Poezia săptămânii: „Copilărie” de Lidia Batali

Nicolae Tonitza Mama si copil

Copilăriepoezia saptamanii rubrica liber sa spun mic

Aş vrea să fiu mereu copil,
Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală 

Şi-n iarba umedă covor
S-alerg desculţă pe afară,
Legat de coada unui nor,
S-admir cocorul alb cum zboară,

Să simt parfum de flori de tei
Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte

Şi casă fratelui mai mic
Să-i fac din preşuri colorate
Şi să nu-mi pese de nimic,
Să râd cât pot, pe săturate,

Să fac mâncare la păpuşi
Din stânjenei şi lăcrimioare,
Să leg cu aţă cărăbuşi
Şi în văzduh să-i pun să zboare

Şi să miroasă pe pământ
A liliac şi micşunele,
Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus, pe cer, la stele, 

S-alerg cu-albinele în roi
Şi să mă cred o mică zână,
Să iau furnici din muşuroi
Şi să le simt mergând pe mână,

Să-mi văd bunica împletind
Pentru nepoate mândre, şaluri,
S-aud copiii chiuind
Când piatra-n apă face valuri

Şi-n vârf de dud să mă ascund
Când stau vacanţele la ţară
Şi-n gârla caldă să m-afund
Cu ochii-nchişi, în plină vară,

Să prind o gărgăriţă-n zbor
Şi să o urc pe degeţele,
S-ascult chemându-se cu dor
În geamul casei, turturele.

Şi zmeul să îl trag de sfori,
Să sar cât vreau peste băltoace,
Cunună să îmi fac din flori
Şi-ntruna eu să cânt, că-mi place,

S-aud pe tata povestind
Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în braţe să-l cuprind
Şi cerul mai frumos să-mi pară,

Să suflu puf de păpădii
Şi să pocnesc în mâini zorele
Şi strugurii zemoşi din vii
Să-i strâng în coşuri de nuiele

Şi îndrăgitul meu bunic
Pe prispă blând să mă alinte
Şi-n mâini să vină c-un ibric
Să-mi toarne laptele fierbinte,

Să prind pe-o floare un bondar
Şi să îl ţin de o aripă,
Să fiu un porumbel hoinar
Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

S-ascult senină-n dimineţi
Cum cântă-n ram o vrăbiuţă
Şi înotând printre nămeţi
Să-nham dulăi la săniuţă 

Şi să mă joc cu alţi copii
Sub geam, de-a tata şi de-a mama
Şi să visez în nopţi târzii
C-arunc în basm chiar eu năframa 

Şi să rămân mereu copil,
Ca-ntr-o oglindă fermecată,
Şi, în mireasma lui April,
Să simt copilăria toată!

Lidia Batali 

Din volumul de poezii pentru copii Amintiri din vacanţe, în curs de apariție la Editura Adenium

Lidia Batali

Lidia Batali 

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

 

Muzeul de Artă din Craiova

muzeul de arta craiova

Un eveniment cultural aşteptat cu interes de iubitorii de frumos, români şi străini, a fost redeschiderea Muzeului de Artă din Craiova. Restaurarea palatului care a durat câţiva ani, nu numai că i-a redat acestuia măreţia de odinioară, dar i-a adus şi un suflu nou de viaţă şi tinereţe în hainele pe care le poartă cu mândrie de peste un secol.

imagine din muzeul de arta craiova

Impunătoarea clădire a fost construită între anii 1900–1907, la comanda lui Constantin Dinu Mihail, mare latifundiar şi om politic, pentru a-i servi drept reşedinţă particulară. Bijuteria arhitecturală, realizată într-un stil ce îmbină elemente aparţinând academismului francez cu influenţe ale barocului târziu, poartă amprenta arhitectului  Paul Gottereau.

În anul 1936, Jean Mihail, doctor în drept la Paris, om politic (deputat conservator şi senator liberal), mare iubitor de artă şi filantrop, asemenea tatălui său, latifundiarul Constantin Dinu Mihail, donează prin testament toată averea statului şi prevede înfiinţarea unei fundaţii care să îi poartă numele.

După ce o perioadă de timp palatul a fost sediul mai multor instituţii, din anul 1954 este gazda Muzeului de Artă din Craiova.

