vor da deoparte, cu laşitate, iar, într-un sfârşit, se vor repezi, ei înşişi, „să mai prindă câte o bucată de piatră din ceea ce fusese obiectul impunător şi solemn.” (Ion Truică, Fragment de scenariu).

Devine, astfel, limpede antiteza programatică dintre cele două parabole esenţiale: cea despre Meşterul Manole ca simbol al Dăinuirii prin Construcţie şi prin Jertfă de Sine şi cea despre Obelisc, de data aceasta, despre Dominaţia Instinctelor primare, de Supravieţuire.

Se întâmplau toate acestea cu 42 de ani în urmă, adică în plină „mini-revoluţie culturală” declanşată odată cu funestele „Teze din iulie” (1971). Aşa încât este de înţeles de ce, deşi Ion Truică depune proiectul unui film de animaţie inspirat de tableta lui Geo Bogza, acesta este respins „din cauza caracterului său straniu” (?!) Peste ani, autorul însuşi va rememora întâmplările cu amară ironie: „Dacă Don Juan l-am realizat după ce a fost respins de 10 ori, Obeliscul a avut parte de o ostilitate mai dură.”

obeliscul cronica de film serban cionoff

Tulburătoare împrejurare, la acest început de nou an calendaristic, Obeliscul lui Ion Truică intră în circuitul public tocmai în zilele de durere şi de revoltă în care omenirea este cutremurată de oribilul masacru din redacţia publicaţiei pariziene „Charlie Hebdo”. În fapt un atentat bestial împotriva civilizaţiei şi a Drepturilor esenţiale ale Omului! Motiv în plus, cred eu, pentru a-l înţelege în adevăratul, esenţialul său sens, ca un Mesaj pentru regăsirea valorilor morale, existenţiale ale înseşi Condiţiei Umane.

Şerban Cionoff 

*) Obeliscul, un film de Ioan Truică. Animaţie: Constantin Păun. Muzică de Călin Ioachimescu. Efecte speciale: Bogdan Vernescu.

**) Obeliscul. Caligrafia stării de graţie. Ion Truică. Manager: Studioul Video Art-Laurenţiu Damian. Viziune grafică: Ion Truică. Concepţie şi realizare grafică: Ioana Ilieşiu. Catalog îngrijit de Marilena Ilieşiu.

Vezi: Ion Truică – Mărturii

Nicolae Labiș, un curcubeu deasupra lumii sufletelor noastre

nicolae-labis1

La început de decembrie, Filiala pentru copii şi tineret „Ion Creangă” a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti a fost gazda inspirată a unei reîntâlniri cu Nicolae Labiş, al cărei generic a fost ales din poema Primele iubiri: „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu/Deasupra lumii sufletului meu.”

Nicolae Labiş, omul şi poetul, cel pe care academicianul Eugen Simion l-a numit „buzduganul unei generaţii.”

nicolae labis omagiu

Manifestare, poate, neaşteptată, pentru unii, ştiut fiind că, de regulă, asemenea reuniuni se organizează la împlinirea unui anumit număr de ani de la naşterea, de la moartea sau de la debutul celui evocat. Or, de la naşterea poetului Primelor iubiri s-au împlinit, la 2 decembrie 2014, 79 de ani, iar în noaptea dintre 21–22 decembrie, vor fi 58 de ani de la moartea sa. Mă refer, desigur, la moartea sa fizică, pentru că de suprimarea sa, brutală, din memoria noastră culturală au avut grijă să se ocupe nişte neica-nimeni cu pretenţii elitare. De fapt, nişte eternităţi de larg consum care, după cum genial anticipa Eminescu, neputând să ajungă la măreţia, pentru ei în veci nepătrunsă, a Artei, vor încerca să o coboare până la nimicnicia lor.

