„O noapte furtunoasă” la Opera Comică pentru Copii

Afis_O Noapte Furtunoasa

În luna ianuarie (9 ianuarie, ora 18.00; 12, 13, 21, 26, 28 ianuarie, ora 11.00; 20 şi 27 ianuarie, orele 11.00 şi 13.00), publicul de toate vârstele are ocazia de a viziona unul dintre cele mai îndrăgite și longevive spectacole din repertoriul Operei Comice pentru Copii, O noapte furtunoasă.

În regia lui Mircea Diaconu, celebra piesă scrisă de I. L. Caragiale este adaptată publicului tânăr, rămânând an de an în actualitate. „Sper ca spectacolul să placă în continuare, deși sunt ani mulți de când se joacă pe scena Operei Comice pentru Copii. Meritul pentru succesul piesei este al trupei care izbutește să mențină spectacolul la fel de proaspăt ca la premieră”, a declarat Mircea Diaconu, regizorul piesei. Cunoscutele personaje Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, Nae Ipingescu, Rică Venturiano, Zița și Veta, Chiriac și Spiridon sunt puse în valoare prin interpretarea soliștilor Operei Comice penru Copii. Conducerea muzicală îi aparține lui Ciprian Teodorașcu, iar scenografia, care construiește subtil atmosfera Bucureștiului de altă dată, poartă semnătura Vioricăi Petrovici.

„Promovarea valorilor românești este o datorie de onoare pe care ne-o asumăm cu responsabilitate și o îndeplinim cu drag. Piesa unui remarcabil dramaturg român, regizată de un mare actor român, pentru cel mai îndrăgit public român: copiii noștri – aceasta este Noaptea furtunoasă și actuală pe care vă invit să o vizionați la Opera Comică pentru Copii”, a declarat Felicia Filip, managerul instituției.

Sigla-OCCAnul acesta, Opera Comică pentru Copii pregătește trei noi producții: Peter Pan (musical, premiera pe 13 februarie 2015), Flautul fermecat (operă, premiera pe 24 aprilie) și Fetița cu chibrituri (balet, premiera pe 5 iunie). Biletele se pot achiziționa prin rețeaua bilete.ro.

Opera Comică pentru Copii este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București. Unică în lume prin segmentul de public căruia i se adresează, Opera Comică pentru Copii a reușit până în prezent performanța de a câștiga 70 de premii naționale și internaționale la festivalurile de profil. Cu 60 de titluri de operă, operetă, musical și balet în repertoriu, instituția susține anual peste 200 de reprezentații atât la sediu, cât și în turneele naționale și internaționale pe care le desfășoară.

Emil Pantelimon

Director Comunicare, Opera Comică pentru Copii

Marcel Anghelescu la rubrica „Remember” de Annie Muscă

marcel anghelescu

eterne-reveniri-in-luna-lui-faurar-annie-musca-portrete-mari-actori-romani2Astăzi, 22 februarie 2014, ne amintim de actorul Marcel Anghelescu (3 noiembrie 1909, Craiova–22 februarie 1977, București).

Celebrul actor de teatru și film, protagonist de succes al comediilor marelui Caragiale, născut în debut de noiembrie, în primul deceniu al secolului XX la Craiova, rămâne o voce distinctă în universul artistic românesc prin rolurile de compoziție, în special comice, interpretate în teatre din provincie, la Naționalul bucureștean, în teatrul radiofonic și pe marele ecran. Aparițiile sale pe micul ecran în emisiuni de divertisment sau în seri de teatru pentru televiziune vor fi apreciate de fiecare dată de telespectatori.

Marcel Anghelescu a fost actorul care își studia îndelung personajul pe care urmarubrica remember annie musca revista teatrala radio să-l întruchipeze; iar expresivitatea nativă i-a fost de mare ajutor în reușita sa scenică. Actorul vorbea acolo sus, pe scândură, cu tot ce primise la naștere: cu vocea – pe care știa să și-o modeleze în chip nebănuit, cu statura – care nu-i fusese prea îngăduitoare, cu rapiditatea mișcărilor, cu ochii și sprâncenele, cu mâinile…

marcel anghelescu revista teatrala radio

Marcel Anghelescu

Vocația pentru actorie

Marcel Anghelescu a jucat teatru cu adevărat de pe la vârsta de 35 de ani, fără să uite cum i se „înmuiau genunchii” înainte de intrarea în scenă, fără să-l uite pe Bogoiu, primul său personaj din Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, la premiera căruia asistau Vraca, Bulandra și Timică.

Iată ce declara actorul, care jucase și dramă, și comedie, și operetă, și revistă, despre rolurile sale, în numărul din iulie 1964 al revistei „Teatrul” :

„…20 la provincie, 50 la grădina de vară, 30 la un teatru particular, 20 la provincie… Parcă mă văd dublură a rolului principal din Mansarda, Doolittle din Pygmalion. […] Numai la operă n-am cântat. Dar nu mi-a stricat școala asta lungă și aspră. Am avut și un dascăl luminat care mi-a călăuzit pașii: Ion Aurel Maican.”

