Ipostaze cromatice: Mariana Lunguțescu, Petre Chirea, Constantin Tanislav

Joi, 13 decembrie 2012, la ora 17.00, în Sala Foaier a Cercului Militar Național din București (intrarea prin Bd. Elisabeta) va avea loc vernisajul expozitiei de pictură Ipostaze cromatice. Expun artiștii plastici Mariana Lunguțescu, Petre Chirea, Constantin Tanislav. Prezintă: Costin Tuchilă. Expoziția va rămâne deschisă până în 23 decembrie 2012.

Absolventă a Liceului de Artă „Nicolae Tonitza” din București (promoția 1972) și a Universității Europene „Columna” (pictură de șevalet), Mariana Lunguțescu (n. septembrie 1953, Bibești, Gorj) a debutat expozițional în 2002. În anii 2004, 2006, 2009 a expus la Sala Rondă a Cercului Militar Național din București. În 2007, 2010, 2011 – în Sala Foiaer a aceleiași instituții. A participat la toate saloanele și expozițiile de grup ale Asociației Artiștilor Plastici București, la Galeria de Artă a Teatrului Foarte Mic din București, la Palatul Șuțu, Primăria Sectorului 2 București, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” București, Galeria Elite Prof Art București, Sala „Constantin Brâncuși” a Parlamentul României. Este prezentă în Enciclopedia artiștilor plastici contemporani de Alexandru Cebuc.

„Mariana Lunguțescu posedă un simț real al compoziției pe care o organizează și o valorifică într-o manieră absolut personală. Peisajele sale includ accidentele Gorjului natal, fiind realmente pline de savoare și absolut remarcabile.” (Dragoș Ciobanu).

Mariana Lunguțescu, Grup de case

Nascut în 4 decembrie 1959, la Prundu (județul Giurgiu), Petre Chirea a urmat cursurile Școlii de Arte, secția Pictură (prof. George Paul Mihail) și Facultatea de Marketing și Afaceri Economice Internaționale, specializarea Marketing. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici Alba și vicepreședinte al Asociației Artiștilor Plastici București.

Expoziții personale: septembrie 2011; decembrie 2011; aprilie 2012, Galeria Osim, Elite Prof Art București (Portret de artist).

Expoziții colective: Art Gallery Balcic; Bienala „Ion Andreescu” Buzău; Bienala „Gheorghe Petrașcu” Târgoviște; Salonul Național de Artă, Alba Iulia; Elite Prof Art ș.a.

Petre Chirea a participat la Tabăra Balcic „Orizonturi Europene”, iunie 2012. Este prezent în catalogul Casei de licitații Monavissa. Are lucrări în colecții particulare din țară și străinătate.

„Am urmărit constant în ultimele luni evoluţia pictorului Petre Chirea, dominante fiind tablorile care prezentau fie străzi din vechiul Bucureşti, fie locuri istorice din Balcic. Îmi imaginez câtă bucurie a simţit Petre Chirea când a ajuns la Balcic, pe urmele atâtor celebri artişti interbelici şi din zilele noastre. Este un sentiment unic, ce poate să fie bănuit numai de cei care privesc lucrările sale mai noi sau mai vechi, toate inspirate din locurile care au aparţinut cândva stalului român. Faptul că domnul Chirea a avut acolo o prestaţie foarte bună este dovedit şi de invitația care i-a fost făcută pentru ediţia 2013, la Balcic.” (Aristotel Bunescu).

Petre Chirea, Septembrie la Balcic

Constantin Tanislav (n. 7 februarie 1961, Jirlău, județul Brăila) a urmat cursurile Liceului de Artă din Buzău, continuate, din 1980, la Școala Populară de Artă din București, la clasa profesorilor Liviu Cornescu și Alexandra Drăguțescu. S-a perfecționat prin studii libere de pictură, finalizate prin participarea la evenimente culturale. Este membru al Asociației Artiștilor Plastici București din 2005.

Expoziții personale: 2005: Expoziție de debut, Sala AAP, București; februarie–martie 2009: Pavilion A Herastrău; august–septembrie 2009: Sala Rondă, Cercul Militar Național București; iunie–iulie 2011: Sinceritatea formei și a culorii, Sala Foaier, Cercul Militar Național.

Expoziții colective și de grup: A participat la toate saloanele și expozițiile de grup organizate de Asociația Artiștilor Plastici București, în galeriile deținute de asociație; Galeria „Dialog vizual” a Primăriei Sectorului 2 București; Casa de Cultură „Friedrich Schiller” București; Cercul Național Milita Bucureștir; 2011: Culorile toamnei, Galeria Elite Prof Art București; 2012: 10+10 plus, Galeria Elite Prof Art.

