Ileana Dana Marinescu sau Dana Castelana

„Cariera mea a început – după cum mărturiseşte Ileana Dana Marinescu – într-o vară din adolescenţă, când am fost atrasă de o natură statică aşezată în atelierul unor artişti, membri ai familiei. Timp de câteva ore am intrat într-un fel de transă creativă şi am reuşit să fac prima mea lucrare după natură. Peste câţiva ani absolveam secţia de Artă Monumentală a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, la clasa profesorului Simona Vasiliu-Chintilă.”

Pornind de la această mărturisire a artistei pe care prietenii o alintă „Dana Castelana”, vom încerca să pătrundem în universul ei artistic, indirect, nu printr-un interviu, ci prin opiniile acelora care i-au comentat creaţia.

În revista „Viaţa Românească”, nr. 5-6/2010, Florin Toma se apleacă asupra operei artistei într-un articol pe care l-a intitulat Micro-macroscopia basmului, deschizând o cale de înţelegere a creaţiei Danei Marinescu:

„Consistenţa operei unui artist, proiectată în agenda de interes a Cetăţii, se esenţializează, de regulă, printr-o sentinţă rapidă, urmare a unui proces sumar. E bun sau, mă rog, se mai discută. Merită sau nu merită. Prin urmare, sinchiseala publică devine prevalentă în dauna unui îndreptar de plăceri personale. Atunci, însă, când, din pricini neştiute, criteriile de taxonomie severă se gripează şi nu mai slujesc confortului minţii, atunci, singură emoţia rămâne ca unic principiu valorizator. Rezultatul: pe lângă cohorte întregi de artişti clasificabili dintr-o singură clipire de sistem, există şi câţiva ex-centrici, care nu încap în niciun sertar terminologic. Patul lui Procust e prea mic pentru ei. Oricât ai căuta, distanţa focală după care se reglează privirea critică asupra lor nu este trecută în planşele generale pentru studiul vederii în artă. Pe aceşti imposibili n-ai unde să-i aşezi.

Ileana Dana Marinescu face parte din această redusă elită de artişti care se obstinează să nu se adapteze la conceptele de formaţiune, de val ori de generaţie. Ea nu se lasă defel inclusă în sistemul referenţialului manierist-academic, în interiorul căruia, de cele mai multe ori, metoda autoritară este travestită viclean, dar, din păcate, vizibil de neizbutit, în veşmintele pretenţiei de orânduială.

Originalitatea operei sale constă în faptul că aceasta nu poate fi structurată. Nu există, în creaţia artistei, perioade, categorii sau mutaţii. Opera sa de realcătuire a realităţii e unică, e omogenă, e unitară. Prin strădania mâinilor sale şi a fanteziei iscusite, artista adună bric-à-brac-ul minuscul ce ne înconjoară, resturile reci ale acestei lumi construite din detalii cu termen redus de valabilitate, şi, integrându-le, fără grabă, pe-ndelete, într-o altă disciplină existenţială, supusă doar coerenţei viziunii personale, născoceşte o nouă hermeneutică a intimităţii. Una prin excelenţă incandescentă. Aglomerarea barocă, spaţiul nostru vital ticsit de robineţi, şuruburi, piuliţe, capace de pix, cutii, ochelari, ştechere, becuri, furtunuri de duş, capete de sârmă, sticluţe goale de parfum, broşe, lupe filatelice, cioburi de faianţă, şiraguri de mărgele, cabluri sau plăcuţe de cupru… în principiu, orice mărturie minusculă, absolut orice rămăşiţă materială a cotidianului banal, ce prisoseşte sau nu e băgată în seamă, intră, printr-o nouă sintaxă, nebănuită de noi şi cunoscută doar de artistă, în regim de urgenţă poetică. Derizoriul microcosmic se preschimbă în spectaculos, iar detaliul se topeşte în căuşul unei decoraţii compozite, pe alocuri năstruşnice prin inventica imaginaţiei. Devine emoţie. Adică, dacă ar fi să-l susţinem pe Jean-Paul Sartre, o cădere bruscă a conştiinţei în magic.