De la el învățase că în sală actorul trebuie să audă „o simfonie a râsului executată de toată lumea”. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Filme și teatru radiofonic cu Marcel Anghelescu: „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ion Popa, regia: Ion Finteșteanu (1976), integral; „O scrisoare pierdută” de I. L Caragiale, regia: Sică Alexandrescu și Victor Iliu, 1953 – filmul integral; „Bădăranii” de Carlo Goldoni, traducerea, adaptarea și regia artistică: Sică Alexandrescu (1958), fragment; „Hamlet” de William Shakespeare, regia: Mihai Zirra (1963), fragment; sceneta „Revelion în lift” de Alexandru Mirodan, Revelion TV, 1971, integral; „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia: Sică Alexandrescu (1952), fragment; „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, regia: Sică Alexandrescu (1952), fragment; schița „CFR” de I. L. Caragiale, regia: Sică Alexandrescu (1952), integral.

Annie Muscă

Crăcănel

„Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent – pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei”. (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941).

„Gherea spune undeva că lui Caragiale îi era imposibil să conceapă o operă până ce nu știa exact numele tuturor personajelor. Aceasta o considera criticul, pe cât ne aducem aminte, ca o particularitate excepțională. Noi credem însă că nici un creator adevărat nu-și poate gândi opera dacă nu știe numele ființelor pe care le creează. Scriitorul care pune personajului un nume oarecare, la întâmplare, sau, în cazul cel mai bun, un X ori un nume provizor, cu gândul să găsească numele potrivit mai pe urmă, dă dovadă că nu vede personajul, că nu e creator și că face o simplă «compoziție» literară. Se zice că Balzac, când avea de scris un roman, cutreiera mai întâi străzile Parisului câteva zile, ca să se inspire de la firmele negustorilor. Pentru un creator, personajele sale există. Același Balzac vorbea despre eroii lui ca de niște cunoștințe din viața reală. Iar cunoscuții noștri au pentru noi o sumă de însușiri, din care una esențială e numele”. (Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în Studii literare, 1930).

După aceste avizate păreri susţinute de doi titani ai culturii româneşti, te întrebi ce-ai mai putea spune tu, omul românesc al mileniului trei, despre opera caragialiană şi, mai exact, despre personajul său, domnul Crăcănel? Ei bine, poţi să spui, trebuie să spui, că altfel s-ar putea ca Domnului Caragiale (mai prezent spiritual decât în epoca în care fiziceşte a fost prezent) să nu-i placă atitudinea ta miticească şi să-ţi trimită vreo zece Crăcănei la uşă să-ţi ceară perucile, chipurile uitate pe canapeaua ta. Citește integral comentariul și textul lui Caragiale pe Portalul „Centenar Caragiale”, Radio 3Net „Florian Pittiș”.

Pușa Roth

Caragiale, siempre actual

Cu ocazia comemorării a o sută de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale, Centrul Hispano-Român din Coslada, gestionat de Fundaţia Iberoamérica Europa, a organizat joi, 12 iulie 2012, la ora 11.30, vizionarea piesei de teatru O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, înregistrare video a spectacolului pus în scenă, în anul 1984, în studiourile TVR – informează publicația „Occidentul Românesc”. Citește integral pe portalul „Centenar Caragiale”.

Spectacole Caragiale în Festivalul Comediei Românești

În 2012, Anul Caragiale, ediţia a X-a  Festivalului Comediei Românești, festCO, este dedicată memoriei marelui dramaturg român. Timp de nouă zile (9–17 iunie 2012) bucureştenii vor putea vedea spectacole prezentate de Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti, Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu, Teatrul „Marin Sorescu”, Craiova. Ediţia din acest an propune atât spectacole ale teatrelor subvenţionate de stat, cât şi ale unor teatre independente: Teatrul Act, Teatrul Luni, Teatrul Proiect Câmpina. Citește mai departe pe portalul Centenar Caragiale.

Teatrul radiofonic în primăvara anului 1929

La două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic (Ce ştia satul de V. Al. Jean, 18 februarie 1929), în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică” (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 aprilie se difuzează un fragment din Noaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie). Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Paul Stratilat, care avea să devină unul dintre regizorii de marcă ai teatrului radiofonic din anii ’50–’70, povesteşte astfel întâmplarea:

„Nu terminasem Conservatorul încă şi fusesem angajat «probist» la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici aveam fericitul prilej de a fi în permanenţă alături de cei mai valoroşi actori ai primei noastre scene şi de a primi îndrumările marelui regizor al timpului, Paul Gusty. Pe atunci, a-ţi începe cariera artistică într-un teatru era lucru extrem de anevoios. Trebuia mai întâi să faci ani de figuraţie şi «să duci tava», până să ţi se dea un rolişor de câteva cuvinte, ca: «masa e servită», «a sosit domnul conte» sau «sunteţi aşteptat».