Anual participă la Salonul de Marină organizat de Liga Navală Română, fiind evidentiat fiind în 2005 cu lucrarea Metamorfoze.

Constantin Tanislav, Tropot

Tabere și concursuri: 2007: Tabăra de creație „Câmpina, dragostea mea”, Casa de Cultură „Geo Bogza” Câmpina; septembrie 2007: Concursul de pictură în aer liber „Câmpina 24h”, Casa de Cultură „Geo Bogza” Câmpina; 2010: Tabăra de pictură Câmpina, Expoziție la Casa memorială „Nicolae Grigorescu”; Tabăra de creație plastică „7 zile în Cetate”, organizată de Asociația Artiștilor Plastici Sighișoara; 2010: Concursul de pictură „Câmpina 24h”, Premiul al III-lea; 2011: Concursul de pictură „Câmpina 24h”, Premiul al IV-lea.

„Pictorul Constantin Tanislav este un înfocat căutător de frumos, iar acolo unde nu există, el îl inventează. Niciodată mulțumit pe deplin de o lucrare, caută permanent soluții pentru a rezolva absolut toate ecuațiile cromatice. […] «Pictura, înainte de a fi formă, înainte de a fi culoare, e vibrația interioară a propriului Eu», este crezul pictorului Constantin Tanislav.” (Petre Chirea).

Mariana Lunguțescu, Iarnă argintie

Mariana Lunguțescu, Toamnă ruginie

Petre Chirea, Pod în Cișmigiu

Petre Chirea, Ploaie pe Lipscani

Constantin Tanislav, Darul

Constantin Tanislav, Lipscani vara

Linia verde anticenzură

Ai fost vreodată cenzurat? Cunoşti un caz recent de cenzură, sabotaj sau interdicție în cultură? Sună şi semnalează-l la numărul gratuit 0800-823.698 (08008-CENZURA) sau pe  www.AntiCenzura.ro până pe 20 octombrie 2012.

În România, cenzura în artă nu e un delict condamnat prin lege, nici nu e considerată un lucru grav, este rareori semnalată public și niciodată taxată. Încălcarea libertăţii de exprimare nu e un lucru nou în spaţiul social și cultural românesc, înainte și după 1989. Oprimarea, sub orice formă, a libertății de expresie artistică duce la încetățenirea tabu-urilor, la înregimentare ideologică și la crize grave de imaginație.

Atacul gusturilor încetăţenite a fost dintotdeauna motor al schimbării!

Artiştii trebuie să-şi continue ofensiva asupra noilor teritorii şi tabu-uri!

Lasă-ne povestea ta la 0800-823.698 (08008-CENZURA) sau pe www.AntiCenzura.ro. Va fi inclusă într-o instalaţie itinerantă pe care o vom expune în fața instituțiilor culturale dominante din România între octombrie și noiembrie 2012. Poţi trimite imagini lămuritoare şi alte detalii la adresa linia@anticenzura.ro.

Semnalează, informează, combate!

Organizator: Ofensiva Generozităţii

Proiect finanţat de: Administraţia Fondului Cultural Naţional

Parteneri: Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București (UNATC), Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați, Atelier 35

Artiști implicați: Ioana Păun, Alexandru Berceanu, Cristian Neagoe, Xandra Popescu, Larisa Crunțeanu, Andrei Cozlac, Monotremu, Sorina Vasilescu, Doru Moraru.

Cu sprijinul: Coaliţia Sectorului Cultural Independent, Active Watch, Cărtureşti, Street Delivery.

Parteneri media: Şapte Seri, Radio Guerrilla, Radio România Cultural, RFI, Tataia, Decât O Revistă, Kamikaze, BeWhere, VICE, Zeppelin, Think Outside The Box, CriticAtac, VoxPublica, veiozaarte, Modernism.ro, sub25.ro.

Vasile Grigore

Luni, 20 februarie 2012, în jurul orei 16.00 a încetat din viață la Spitalul Elias din București pictorul și colecționarul Vasile Grigore (n. 27 ianuarie 1935, București). Destinul a vrut ca ampla Expoziție aniversară Vasile Grigore, vernisată în 26 ianuarie 2012, la Galeria Dialog – Primăria Sectorului 2 București (str. Chiristigiilor nr. 11–13, Parcul Obor) să devină acum un OMAGIU adus marelui artist plecat spre orizonturile fără de sfârșit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Expoziția va rămâne deschisă până pe 7 martie 2012, putând fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.