Vizita într-un asemenea templu de cultură stârneşte aceeaşi emoţie sufletească – cred eu – atât pentru cei ce îşi dedică viaţa artei, cât şi pentru cei care, fără să cunoască elemente de stil, se lasă purtaţi de sublim într-o călătorie a artei prinsă în penel sau cioplită în daltă.

sarutul de brancusi muzeul de arta craiova

Încă de la intrarea în muzeu atmosfera este una de „bine ai venit în casa mea” şi „vreau să îţi povestesc ce lucruri minunate se întâmplă aici”, în fiecare respiraţie a istoriei româneşti şi universale. Undeva, aproape de uşa principală ne întâmpină în tăcere Constantin Brâncuşi şi ne dă Sărutul primei sculpturi moderne din lume, un fel de binecuvântare care să ne poarte spre următoarea destinaţie.

nicolae grigorescu muzeul de arta craiova

Pictura universală, din şcoala olandeză, franceză, flamandă şi italiană, este un salt peste timp şi spaţiu ce încântă privirea şi pregăteşte vizitatorul pentru întâlnirea cu marii artişti români. O lecţie de istorie şi de viaţă, crâmpeie de lumină adunate pe pânză ori sculptate în piatra ce naşte viaţă. Theodor Aman, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser sunt alături de noi spiritual să ne demonstreze că sublimul nu dispare niciodată.

Nu poţi să cuprinzi totul într-o singură vizită, ai impresia că a mai rămas ceva de văzut, de povestit: poate un tablou pe lângă care ai trecut prea repede, poate o sculptură care ţi-a rămas întipărită în minte fără ca apoi să îţi aminteşti autorul sau dantelăria elementelor ce împodobesc interiorul palatului.

Un loc unde timpul înseamnă iubire şi dăruire, Palatul Jean Mihail –Muzeul de Artă din Craiova – este acum casa valorilor universale, primitoare pentru toţi cei care doresc să îi treacă pragul.

Ana-Maria Bocai

Fotografii de Ana-Maria Bocai

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Muzee

Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930)

C. D. Rosenthal Romania revolutionara

Până pe 13 februarie 2013 la Muzeul Național de Artă al României (București, Calea Victoriei 49–53, parterul Galeriei Naţionale) poate fi vizitată expoziția Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930). Curatori: Monica Enache şi Valentina Iancu, în colaborare cu istoricul Lucian Boia.

Expoziţia cuprinde aproximativ 250 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, create în perioada 1830–1930 de cei mai importanţi artişti români moderni: Barbu Iscovescu, Constantin Daniel Rosenthal, Carol Popp de Szathmári, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Oscar Han, Camil Ressu, Dimitrie Paciurea etc. Expoziţia explorează modalităţile prin care aceşti artişti au contribuit la definirea identităţii naţionale, într-o perioadă încărcată de evenimente istorice hotărâtoare pentru formarea statului român.

nicolae grigorescu ciobanas

Nicolae Grigorescu, Ciobănaș

Pornind de la perspectiva propusă de istoricul Lucian Boia în lucrările sale Istorie şi mit în conştiinţa naţională şi Pentru o istorie a imaginarului, demersul expoziţional vizează identificarea în operele artiştilor a câtorva dintre temele dominante ale mitologiei istoriei româneşti: latinitatea, unitatea teritorială, lupta pentru independenţă etc.

Expoziţia evocă, prin opere celebre, principalele etape ale creării statului naţional român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, instaurarea lui Carol I ca domnitor în 1866, Războiul de Independenţă 1877–1878, proclamarea regatului României în 1881, Marea Unire din 1918.

Dincolo de succesiunea evenimentelor istorice, expoziţia încearcă în principal să ilustreze traseul evolutiv al artei româneşti moderne, atât stilistic cât şi tematic, punctând recurenţa unor subiecte ori a unor personaje istorice emblematice, destinate susţinerii edificiului politic al României moderne.

Rolul militant al artei pe parcursul secolului al XIX-lea este evident în operele care înfăţişează portrete-efigii ale revoluţionarilor de la 1848, alegorii întruchipând idealurile de unire şi independenţă, peisaje de tip documentar-ilustrativ menite să arate pitorescul patriei, dar mai ales în scenele istorice inspirate atât de evenimente contemporane, cât şi de trecut. Nevoia de legitimare a aspiraţiilor de unire şi independenţă duce la recuperarea unor figuri istorice transformate în mit: Mihai Viteazul devine simbolul unităţii românilor, în timp ce Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş sunt eroi ai luptei pentru independenţă.

theodor aman unirea principatelor

Theodor Aman, Unirea Principatelor

Alături de glorificarea istoriei naţionale, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în primele decenii ale secolului al XX-lea, artiştii manifestă o înclinaţie spre subiectele din universul rural, spre tradiţia populară. Specificul naţional se identifică cu lumea satului şi cu imaginea idealizată a ţăranului român, fapt la care a contribuit imensa popularitate de care s-au bucurat operele lui Nicolae Grigorescu, determinante în evoluţia ulterioară a plasticii româneşti.

Lucrările prezente în expoziţie provin din patrimoniul MNAR şi din alte muzee din Bucureşti şi din ţară: Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul „Gheorghe Tattarescu”, Muzeul de Artă Braşov, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi – Muzeul de artă şi Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău – Muzeul de artă.

Expoziţia este însoțită pe tot parcursul ei de evenimente conexe precum conferinţe, programe pentru familii şi ghidaje tematice.