Titlul său, de care se bucură în mediul artistic, acela de regină a obiectelor mici, precum şi alintul din partea prietenilor, Dana Castelana, susţin împreună nu numai destinaţia unei simpatii deosebite, legitimă de altfel, ci şi apropierea afectuoasă de excepţia elegantă pe care creaţia sa o reprezintă. Tehnica originală de assemblage, folosită de ea, şi care cu greu ar putea fi numită sculptură, este seducătoare în primul rând datorită contradicţiei pe care se sprijină la bază; cum s-ar spune, un oximoron simpatic. Respectabilitatea, seriozitatea, cu care, în general, un artist atacă lumea, spre a o recrea conform puterilor, dorinţelor şi principiilor sale, se transformă la Ileana Dana Marinescu într-o insaţiabilă poftă de joacă. O frenezie a compunerii unui univers personal, particular, în care totul este circumscris ludicului. Un univers poate, datorită opresiunii amănuntului, la fel de halucinant ca şi acela celest, veritabil. Dar, urmare a unor savante manevre de învăluire semantică şi a unei neobosite alternanţe vizionare între nivelurile micro şi macro, el se opreşte tot acolo. Adică, la borna convenţiei. A jocului. Ceea ce, să recunoaştem, este cel puţin savuros pentru un artist serios şi matur: să se copilărească estetic.

Astfel, fleacurile de materie primă, de fapt insipide luate fiecare în parte, sunt dizolvate într-o magmă creativă primară, din care răsar plăsmuiri încărcate de o incontestabilă concreteţe: de la insecte graţioase, accesorii de îmbrăcăminte în foiţă de cupru sau păsări suspect de volatile, având în vedere materialul din care sunt construite, adică metalul, până la structuri antropomorfe bizare, snoave încărcate de înţelesuri hâtre ori apropouri epice grave ascunse, de pildă, în faldurile unui drapel imaginat în plasă de sârmă. Coerenţa fragmentarismului extras din aceste idei laminate este aşa de orgolioasă justificat şi sublimează atât de bine eforturile de bricolaj în colaj (tridimensional!), încât ne aminteşte replica unui personaj al lui André Makine: «Sunt aşa de perfect, încât va trebui să învăţ să greşesc.» În onirismul ei lucid, Ileana Dana Marinescu se ţine departe de orice eroare.

Schimbarea survine însă, deopotrivă, şi în consistenţa nălucirilor ce scotocesc imaginaţia artistei, şi în decorul de travaliu: în loc de trusa cu dălţi a sculptorului sau de paleta cu vopseluri a pictorului, pe bancul ei de lucru – impropriu zis, fiindcă este, de fapt, o măsuţă aflată lângă un fotoliu, în sufragerie – se găsesc foarfeci, patent, ciocan şi pastă de lipit. În acelaşi timp, nicio eboşă, niciun proiect, care ar putea însoţi lucrarea, nu poate fi previzionat. Totul este manufactură dintr-o singură respiraţie […].”

În articolul semnat de Maria Oprea (Asociaţia Liga Albanezilor din România) , intitulat Ileana Dana Marinescu: lumea sculpturilor din esență de parfum, descoperim o altă dimensiune a creaţiei sale:

„E o lume a magiei. Frumoasele prinţese cu trupuri din sticluţe de parfum şi podoabe din mărgele şi frunzuliţe te privesc trufaşe din ramele unor tablouri cu alveole minuscule, pline de taine vechi. Din clipă în clipă, te aştepţi să iasă Harry Potter şi să le atingă cu bagheta sa magică. Într-un colţ, artista Dana Marinescu supraveghează miracolul.