Pictor, desenator, profesor, pasionat colecționar de artă, Vasile Grigore a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” din București (1946–1953). La Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1959, i-a avut profesori pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Samuel Mützner și Ion Marșic. La doi ani de la absolvirea institutului, devine asistent, din 1966, lector la Facultatea de arte bucureșteană, apoi conferențiar, și profesor universitar (până în 2005). Debutează în anii studenției, participând la Expoziția anuală de stat în 1957. În 1961 primește Bursa „Frederic și Cecilia Cuțescu Storck”, acordată de Consiliul Popular al Capitalei. 1963 este anul primei expoziții personale, deschisă la Galeriile „Simeza” din București, prilej pentru Alexandru Ciucurencu de a-l recomanda călduros în Catalogul expoziției:

„Artă izvorâtă dintr-o inimă şi gândire sinceră şi dezinteresată, plină de bucurie, tinereţe şi dragoste de viaţă. O pictură expresivă, simplă şi clară. Un cântec al formei şi culorii născute printr-o inteligentă observaţie şi interpretare a vieţii. Pictură luminoasă, senină, de bun gust, frumos compusă şi bine pictată. Îţi face plăcere s-o priveşti. Pictura sa vădeşte personalitate şi se va impune.”

Această caracterizare și judecata de valoare exprimată aveau să se adeverească în timp. Pictura lui Vasile Grigore nu numai că s-a impus destul de repede în peisajul artelor frumoase românești; originalitatea artistului care pictează de la început folosind forme sintetice, uneori foarte simple, în tușe largi și acorduri cromatice puternice, cu reminiscențe fauviste, este neîndoielnică. Vasile Grigore nu seamănă cu nimeni în pictura românească, amprenta sa stilistică este personală, îl recunoști cu ușurință.

După cea dintâi personală, cele 31 de expoziții de autor s-au succedat într-un ritm constant, în medie la 1-2 ani (1963, 1965, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974, 1975, 1978, 1979, 1982 ș.a.m.d.), în paralel cu participările la expoziții de grup din țară și din străinătate: 1963, 1967, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1981, 1982, 1983, 1985 etc. – în România; 1965 –Budapesta; 1966 – Novi Sad, Zagreb, Belgrad, Londra; 1968 și 1984 – Franța; 1969 – Torino, Tel Aviv, Viena, Talin, Helsinki, Varșovia, Köln, Lüdenscheid, Beirut, Roma, Rijeka, Skopje; 1970 – Torino, India, Nepal; 1972 – Bamberg, Freiburg, Varșovia, Palma de Majorca; 1973 – Washington, Chicago, Minnesota, Atena, Bagdad, São Paulo, Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Caracas, Lima; 1974 – Québec, Glasgow, Atena, Phenian, Damasc, Alep, Teheran, Tunis, Cairo; 1975 – India, Pakistan, Portugalia; 1977 – Havana, Varșovia, Berlin, Copenhaga, Cairo, Lisabona; 1978 – Teheran, Praga, Ankara; 1979 – Sudan, Bratislava, Moscova; 1980 – Liège, Roma, Bari, Mantova, Perugia, Neapole; 1982 – Praga, Salzburg ș.a.

Vasile Grigore a făcut călătorii de studii în Italia și Franța. A fost distins cu numeroase premii, printre care: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici (1963), Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române pentru lucrarea Câmp cu flori în violet (1966), Premiul criticii acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Premiul Centrului Cultural „Caravaggio,” Italia (1983). În 2002 i-a fost acordat Ordinul „ Serviciul Credincios” în grad de cavaler iar în 2005 a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti. Asociaţia Română pentru Patrimoniu i-a înmânat Diploma de excelenţă.

Vasile Grigore – scrie Octavian Barbosa în Dicționarul artiștilor români contemporani (București, Editura Meridiane, 1976) – „este un colorist care refuză disonanțele, deși tonalitățile sunt adesea contrastante. Difuziunea în lumină a tonului local le face aparent opozabile, astfel încât negrul și albul se solicită contrapunctic. Tonalitățile pure se îngemânează melodic, într-o ritmicitate continuă. Liniile apăsate ale unui desen infuzat în culoare, sparg fără să distrugă liniștea împăcată a tonalităților calde. Ele se înscriu în întinderea nedefinită a petelor de culoare, ca niște rapeluri directe la realitatea figurativă a lumii exterioare; culoarea se menține în permanență în perimetrul subiectiv al metaforei.”