Şi totuşi, aşa după cum spunea Gabriela Toma, în cuvântul de deschidere prezentat în numele instituţiei gazdă, este îmbucurător să vezi că există atât de mulţi împătimiţi de frumos care vor să se regăsească în poezia lui Nicolae Labiş: „Eu curg întreg, în acest cântec sfânt,/Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”

radu cimponeriu

 Radu Cimponeriu

Evocarea, care a avut în Radu Cimponeriu un inspirat moderator, a început cu Biografia recitată de Flaviu Crişan: „Ştiu eu, mama şi-a zis să mă nasc într-o zodie bună”. Premoniţie lirică pe care ne-a ajutat să o înţelegem mai bine calda evocare a doamnei profesor Maria Margareta Labiş, sora poetului. Cu har şi cu devotament, domnia sa ne-a dus cu gândul pe meleagurile de legendă ale Bucovinei, până la Mălini, acolo unde, în casa Profirei şi a lui Eugen Labiş, a venit pe lume Nicolae.

maria margareta labis

Maria Margareta Labiş

La rândul său, poetul Florentin Popescu (autor al unei substanţiale monografii dedicate lui Labiş) a relevat perenitatea unei opere menite să înfrunte şi să sfideze modele, prejudecăţile, ca şi resentimentele unor detractori de drept comun. Prilej cu care gândul ne-a purtat înspre acele versurile pe care Labiş însuşi i le-a închinat lui Rimbaud, „încâlcit ştrengar, Arthur”: „Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,/Neastâmpărul tău tragic te-a-nviat, aici, acum.”

„Neastâmpăr tragic” pe care l-a avut în minte şi Emil Lungeanu atunci când, cu rigoare, a demonstrat imposibilitatea de a reduce geniul poetic al lui Nicolae Labiş printr-o ternă, banală definiţie. Idee pe care a întărit-o dezvoltând o convingătoare demonstraţie despre „nevoia de Nicolae Labiş”. I-au susţinut pledoaria poemele recitate cu un talent aparte şi cu multă căldură de Manuela Hărăbor şi de Rareş Ioan Stoica, pentru ca apogeul să îl marcheze tot sora poetului, Maria Margareta Labiş, domnia sa recitând, mai bine spus „trăind” cu o admirabilă incandescenţă sufletească, Moartea căprioarei, capodopera cu care la numai 19 ani poetul îşi făcea intrarea în lumea literelor româneşti şi, de fapt, în universul marii poezii.

Fapt semnificativ, înainte de a se încheia reuniunea, profesorul şi scriitorul Ion Haineş a ţinut să ne reamintească faptul că toţi cei care i-au fost poetului colegi de an la Facultatea de filologie a Universităţii Bucureştene şi-au luat şi poartă cu mândrie un nume devenit renume: „Promoţia Nicolae Labiş”. Aşa după cum faptul că, la manifestare, şcoala gimnazială din Capitală care poartă numele lui Nicolae Labiş a fost reprezentată de către profesoara Cristina Chiseru confirmă, încă o dată, adevărul lui Tudor Vianu: „Îi cântăm cântecele, mergem cu el mai departe.”

Un curcubeu deasupra lumii sufletelor noastre – aşa este şi aşa va rămâne Nicolae Labiş!

Şerban Cionoff

A. M. Press, 6 decembrie 2014

Edgar Papu despre Nichita Stănescu

edgar papu inedit despre nichita stanescu

Sărutul

– Umbra lui Nichita Stănescu în transfigurarea lui Edgar Papu –

inedit rubrica restituiri liber sa spunVolumul Memorii dintr-un veac, redactat de Edgar Papu (1908–1993) în vara anului ’90, înmănunchează o sută de tablouri consacrate oamenilor, locurilor și stărilor sufletești, decantate de autor ca fiind semnificative pentru evoluția sa octogenară și evocate într-o secvențialitate parțial cronologică, parțial aleatorie, așa cum s-au detașat din fluxul memoriei.

Împrejurări independente de voința memorialistului – aflat la data așternerii lor într-o gravă criză existențială – au condus, din rațiuni de ordin politico-economic (ca să folosesc un eufemism), la ținerea lor sub obroc alt sfert de veac.

Redăm, în cele ce urmează, conturul eteric al lui Nichita, acum la trei decenii de evanescență.

Vlad Pappu

Nichita Stănescu

edgar-papuCeea ce am crezut despre el, crezusem mai-nainte şi despre Labiş. Cel ce a scris Moartea căprioarei părea destinat să rămână expresia supremă a acelei serii atât de bogate de tineri creatori, pe care am şi numit-o generaţia Labiş. N-au voit, însă, Parcele să se întâmple aşa. Sărmanul Labiş n-a putut să atingă decît stadiul unei promisiuni neîmplinite. Şi când spun asta nu mă gândesc la puţina sa existenţă în viaţă. În minte nu am la cât a murit, adică la ce vârstă, ci când a murit, adică în ce perioadă. În cei mai furioşi ani ai stalinismului n-a putut să dea mai mult decât ce-a dat.