Casa artistei Dana Marinescu este un spectacol. Fiecare încăpere, perete sau colţ spune prin vocile micilor sculpturi inrămate câte o poveste. Este recitirea într-o altfel de lectură a unei lumi trecute, cu esenţă de parfumuri aristocratice. Gândul te duce la vremea străbunicilor şi a rochiilor cu crinolină, a evantaielor din dantelă şi a dulceţurilor fine. Totul recompune un univers de o feminitate năucitoare, de care te ataşezi definitiv. În rame de tablouri casetate, în colivii-adăpost, stau, privesc ori povestesc zeci de sticluţe de parfum devenite frumoase cochete în rochii de metal, fluturi din pietre şi mărgeluţe, ceasuri vechi, vulturi fabuloşi şi sifoane devenite regi. Agățate pe pereţi ca niște picturi, în cadre de lemn sau cutii, sculpturile Danei Marinescu pot fi încadrate în genul artei obiectuale sau decorative. De formaţie monumentalist, Dana Marinescu, acum în vârstă de 60 de ani, multipremiată la saloanele naţionale de profil, a abordat de-a lungul întregii ei activităţi toate genurile artelor plastice, de la pictura pe sticlă, în ulei, creaţii vestimentare, tapiserie, sculptură, până la arta obiectuală. «Tot ce-am acumulat în timp ca experienţă de viaţă s-a sedimentat şi a ieşit la suprafaţă. Nu mă mai mulţumea bidimensionalul şi am simţit nevoia să ies din pagină şi să trec la tridimensional.» Aşa au apărut frumoasele cu siluete din sticluţe de parfum şi depuneri galvanice, mici poeme plastice ale unei lumi întrupate din obiecte banale, vechi, cu valoare sentimentală. Parfum de cutie muzicală spune povestea a 8 sticluţe de parfum cu aripi din partituri muzicale, devenite note-păsări. Din arsenalul feminin este alcatuită o Nuntă barocă, unde pe cadre de lemn, într-o ramă, stau la masă mirele şi mireasa, iar mai jos nuntaşii sobri, întrupaţi din sticluţe de parfum şi podoabe metalice. Fluturi din sârme şi pietre semipreţioase Zboară din alveole, din lăcaşurile lor, pe cadrul ramei. Fragmente de scoici, corali sau frunze metalizate revin la viaţă sub forma unor insecte ce se aşează pe Ochiuri de geam, la lumină. Ceainicul sau banalul felinar capătă chipul gâzei care doarme pe capul acestor obiecte casnice. Banana metalizată conturează trupul unei găini insoţită de cocoşul ei (Cămin), vulturii-oameni ies şi intră din colivie arătându-şi armurile făloşi (Colivia), ceasuri cu aripi s-au așezat pe fereastra deschisa a ramei (Timpul ce zboară). Vin apoi Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, Pădurea din frumoasa adormită, Cocheta, Stup cu gazetă de perete, Parada cochetelor, Insectar, Cochetele în vitrina din Herbert-Strasse, Fotografia străbunilor şi parfumul ei, lucrări de un inedit şi o frumuseţe cu totul aparte. Dana Marinescu demonstrează că nu trebuie să recurgi la coloşi monumentali pentru a transmite mari mesaje artistice, pentru că, iată, esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Fiecare lucrare alcătuieşte un întreg univers artistic, uman şi spiritual, amprentat de spiritul ludic al autoarei lor. «Îmi place să mă bucur. Mi-ar plăcea să existe o lume mai veselă, mai prietenoasă! Cât despre lucrările mele, toate îmi plac! Toți sunt copiii mei. Noi artiştii suntem toţi câte un mic Pygmalion. Ne iubim lucrările!»”