Abordând temele tradiționale ale picturii (natură statică, portret, flori, nud, arlechin, chiar scena de gen tratată sintetic), dar și altele, mai puțin frecventate, în cadrul unui gen sau altul (cum este, de exemplu, o natură statică cu Stea de mare și clepsidră, 1976 sau Cupă, scoică și trandafiri, 1980), Vasile Grigore găsește mereu o expresie personală prin tratarea sintetică a formei obiectului, prin geometria care reține doar planurile mari ce permit o redescoperire proprie, o reimaginare a obiectului și valorificarea cromatică conform concepției personale. Firește, această tălmăcire poate avea și un conținut metaforic, dacă trebuie neapărat să-l căutăm. Scriind despre expoziția aniversară deschisă la Galeria Dialog, Iolanda Malamen remarca: „Vasile Grigore este un pasional nestăpânit, ce încarcă emoţional privitorul într-un mod direct şi complice. Lumea reală este pentru acest artist prolific, cu spiritul aflat într-o permanentă «alertă», un tărâm al minunilor şi al descoperirilor, un tărîm pe care îl subjugă cromatic şi-l transformă, cu uimitoare celeritate compoziţională şi cromatică, într-un adevăr armonic. Explozia de roşuri, galbenuri, verzuri sau alburile pure inundă hipnotic pânzele, solidarizîndu-le într-o naraţiune ce pare deşertică, uneori, prin fundalurile negre, inducînd o stare abisală. Stăpânind arta delicată a lirismului sugestiv şi geometria suprafeţelor, Vasile Grigore gesticulează evitând observaţia punctuală şi sporind misterul imaginar.” („Luceafărul de dimineață”, nr. 2/2012).

În albumul editat cu ocazia expoziției retrospective de la Sala Dalles, din aprilie 1985, Vasile Grigore, expoziție retrospectivă de pictură și desen, putem citi reflecții și profesiuni de credință ale artistului (Deschideri către frumusețe), un material foarte util pentru definirea esteticii sale, chiar a imaginarului său și pentru analiza critică a operei, din care citez selectiv:

„Atâta vreme cât omul va fi om, dincolo de suferinţă şi temeri, de greutăți și trecătoare mâhniri, va găsi forţa de a crea, de a da măsura nobleței lui. La temelia oricărei fapte mari stau faptele deschiderii către înălțimile frumuseții.

În artă trebuie să te fereşti de legi, de formule şi să cauţi să înţelegi cât mai repede ce este esenţial, atât în concepţie cât şi în exprimare. Să intuiești și să presimţi cea mai eficace modalitate ce te poate defini pe tine. Aceasta cere studiu, cercetare, contemplare, curaj, pasiune și multă, foarte multă muncă.

Gîndirea prin imagini ocupă aproape trei sferturi din forţa creatoare a omului. Educația prin imagine este esenţială. Memoria, fantezia, conceptul sunt produsul imaginii.

Desenul ca şi culoarea şi compoziţia nu se învaţă pe dinafară ca nişte legi. Ele pot fi doar înţelese, nu memorate, favorizând o posibilă devenire.

Mereu iau în discuţie probleme de culoare – de pictură, care s-au pus, pe care mi le pun şi eu şi se vor pune mereu. Nu încerc să clarific, nici să descopăr noul. Studiile mele vor să păstreze şi să reflecteze mai bine memoria fiorului satisfacţiei spirituale în faţa frumuseţii culorilor.

Ştim, desigur, câtă muncă şi sacrificiu se cer consumate în flacăra idealului, câtă încredere trebuie să dăm în schimbul unei clipe de artă. Câtă ordine şi disciplină, câtă probitate şi educaţie.

Repet mereu alfabetul plastic, linia dreaptă, frântă, curbă, închis, deschis, neutru, galben, roşu, albastru. Este cel mai mic alfabet, dar el cuprinde imaginea permanenței memoriei tuturor lucrurilor și a gîndurilor, este însăsi esența adevărului și contemplării naturii și omului – a spiritualului și omenescului din ele.

Pe artiștii adevărați oboseala nu i-a cuprins decât odată cu moartea trupească.

Există un spirit plastic solar. Nu este el acela care îi arată omului umbra ființei sale și tot el îl face să vadă minunile formelor colorate ale naturii?

Exersând observaţia, putem vedea dincolo de puterea ochilor.

Gândirea artistică poate deveni operă şi opera gândire, numai atunci când forţa lăuntrică devine fapt creator.

Mâinile — lauda vieţii noastre.

Privesc evantaiul degetelor şi taina alcătuirii lor în unghiuri elastice şi lungimi inegale, care îmi răscolesc imaginaţia despre frumuseţea şi rosturile lor în unicitatea armoniei omului. Mâna, o, ce minune a transfiguraţiei mentale, care exprimă imagini şi numere, acorduri cromatice şi forma marmurii în tăcerea unei capodopere. Ce destin şi împuterniciri şi subtilităţi are. Catifelată sau dură, puternică sau delicată, este al doilea portret al fiinţei noastre. Ce miraj optic au putut face cu ea Michelangelo, Rembrandt, Picasso. De la aruncarea pietrei, la un superb desen de Holbein şi la acordurile extraordinare ale unui concert de Mozart, mâna s-a metamorfozat continuu atingând perfecţiunea. Câte taine strînge în palmă omul… Ce forţe extraordinare se ascund într-o clipă a mişcării ei? Cu ea am aprins focul şi dragostea şi semnele ei ne sunt date de la naştere, fiecăruia altfel, irepetabile în infinitul numeric omenesc. Ele sunt mărturia timpului prefăcut în istorii – furişat printre degetele noastre. Cu ele ne citim vârsta şi ne acoperim ochii de lumina soarelui şi ne ascundem faţa de lacrimi. Le-am întins ca simbol al prieteniei şi iubirii şi neastâmpârul vredniciei lor este lauda vieţii noastre. Cu ce daruri şi sărutări le putem onora inegalabila lor îndemânare?