Itinerarea expoziției „Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu” la Roma

Daniele Ranzoni, Portret de copil, 1877

Miercuri, 7 noiembrie 2012, ora 18.30, la Accademia di Romania din Roma va avea loc vernisajul expoziţiei itinerante Childhood. Remains and heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu (Infanzia. Tracce e tesori), organizată în cadrul proiectului european omonim, finanţat prin programul Cultura 2007–2013, curator: Lila Passima. Organizatorii proiectului european sunt Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Institutul Cultural Român, Asociaţia Artees (Franţa) şi Muzeul Lębork (Polonia), cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România. Expoziţia va fi deschisă la Roma în perioada 8–28 noiembrie 2012. Continuă lectura „Itinerarea expoziției „Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu” la Roma”

Memo

Pentru că lumea evoluează, obiceiurile se schimbă şi ele, la fel şi obiectele de îmbrăcăminte care s-au reinventat de-a lungul secolelor. Mă uit la TV şi aproape pe fiecare canal apar domnişoare numite vedete (unele nici nu ştiu de ce sunt numite aşa, că mare lucru nu prea au făcut, dar asta e altă poveste!) care poartă nişte costume de baie ce nu acoperă… mai nimic… şi mă refer la chiloţii tanga. Am căutat prin istoria vestimentaţiei şi am aflat că gladiatorii au fost printre primii care au purtat chiloţi tanga. Vă imaginaţi de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns!? Oare mândrele purtătoare contemporane ştiu acest lucru? Ei, şi ce dacă nu ştiu? Gladiatorii se acopereau, pe când distinsele…! Să ne amintim, doamnelor şi domnilor, că acest accesoriu, se pare cel mai vechi obiect de îmbrăcăminte, datează, potrivit Bibliei, de pe vremea primilor oameni plecaţi din Raiul etern, Adam şi Eva. Ei sunt reprezentaţi acoperindu-şi intimitatea doar cu o frunză! De-a lungul istoriei, acest obiect a cunoscut diverse forme. Să revenim la gladiatori, reamintind că celebra piesă de lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum şi era făcută dintr o fâşie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului şi era petrecută, în faţă şi în spate, pe sub centură.

Atleţii şi actorii greci, ca şi romanii de altfel, purtau chiloţi (perizoma) pentru a nu apărea goi. Dar, atât timpurile cât şi moravurile s-au schimat, şi în timpul celei de-a 15-a olimpiade (720–716 î. Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea intimităţile acoperite, ei renunţând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici. Nu numai atleţii sau actorii purtau acest obiect de lenjerie, ci şi nobilii îl purtau pe sub togă. Vă imaginaţi cum ar fi fost fără!? Acum să nu vă imaginaţi că numai bărbaţii purtau acest obiect atât de necesar, ci şi femeile romane purtau sub robe un fel de chiloţi în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată şi fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranţă sau fibule.

Dacă ne întoarcem pe firul istoriei, aflăm că popoarele antice purtau un fel de perizoma. Către mijlocul secolului al VI-lea î. Hr., etruscii sunt reprezentaţi, de obicei, cu pantaloni scurţi sau chiloţi scurţi sau până la genunchi. Cuvântul chiloţi (culottes) are origini franţuzeşti. Din Evul Mediu şi Renaştere până la începuturile secolului al XIX-lea, aristocraţii francezi purtau chiloţi, adică un fel de ciorapi pantalon strânşi pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluţiei Franceze, revoluţionarii erau cunoscuţi ca „fără chiloţi“ („sans-culottes”), cunoscută fiind preferinţa lor pentru pantaloni.

Sans-culottes

În Ţările Române, pantalonii scurţi până la genunchi se numeau cioareci şi, deseori, erau împodobiţi cu găitane. Erau confecţionaţi din pănură albă şi groasă de dimie.

Nicolae Tonitza, Nud

Acum cei care nu poartă chiloţi şi mă refer doar la cei de pe plajă se numesc nudişti, dar nu vorbim de nuditate eroică ci, poate, doar de îndrăzneală, pur şi simplu. Inexprimabilii sau, mai simplu, chiloţii se vând astăzi la tarabe, prin pieţe, la rând cu legumele şi fructele. De, poate că sunt cuprinşi la categoria consumabile. Hei, dar inexprimabilii se găsesc şi în magazine, să nu fim răutăcioşi, că existe raioane de lenjerie foarte bine asortate, pentru toate gusturile şi buzunarele. Sigur, nu am vorbit de cei de lux, exclusiv pentru vedetele care îi folosesc uneori ca obiect unic de îmbrăcăminte. Moda e modă, doamnelor şi domnilor, şi e necesar să fii în pas cu ea, mai ales dacă ţi se spune că eşti vedetă. Pentru utilizatorii internetului, există şi posibilităţi online. De cumpărare, se înţelege. Dacă nu, nu!

Pușa Roth

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”