De rol cu replici mai multe nici nu putea fi vorba, fără stagiul respectiv. De aceea am fost surprins când regizoratul teatrului m-a anunţat, într-o bună şi fericită zi, că sunt chemat după amiază la o repetiţie cu comedia  O noapte furtunoasă de către directorul de scenă Soare Z. Soare.

Până la ora patru, când urma să înceapă repetiţia, bucuria ce-mi inundase sufletul se contopea cu o imensă emoţie.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu-mi explicam cum de căzuse alegerea pe mine. Mă văzuse şi mă apreciase cumva Soare Z. Soare în rolul lui Rică Venturiano pe care-l făcusem la clasă?! Şi dacă era aşa, cum de mi-l încredinţase mie, înaintea altor actori vârstnici, care îl jucaseră până atunci de zeci de ori şi se ambiţionau să-l mai joace încă, în ciuda anilor şi cu ajutorul salvator al machiajului, care, cu magia sa, ne transforma pe noi cei tineri, în bătrâni, iar pe aceştia în juni primi?!

Bineînţeles că am sosit cel dintâi la repetiţie. Îndată după mine au început să apară câţiva dintre protagoniştii de seamă ai Naţionalului: Ion Morţun, Ion Sârbul, Ion Manu şi o doamnă asupra căreia amprenta anilor era destul de pronunţată, înso¬ţită de o alta ceva mai tânără: erau «Ciucureştile»: Maria şi Eugenia, celebre în rolurile Veta şi Ziţa din Noaptea furtunoasă.

Venind şi regizorul, aflarăm că piesa nu se va juca pe scenă, ci la Radio, având distribuţia următoare: Jupân Dumitrache – Ion Sârbul; Ipingescu – Ion Morţun; Chiriac — Ion Manu; Veta şi Ziţa – surorile Ciucurescu iar Rică Venturiano – subsemnatul. După două zile de repetiţii asidue la masa din foaierul Naţionalului, ne-am prezentat la Radio în vechea clădire pe locul căreia s-a înălţat măreţul edificiu de astăzi.

Acum mă încerca o dublă şi justificată emoţie: aceea a repetiţiei în studio şi că pentru prima dată pătrundeam în acest loc la care mă gândisem cu adâncă evlavie şi naturală curiozitate: oare cum or fi arătând încăperile şi mai cu seamă aparatele care transmit nevăzut, fără fire, prin undele eterului, sunetele, la sute şi mii de kilometri distanţă?!

Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută: studioul era o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic, regretatul inginer Al. Lohan şi regizorul nostru artistic Soare Z. Soare. Ei ne dădeau indicaţiile respective printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele care se luminau după cum era necesar.

La microfon am repetat încă două zile, după care a avut loc transmisia pe viu, aşa cum se făceau toate transmisiile pe atunci, întrucât nu existau magnetofoane. De astă dată, emoţia a fost copleşitoare şi pe bună dreptate: jucam pentru prima oară în această nouă şi deosebit de interesantă formă de teatru şi tot pentru prima oară, aveam ca parteneri pe unii din cei mai străluciţi actori ai scenei româneşti.

Dar totul a ieşit neaşteptat de bine, date fiind emoţiile tuturor, precum şi primul contact cu microfonul.” (Cum am făcut cunoştinţă cu microfonul, în Teatrul radiofonic, vol. cit.).

Nopţii furtunoase din aprilie 1929 i-au urmat un fragment din Chiriţa în Iaşi, cu Nataşa Alexandra, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, tot în regia lui Soare Z. Soare (jucau N. Săvulescu şi Sonia Cluceru), piesa într-un act Concert simfonic de Paul Prodan, în care erau distribuiţi Vladimir Maximilian, Marieta Rareş şi Ion Finteşteanu, pentru ca în 9 iunie 1929 să fie difuzată Patima roşie de Mihail Sorbul, spectacol considerat ca „încheind epoca dibuirilor” (Victor Crăciun) prin realizarea sa radiofonică. În revista „Radio şi Radiofonia” (nr. din 16 iunie 1929) se putea citi: „regizorul anonim al piesei […] a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii.” Distribuţia fusese: A. Athanasescu (Castriş), Nicolae Bălţăţeanu (Rudi), Sorana Ţopa (Tofana), Ion Sârbul (Sbiltz), Puia Ionescu (Crina).

Se punea aşadar, încă de la început, după cum se observă din presa vremii, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamica şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio cu dotări speciale pentru teatrul radiofonic.

Costin Tuchilă

„O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu. Regia artistică: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 20 ianuarie 1952

„Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale, cu G. Timică şi Sonia Cluceru, regia: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 25 ianuarie 1952

„Barbu Lăutarul” de Vasile Alecsandri – Constantin Sava (Teatrul Naţional din Iaşi) în rolul titular. Data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1969