O altă opinie ce potenţează dialogul vizual, scoţând în evidenţă o altă dimensiune a artei sale:

„Nu credeam că poate exista aşa ceva în Bucureşti, până când n-am trecut pragul casei din strada Matei Voievod în care locuieşte plasticiana Ileana Dana Marinescu. Imobilul este un muzeu al colecţiilor şi reuneşte cele mai diverse obiecte: de la ascuţitori, chei şi lacăte la icoane, jucării şi fluiere… Confesiunile Danei Marinescu sunt dintre cele interesante şi sincere, mărturisind o irezistibilă atracţie pentru lucrurile făcute de mâna omului…

Este uimitor cum, deşi formată ca artist monumentalist, Ileana Dana Marinescu se manifestă plenar în postura de artist al decorativului. Creatoarea dovedeşte o rafinată feminitate în tot ce produce. O ajută şi încântătoarea casă-muzeu, din care îşi extrage de cele mai multe ori temele. Pe care le găseşte la tot pasul, în fiecare cameră, pe fiecare perete, în fiecare colţ. Ileana Dana Marinescu este scenograful propriei locuinţe, regizorul propriilor colecţii. Este un demiurg delicat, într-o lume de fragilităţi…” (Marcela Gheorghiu, „Ziarul de duminică ”).

„Mulţi ani după absolvire, Dana Marinescu a făcut pictură pe sticlă, cu o mare fineţe a detaliului, în game de griuri colorate preţioase. Deşi tehnica picturii pe sticlă sau preferinţa pentru detaliu sunt proprii artei decorative, în cazul artistei este vorba despre cultivarea unei spontaneităţi şi a unei prospeţimi a liniei şi a culorii impuse de această tehnică. Din acest motiv afost asemuită cu Marc Chagall sau cu Juan Gris.

Fiind un spirit liber, aflat în căutări continue şi experimentând, din principiu, modalităţi de expresie plastică diverse, Dana Marinescu a continuat să îşi extindă arealul imagistic în tridimensional, găsindu-şi astfel propriul drum. După cum mărturiseşte artista, într-o zi, a început să i se pară insuficientă iluzia tridimensionalităţii picturii convenţionale, astfel încât, pornind de la o pictură ce reprezenta o femeie «cochetă» a extrapolat reperele deja existente aplicând peste lucrare elemente din recuzita reală a budoarului şi transformând pictura în obiect. Sticluţa de parfum va deveni un laitmotiv în lucrările ulterioare ale Danei Marinescu. Ea reprezintă un avatar al intimismului şi va căpăta conotaţii diverse, de la antropomorfism până la fabulos.

Căutările sale în domeniul obiectualismului au debutat cu peste zece ani în urmă şi, între timp, tehnica asamblării perfecte între materiale fundamental diferite, comparabilă cu cea criselefantină sau cu cele mai recente experimente din domeniul creaţiei vestimentare sau cea a bijuteriilor de autor, a devenit secretul atelierului Danei Marinescu. Obiectele sale îşi întrec condiţia de fragmente ready-made, fiind înnobilate de finisajele perfecte şi de preţiozitatea filigranului, iar cromatica şi dispunerea elementelor compoziţionale în spaţiu creează o iluzie apropiată de miniatura germană, în care personajele sunt substituite de creaturile fabuloase imaginate de artistă.

Prima expoziţie personală cu aceste obiecte asamblate din materiale diverse şi înnobilate cu metal, în special cupru s-a numit Bijuterii de perete şi a avut loc la Galeria Simeza din Bucureşti în 2004. În luna aprilie 2006, artista va ieşi pe simeze cu o nouă expoziţie personală numită Oul şi ale lui. Expoziţia va avea loc în preajma Sărbătorilor de Paşte la Galeria «Căminul Artei» – parter şi va fi vernisată de criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu. Oul reprezintă forma primordială perfectă, atât funcţional cât şi simbolic. Asamblajele artistei, de dimensiuni mici repetă această formă până la epuizare sau până la eludarea semificaţiilor acestuia. Ele sunt de provenienţă diversă de la ou în sine până la obiecte aluzive. Preferinţa sa pentru monumentalitatea unor detalii construite cu precizie în miniaturi şi bijuterii, în special cele din Egiptul antic este vizibilă şi în lucrările din seria mai sus amintită.