Influenţa artei este extraordinară şi nelimitată. Nu este divertisment şi nici relaxare. Ea determină, acţionează, revoluţionează spiritul şi fixează pentru posteritate nemurirea civilizaţiei.

Aş fi dorit ca măcar un singur arlechin din câţi am pictat să râdă, să cânte, să fie vesel ca un «arlechin» dar ei sunt trişti – cu toate că îi îmbrac în cele mai fastuoase şi colorate costume.

Culoarea-lumină și constrast este o esență a reprezentării naturii. Ea comunică asupra simțirii și gândirii noastre o energie binefăcătoare, contribuind la echilibrul spiritului și ființei umane, tot atât de vital ca aerul și apa.

Lumina ne dă bucuria și misterul culorilor.

Întunericul adoarme culorile.

Prima treaptă a toleranței optice în pictură o fac complementarele. Bazele rămân forțe de șoc – fiind și cel mai greu de folosit și acceptat privirilor.

Originalitatea stă în adâncurile esenței creatoare, se naște din marea trăire și înțelegere a conceptului creator.

Expresivitatea și picturalitatea culorilor nu aparțin senzației vizuale – ci fondului spiritual. Picturalitatea nu este altceva decât modificarea perpetuă, logică și emotivă din noi, a raporturilor de valori-culori ale materiei cromatice.

Erorile s-au în mulțit odată cu ambiția artiștilor de a fi originali. Noul poartă în el și calitate și eroare, doar timpul corectează și selecționează.

Prin structura mea artistică sunt un polifonic – un cromatic – așa m-am născut. Când eram copil, dealtfel și astăzi fa fel se întâmplă, îmi venea foarte greu să aleg o anume floare sau o culoare. Rupeam din grădina părinților mei nu una, ci făceam un buchet de flori diferite.

Dorința de a ajunge la nuditatea spiritului, iată himera artei secolului al XX-lea.”

***

În centrul Bucureştiului, într-o clădire de pe strada Maria Rosetti nr. 29, poate fi vizitat un muzeu realmente fascinant, în primul rând prin caracterul său de unicat în peisajul artei contemporane: Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”.

Unicat, spuneam, pentru că în cele cinci săli ale sale, la două niveluri, parter şi etaj, care comunică printr-o scară interioară, se află donaţia Vasile Grigore. Donaţia făcută statului de artistul-colecţionar însumează numai în spaţiile de expunere 500 de piese, reprezentând „un ansamblu care vizează treptat aproape toate domeniile artelor frumoase”: pictură, grafică, desen, sculptură, icoane pe lemn şi pe sticlă, artă populară (covoare, ceramică), stampe japoneze, artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală. Vizitându-l, după ce ai admirat o serie lungă de lucrări excepţionale, datorate în primul rând unor mari pictori şi sculptori români din perioada interbelică şi contemporană, ai sentimentul, tot mai rar astăzi, al gestului de mare nobleţe, un gest pentru care orice cuvânt rămâne simplă şi nesemnificativă convenţie. Directorul muzeului, Viorel Rău şi muzeograful Cornelia König sunt gazde admirabile – şi specialişti de marcă în domeniu – oferind vizitatorului toate elementele necesare pentru a pătrunde în universul atât de bogat al acestei colecţii.

„Cu ani în urmă, pe o stradă de legătură, pe atunci mai discretă, între Ştirbei Vodă şi Calea Griviţei, la etajul întâi al unei case în care arta plastică şi decorativă aleasă, lemnul lucrat, obiectele de cult sau stampele japoneze se găseau, necăutate, ci răsărite şi împlinite acolo, parcă dintotdeauna, într-un decor interior intim, fascinant, de un rafinament cum rar se mai văzuse, prin el însuşi o operă, putea fi întâlnit Vasile Grigore. Colecţia personală a maestrului Vasile Grigore constituia privilegiul celor apropiaţi, singurii beneficiari ai unui tezaur sistematizat şi coerent, ce prinsese contur pe pereţii atelierului”, citim în prezentarea Muzeului, care a fost deschis oficial în 25 mai 2004. „Vasile Grigore a selectat lucrările nu numai după criterii strict estetice şi afinităţi, dar şi după particularităţile mai mult sau mai puţin evidente ale fiecărei categorii de opere. Părea că tradiţia marilor noştri colecţionari a apus. Vasile Grigore demonstrează contrariul şi aceasta într-o manieră excepţională. Să-i fim recunoscători încă o dată.” (Acad. Răzvan Theodorescu).