Mai norocos decît Labiş – şi nu numai fiindcă a trăit mai mult, ci mai ales fiindcă a intrat într-o epocă în care mai pălise ceva din apăsătoarea umbră a lui Stalin – a fost Nichita Stănescu, care a luat cu strălucire, în poezie, locul regretatului coleg defunct. Acei ani de superioare posibilităţi pentru creaţie îl ajută ca, destul de curând, chiar de la al treilea volum publicat, să treacă drept unul din cei mai mari poeţi români. Despre acest volum, intitulat Dreptul la timp (1965), emancipat complet de orice ingerinţă politică şi consacrat exclusiv puterii spirituale a omului, am publicat şi eu un eseu analitic, extins pe vreo 15 pagini în „Viaţa Românească”. Nu apăruseră încă Elegiile (1966), aşa încât demonstrasem, pe bună dreptate, a fi cea mai strălucită creaţie a sa Dreptul la timp.

În fond, însă, Nichita Stănescu s-a dovedit a fi mai mult decât un poet. În această privinţă stau adesea şi mă întreb: nu s-a găsit, oare, nimeni până acum care să extragă din opera sa poetică miezul unei mari filosofii originale, a unei închegate vederi ontologice? S-ar cere cu atât mai mult o asemenea îndrăzneală cu cât ea ar fi răsplătită prin descoperirea unei sinteze filosofice nu elaborate rutinier, ci crescute viu şi organic în cîmpul magnetic al unei minţi fecunde.

amintiri despre nichita stanescu

Nichita Stănescu

Este, desigur, foarte uşor să-i îndemni pe alţii şi tu să nu faci nimic. Pentru a nu fi bănuit de-o asemenea comoditate şi, totodată pentru a încuraja pe cei ce-ar dori să-mi urmeze propunerea, voi trasa o schemă în ceea ce mă priveşte. Pentru filosofia clasică, în cea mai largă accepţie a termenului, gândirea se înscrie în cadrul anumitor categorii (a spaţiului, a timpului, a modului etc). Fără această subordonare faţă de o ordine categorială, efortul minţii falimentează, devine haos. Nichita Stănescu se situează, însă, pe o poziţie opusă. Este tocmai momentul 1965 când apare Dreptul la timp. Pentru Nichita Stănescu omul se dovedeşte a fi nu sclavul, ci stăpânul categoriilor, ca şi al tuturor lucrurilor existente. În Dreptul la timp el îşi exprimă amintita poziţie dominatoare numai faţă de categoria timpului. Faptul nu prezintă, însă, nici o importanţă, deoarece este suficient numai atât pentru ca toate celelalte categorii să se îndrepte către acelaşi unghi de deplasare. Cine citeşte cu atenţie Dreptul la timp îşi dă seama, din acel context, că omul are puterea de-a face ce vrea, şi orice, dintr-o categorie. Voinţa sa poate să-l şi îndoaie, expresie a unei stăpâniri străine asupra sa, dat fiind că niciodată imaginea temporală n-a arătat astfel, ca un grotesc şi inutil obiect plastic. Dar atunci de unde îşi ia tăria un atare spirit omenesc fără a deveni haos? Răspunsul nu-l putem da decât în sensul vederilor lui Nichita Stănescu. Haosul nu poate proveni decât din neîmplinirea unor relaţii pur abstracte, deci a unor convenţii dinlăuntrul filosofiei clasice, privite în accepţia ei cea mai largă. Imbatabilul, însă, concret al vieţii, de unde îşi ia puterea acel spirit viu, care stăpâneşte categoriile, nu poate deveni niciodată haotic. De aci putem desprinde şi caracterul profund românesc al spiritului filosofic ce animă lirica lui Nichita Stănescu. Cu un an mai târziu, în Elegii, independenţa absolută şi ireductibilul caracter concret al acestei poziţii spirituale rup noi zăgazuri. De astă dată nu mai luptă cu expresia abstractă a categoriilor, ci cu anumite prejudecăţi, până la el obligatorii, care dăunau chiar unor noţiuni sacre. Mă ajut aci de o nouă digresiune pe care mi-o permit, cu teama, totuşi, că abuzez. Astfel, ideea de avânt, de zbor, de plutire, a inteligenţelor pure, apare cum nu se poate mai îndrituită, însă nu cu mijloacele mecanice ale aripilor, deci ale unor elemente legate de existenţa anumitor întruchipări inferioare pe scara existenţelor vii.