„Muzeul a început din septembrie 2003 să prindă contur. Pe măsură ce lucrările bine ambalate şi transportate cu infinită grijă îi treceau pragul, spaţiul vid, pereţii obositor de albi şi goi prindeau viaţă. Intimitatea care exista în expunerea din micul apartament de bloc s-a dizolvat treptat, fiecare lucrare găsindu-şi în muzeu locul bine stabilit pe simeze, dobândind în acest fel prestanţă maximă”, scrie arhitectul Viorel Rău, care împreună cu muzeograful Eugenia Florescu, a realizat acest muzeu-unicat în câteva luni.

De la bun început se cuvine să apreciez sistematizarea impecabilă a colecţiei din punct de vedere muzeografic, modalitatea de punere în valoare a fiecărei lucrări şi piese, creând astfel posibilitatea unui periplu spiritual rafinat. Dl. Viorel Rău mi-a mărturisit că maestrul Vasile Grigore nu acceptase ca în colecţia expusă să existe, în timpul vieţii sale, şi o lucrare a sa. Cele 40 de lucrări ale pictorului urmau să fie ţinute în depozit. Acceptase cu greu doar expunerea Autoportretului şi a portretului Mamei artistului. Până la urmă, una dintre sălile de la etaj îi este dedicată.

Se află în Muzeul din str. Maria Rosetti picturi şi desene de mare valoare semnate Theodor Pallady, Natură statică cu mască şi vasul alb, Nud în fotoliu roşu, Răstignirea lui Isus (creion) şi Autoportretul artistului (desen). Despre Theodor Pallady, Vasile Grigore mărturiseşte: „Îl aşez cu credinţa timpului neiertător lângă Eminescu şi Luchian, Bacovia şi Enescu, mari români moldoveni, făcuţi din aceeaşi ţărână şi calm, din acelaşi timp al neuitării.”

Din creaţia lui Iosif Iser, poate fi admirată o Madonă orientală, din cea a lui Gheorghe Petraşcu, Peisaj citadin. Jean Al. Steriadi este reprezentat de un tablou semnificativ, după părerea mea, pentru creaţia sa: Ghicitoarea.

Din opera lui Ştefan Dimitrescu, sunt expuse Stejarul, Portretul dramaturgului Mihail Sorbul, Balcic. Pot fi admirate Nud de Nicolae Tonitza, Portret de femeie cu maramă, Spania ş.a.de Henri H. Catargi. Apoi, Buchet de flori de Dumitru Ghiaţă, Ghicitoare, Intimitate, Flori şi fructe, Casa artistului, Sere la Căciulaţi ş.a. de Alexandru Ciucurencu, două Peisaje cu case de Lucian Grigorescu.

În Muzeu se află şapte tablouri de mare valoare ale lui Corneliu Baba: George Enescu, Autoportret cu tichie roşie, Portretul soţiei artistului, Iepure pe masă gri, Natură statică pe masă, Veneţia, Nud; o impresionantă serie de sculpturi de Ion Irimescu: Autoportret, Pictorul Vasile Grigore, două Portrete de femei, Compozitorul George Enescu, Femeia cu flamură, Maternitate, Pictorul Corneliu Baba, Nud (tors), Portret, Criticul de artă Lelia Pop, Violonistul Ion Voicu.

Aceasta pentru a da doar câteva exemple, lăsând vizitatorului să descopere multe alte lucrări ale unor nume reprezentative ale artei româneşti interbelice şi contemporane: pictorii Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ion Musceleanu, Ion Popescu-Negreni, Gheorghe Vânătoru, Ion Pacea, Traian Brădean, Ion Sălişteanu, Constantin Blendea, Constantin Piliuţă, Georgeta Năpăruş, sculptorii Miliţa Petraşcu, Corneliu Medrea, Vladimir Predescu, Constantin Popovici, Gheorghe Ionescu-Călineşti ş.a., ceramică, icoane pe sticlă şi pe lemn, obiecte de cult, stampe japoneze, mobilier în stilurile rococo, Ludovic al XV-lea, Napoleon al III-lea, covoare româneşti şi turceşti, piese de porţelan şi faianţă, toate – repet – excelent valorificate prin modalitatea de expunere.

Pe lângă acestea, există şi o „colecţie în colecţie”: o întreagă bibliotecă în primul rând de artă (cărţi şi albume) şi o colecţie de înregistrări discografice. Vasile Grigore a fost şi un pasionat meloman.

Albumul apărut în 2004 sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”, realizat de Eugenia Florescu şi Viorel Rău, stă la dispoziţia vizitatorilor, alături de un album Vasile Grigore şi volumul Pasiunile unor colecţionari de Eugenia Florescu şi Viorel Rău.

Muzeul poate fi vizitat de miercurea până duminica, între orele 9,00 – 17,00. Preţul unui bilet de intrare: 2,5 lei. În ultima zi de miercuri a fiecărei luni, intrarea este liberă.

Costin Tuchilă

 Vizitați site-ul Muzeului de Artă „Vasile Grigore – pictor și colecționar”

 și Pagina de Facebook a Muzeului

Tablouri de Vasile Grigore

Faun și scoică, 1970

Stea de mare și clepsidră, 1976

Tors și flori, 1978

Cupă, scoică și trandafiri, 1980

Nud

Frezii

Obiecte din atelier

Femeie la oglindă

Arlechin cu chitară

Pierrot

Nudul rock

Cupă și rodie

Vas cu flori

Calendar: Amedeo Modigliani

Ce se ascunde în preferința lui Modigliani, devenită obsesie, pentru chipurile alungite, figuri ovale, deformate desigur în raport cu modelul? De unde această geometrie stranie în portretele sale, proporție de altfel sprijinită de tratarea cromatică? Amedeo Modigliani pare a urmări, ca și El Greco, surprinderea, în orice formă, a liniei verticale, în majoritatea portretelor sale și chiar în nuduri el căutând această stilistică a înălțării, a analizei liniilor care refuză să se așeze în perspectivă. Apropierea de El Greco este, desigur, dincolo de orice filiație stilistică, pentru că italianul născut la Livorno nu are predecesori, cum nu are nici urmași direcți, influența lui fiind destul de vagă asupra lui Picasso sau a altora. El preia de la cubiști decupajul sintetic, geometric, căutarea planurilor mari, renunțând la detalii și tratând forma cu severitate, aproape de abstractizare. Nu pare deloc tulburat de jocul luminii și al umbrei, se exprimă aproape decorativ, împrumută de la fauviști gustul pentru culoarea aprinsă, în acorduri uneori „aspre” iar fascinația constă în reluarea ostentativă a chipului care i se pare ideal. Dacă e să-l găsim, idealul lui de frumusețe, în portret, e suficient de straniu pentru gustul comun. E o expresie mai degrabă neliniștită, un fel de sacrificiu al particularităților geometrice, al individualității, pentru recompunerea în figura ovală, prelungă. Se pictează pe el însuși modificând ușor proporțiile figurii pentru a obține chipul oval (singurul Autoportret, 1919).

Iubita din ultimii ani de viață, Jeanne Hébuterne, are și ea un chip deformat, pe verticală, în tablouri ca și în sculptură. Privind cu atenție fotografia tinerei și nefericitei pictorițe, care s-a sinucis la o zi după moartea lui Modigliani, și, în paralel, cele două portrete cu pălărie, din 1917 și 1918, apoi sculptura pictată care o înfățișează, e ușor de observat distorsiunea chipului, cât și cum modifică artistul liniile reale ale figurii pentru a obține forma dorită, forma care, de fapt, îl obsedează.

Biografia lui Modigliani este aproape la fel de pasionantă ca a lui Van Gogh sau Toulouse-Lautrec. Pasionantă prin intensitatea cu care se pare că a trăit pictorul mort înainte de a împlini 36 de ani, mai puțin prin excese sau stări de deprimare. Modi, cum îi spuneau prietenii, era un personaj pitoresc, nu neapărat boem, precum mulți dintre contemporanii săi. Purta un sacou reiat, fular roșu și pălărie cu boruri largi, era un obișnuit al barurilor din Montmartre, unde se stabilise în 1906. Se născuse la Livorno, în 12 iulie 1884, într-o familie de origine sefardă. Tatăl său era un negustor din Roma, aflat în pragul falimentului. Copilul are o sănătate șubredă, adolescența fiindu-i marcată de sărăcie și boli: o afecțiune pulmonară gravă la 11 ani, tifos la 14 ani, când începe să frecventeze atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Preferința pentru portret începe să se manifeste chiar la această vârstă. Modigliani va picta aproape în exclusivitate portrete și nuduri – se cunosc doar patru peisaje care îi poartă semnătura, dar stilul său se va cristaliza relativ târziu, în perioada de început, la 22–23 de ani, fiind tributar lui Toulouse-Lautrec, fauviștilor și expresioniștilor. În 1902, Amedeo Modigliani se înscrie la Școala de nuduri (Scuola libera di Nudo) din Florența, condusă de bătrânul maestru Giovanni Fattori, aproape octogenar, plein-airist inspirat de Școala de la Barbizon. Modigliani stă un singur an la școala florentină, mutându-se la Institutul de Arte Frumoase din Veneția.