rene magritte intoarcerea 1940

René Magritte, Întoarcerea, 1940

Mi se va răspunde că şi heraldica glorifică prin simboluri auguste asemenea întruchipări, în fond inferioare omului: leul, vulturul, bourul etc. Dacă o ia pe această pantă discuţia se poate pierde în depărtări incomensurabile, până la conştiinţele de totemuri şi de zeităţi cu chipuri animale ale unor aspecte din politeismul Orientului. Să ne limităm de aceea la o heraldică, îngrădită şi ea de cuprinsul exclusiv al lumii creştine. Dar şi acesta, până la urmă, se cere respins. Am dori să nu se confunde noţiunea de simbol sau de caracter solemn cu aceea mai delimitată şi mai restrânsă de sacru. Aceasta din urmă s-ar cere tratată cu mai multă atenţie și cu mai multă prudenţă.

Se pare că, sub aspectul actualei noastre preocupări, s-a făcut vinovată de o cu mult prea naivă tradiţie iconografică, atitudinea teologică, fie ea şi în ipostaza înaltei erudiţii. Atari atribute figurative nu există, bunăoară, în arta budistă, unde îngerii plutesc de asemenea, dar fără aripi. Chiar şi în Evanghelia creştină apariţiile angelice se prezintă nearipate în cele mai esenţiale intervenţii ale lor, de pildă în nararea Bunei Vestiri sau în aceea a prezenţei lor la mormântul gol al lui Iisus după înviere.

edgar papu despre nichita stanescu

Mă întorc acum la Nichita Stănescu şi în special la Elegia a IX-a, marea sa capodoperă. În aparenţă el nu desfiinţează aici aripile, dar le mută de pe planul vizibil în interior, după ce le-a extins nu numai prezenţa, ci şi întreaga pondere, asupra omului avântat, năzuitor. Este, deci, vorba de o dublă mutaţie ontologică. Dintr-însa rezultă noua şi esenţiala apariţie a omului înaripat, lăuntric, ideal care l-a animat permanent pe Nichita Stănescu. La rândul ei, aripa, prin inedita sa aşezare înlăuntru, îşi desăvârşeşte funcţiunea de simbol, care devine acum exclusivă. Pentru însăşi închipuirea umană, în mediul interior, ea se dizolvă ca imagine, adică îşi pierde existenţa propriu-zisă, şi devine pură aspiraţie spirituală. În noua expresie filosofică, dată de poetul român, omul deţine, deci, şi posibilitatea de a schimba ordinea creaţiei.

Desigur că n-am făcut altceva decât să desprind un început de schemă a filosofiei originale, ce se ascunde adânc în opera poetică a lui Nichita.

De la emanciparea fiinţei vii, concrete, de sub tutela categoriilor filosofice, el a ajuns firesc până la ideea generală de liberă respiraţie a Spiritului, descărcat de povara tuturor prejudecăţilor care-l întunecau. Astfel, purificat, el va reuşi să se identifice cu însuşi Logosul divin.

Era un mare poet. Şi nu numai când scria sau compunea poezie, ci şi când vorbea în mod obişnuit cu interlocutorii, scotea cuvinte şi imagini ca un inspirat. Uneori, din pricina detaşării sale de pământ, a avut şi de suferit. Era o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, foarte apăsătoare, unde mă simţeam prost. Din păcate, asemenea adunări se ţineau destul de des. Prezida George Macovescu, iar lângă el, la birou Suzana Gîdea, ministru al învăţământului. Nichita Stănescu vine de undeva de pe sală şi începe să vorbească: „Domnule preşedinte al Uniunii Scriitorilor” – apoi, uitându-se la mine, continuă imediat: „Stimate maestre Edgar Papu”. Suzana Gîdea s-a pomenit trecută cu vederea. „Vai, ce m-a făcut Jebeleanu de două parale!” – mi-a comunicat el trist după aceea.

stefan caltia vanzatorul de aripi nichita stanescu elegia a IX a

Ștefan Câlția, Vânzătorul de aripi

Dar nu era numai un strălucit poet, ci şi un suflet nobil, de o rară bunătate. Trebuia, la un moment dat, să mai fie aleşi încă zece membri ai Consiliului de conducere în Uniunea Scriitorilor. Ca să nu se mai dactilografieze pentru noi, votanţii, alte nu ştiu câte liste noi, ni s-au dat altele mai vechi, care erau gata cu prisosinţă. Împărţindu-ni-se acele liste, ni s-a indicat fiecăruia din noi să ştergem numele celorlalţi, încât să rămână vizibile numai numele celor zece pe care voiam să-i alegem. Nichita Stănescu mi-a spus: „Nu pot să fac aşa ceva! Cum să şterg numele unor colegi ai mei, şi astfel să-i resping! Eu îi aleg pe toţi.” A suferit mult de la unii din aceşti „colegi”, dar i-a iertat pe toţi şi îi era cu neputinţă să ţină la el orice supărare. Într-însul reînviase duhul shakespeareanului Ariel.

Îl vedeam adesea acasă la Aurel Covaci, cu care fusese bun prieten încă din prima tinereţe. De aceeaşi bunătate se arăta pretutindeni. Odată, acolo, fiind de faţă şi pictorul Sorin Dumitrescu, cu chitara sa, om al Bisericii din tot sufletul, mi-a mărturisit şi Nichita Stănescu că este, personal, un mare credincios. Ne aflam, totuşi, pe vremea unei cumplite persecuţii a credinţei, persecuţie care era atât de covârşitoare şi de fanatică, încât se bănuia – și bănuialanichita stanescu nu se vedea lipsită de temei – că o asemenea înverşunare care trecea şi peste cele mai elementare uzanţe diplomatice, nu putea proveni numai dintr-o convingere politică, şi că Elena Ceauşescu făcea magie neagră. În orice caz, oriunde te aflai, era o chestiune de curaj să-ţi afirmi credinţa.

Dar Nichita Stănescu, la un moment dat, se îmbolnăveşte, o boală, însă, pe care el a dus-o pe picioare. Umbla, vorbea, ca şi mai înainte, circula în toate părţile şi primea şi la el acasă. Dar era verde la faţă şi, când spun asta, nu înseamnă că doar se bănuia vag o asemenea nuanţă pe o faţă prea palidă. Nu, Nichita Stănescu devenise efectiv de „rasă verde”, un verde absolut, de frunză tânără, care-i acoperea tot chipul. Ştiam, însă, că îl roade ceva adânc organic şi că n-o s-o ducă, totuşi, la infinit astfel. Se serba odată la el acasă onomastica lui. Era, de fapt, ultima lui sărbătoare de acasă. Locuinţa îi era plină de lume, care dorea să-l omagieze. Nu ştiu cum de s-a nimerit printre toţi şi fecioru-meu Vlad. Eu nu mă aflam acolo. La plecare, Nichita Stănescu a sărutat mâna lui Vlad, cu rugămintea: „Să transmiţi asta părintelui tău.” N-a mai trăit mult de-atunci. Ne-am despărţit, deci, definitiv cu această indirectă sărutare de mână – pe care o simt, totuşi, palpabilă din partea marelui Nichita Stănescu.

Edgar Papu

In memoriam Nicolae Labiș

nicolae labis

Institutul Cultural Român, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare şi Fundaţia Culturală „Vatra” organizează sâmbătă, 22 decembrie 2012, ora 11.00, la Biblioteca Judeţeană, Sala de conferinţe, manifestarea In memoriam Nicolae Labiş, sub genericul M-a strivit, Pasărea cu clonţ de argint.

Invitate de onoare: Marga Labiş, sora poetului şi Angela Buciu. Moderatoarea întâlnirii: Florica Bud. Minirecital de poezie: Claudiu Pintican. Concert de colinde susţinut de grupul „Tradiţii maramureşene”.