Din 1906 urmează cursurile Academiei Colarossi din Paris și intră în cercurile avangardiste. Îi cunoaște pe Picasso, Juan Gris, Diego Rivera, André Salmon, Apollinaire, Max Jacob, dar nu e încă un pictor care să atragă atenţia. În martie 1908 expune şase tablouri la Salonul Artiştilor Independenţi. În toamna lui 1909 se mută din Montmartre în vechiul cartier parizian Cité Falguière. Modigliani se împrietenise cu Brâncuși, care îi găsise și atelierul din acest cartier și de la care ia lecții de sculptură. Pictează puțin, în 1911 expunând șapte sculpturi și guașe la expoziția din atelierul pictorului portughez Amadeo de Souza Cardoso. Așa se face că la al zecelea Salon de Toamnă, în 1912, participă ca sculptor cu oarecare notorietate. Practică sculptura și sculptura pictată dar, treptat, pare să fie cuprins de tot mai multe îndoieli. Nu va abandona sculptura, dar se va întoarce la pictură, după ce dobândise o abilitate deosebită în desenarea chipurilor umane. Se întoarce în casa părintească din Livorno, trăiește la limita subzistenței, revine la Paris, unde pictează portrete la comandă, într-o singură ședință. În 1914, negustorul de artă Paul Guillaume îi achiziționează mai multe tablouri. Legătura de dragoste cu poeta Beatrice Hastings durerază doi ani. Poetul polonez Leopold Zborowski devine prietenul și negustorul său de tablouri, îl ajută substanțial și îi pune la dispoziție o cameră din locuința sa. În 1917, polonezul organizează prima expoziție individuală Modigliani la Galeria pariziană Berthe Weill. Din 1917 Modigliani începuse să picteze de preferință nuduri, unele dintre ele expuse printre cele 32 de pânze la Galeria Berthe Weill. Câteva nuduri sunt confiscate de poliție chiar în ziua vernisajului, fiind considerate imorale. Atmosfera creată este complet nefavorabilă pictorului care nu vinde nici un tablou. În nudurile lui Modigliani linia clasică deprinsă din arta italiană se combină cu dorința de stilizare în stilul propriu cunoscut din portrete. Frumusețea carnației cedează în fața tentației de a găsi ritmul liniilor și formelor care compun trupul, de a le da aceeași aspirație spre verticalitate și de a trata culoarea în suprafețe mari, fără apel la multe nuanțe. În bună parte, în aceasta constă originalitatea artistului. Tonurile de ocru care ajung până la portocaliu, în care este pictat trupul, contrastează puternic cu fundalul de obicei în culori puternice, albastru, cărămiziu, negru (Nud culcat, 1917), roșu închis, alb, griuri compacte ca în Nud șezând (1917) ș.a.m.d. O întreagă paletă de stări și trăiri se desprinde din aceste chipuri și atitudini: melancolie, tristețe, plictis, resemnare, somnolență dar și curiozitate, interogație, sentimentul dăruirii, mândrie, reverie poetică sau pur și simplu starea de repaos ori de împăcare cu sine. Modul personal de a trata corpul uman, sinteza volumelor, mișcarea sesizată cu atâta îndemânare și cromatica dominată de ocruri aprinse sunt elementele care conferă o individualitate specială nudurilor lui Modigliani în lunga istorie a temei.

În 1917, la un carnaval, artistul italian o cunoscuse pe tânăra pictoriță Jeanne Hébuterne (n. 6 aprilie 1898), studentă la Académie Colarossi. La Nisa, pictorița naște o fetiță. La sfîșitul lui mai 1919, cei doi se întorc la Paris, în atelierul din Rue de la Grande Chaumière. Din acest an datează o serie lungă de portrete făcute de Modigliani prietenilor săi. Boala pictorului se agravează, este internat la Spitalul Charité. Moare în ziua de 24 ianuarie 1920, diagnosticul fiind inflamația tuberculoasă a meningelor. Într-un moment de neatenție al apropiaților săi, Jeanne se aruncă pe fereastra apartamentului părinților ei, de la etajul 5. Modigliani este înmormântat în 27 ianuarie în Cimitirul Père Lachaise, condus de prietenii săi, cu un fast de care artistul nu se bucurase niciodată într-o viață atât de scurtă.

Costin Tuchilă