Activitatea artistică a Danei Marinescu, prolifică şi expusă atât în ţară, cât şi în străinătate i-a dat posibilitatea să călătorească şi să viziteze tot felul de locuri, de unde şi gustul său pentru obiecte exotice sau pentru culturi diverse. Însă cel mai important loc este propria sa casă – habitat, muzeu, atelier – locul în care se simte cel mai bine şi în care poate să creeze netulburată.

Numită cu simpatie de apropiaţi «Dana Castelana», Ileana Dana Marinescu reprezintă tipul de artistă inconfundabilă, parcă desprinsă din imaginarul exotic al scrierilor lui Gabriel García Márquez, datorită bogăţiei detaliilor şi a eclectismului provenienţei acestora. Obiecte găsite, moştenite sau dăruite, toate şi-au găsit locul în inventarul său artistic şi operativ. Ele vin în completarea artei sale, dezvoltată pe mai multe paliere şi aflată într-o perpetuă transformare, precum plumbul în retorta alchimistului.” (Simona Vilău).

„Amestec de incandescentă naturaleţe şi nostalgie a livrescului , creaţia Danei Marinescu izvorăşte dintr-un motiv unic, specific truverilor provensali ai Franţei medievale; majoritatea lucrărilor sale respiră o trăire melancolică a strălucirii universale, de la bijuteriile ambientale, la sferele celeste ale spiritului.

Atmostfera micilor sale vieţuitoare este astfel una de celebrare a «sclipitoarelor vremuri trecute»– cum ar fi spus Lamartine – a acelor vieţi apuse din «vastele provincii ale Imperiului» (Lautréamont).

Artista rămâne acelaşi călător prin miresmele de trandafir şi ambră ale amintirilor; blând, suav, totdeauna graţios, spaţiul imaginar pe care creatoarea îl invocă seamănă cu o seră strălucitor luminată, ale cărei plante, de altfel puţin exotice, se lasă privite numai din exterior, ale cărei forme şi volume transparente urmează o invizibilă mişcare retractilă, interzicând contactul direct.

Altfel spus, un mic «regat» văzut prin hubloul memoriei, cucerind prin impresii, niciodată prin senzaţii. Crescută miniatural precum bonsai-ul japonez, fantezia Danei Marinescu sfârşeşte în plin vis al Naturii.

Asemenea manieriştilor italieni, parabola vizuală e asimilată naturii, într-o mişcare circulară, ficţionalul dominând treptele realităţii. Dana Marinescu propune un alt cod de lectură al obiectului, acesta fiindu-ne oferit prin simboluri stenic-revelatoare, metafora depăşind latura univocului, pentru a obţine valenţe plurivoce.

Cultivând o retorică plastică autonomă, având legile ei proprii de gravitaţie, creaţia sa implică o viziune singulară, unde analogia, simetria şi subtextul sunt principiile subterane ale edificiului expoziţional.

Natură eminamente reflexivă, Dana Marinescu îşi amplifică cu fiece manifest plastic interogaţiile, lăsându-se purtată ca altădată Suzanne Valadon, de fascinaţia povestirii, una care atestă o sentimentalitate gravă, obturată uneori de meandrele unui destin imprevizibil.

Eul fastuos şi elegant al artistei este însoţit pretutindeni, de acel vizionar ochi parnasian ce-i veghează evadările la porţile visului.” (Armand Steriadi, critic de artă, Dana Marinescu şi enigmatica nobleţe a timpului).

Biografie

Data nașterii: 17 mai 1944, Băileşti

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP)

Tehnici: asamblaj, colaj, mică sculptură (în băi galvanice), pictură pe sticlă, email, ulei, grafică, design vestimentar.

Expoziții personale:

2010 – Micro-macro, Galeria „Anaid”, Bucureşti

2009 – Desprinderi. Invitaţi : Simona Vilău şi Mihai Coşuleţ, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2009 – Semn de aer, Palatul Mogoşoaia

2008 – Oul și ale lui, Sala Radio, Bucureşti

2007 – Oul şi ale lui, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2005 – Artele focului 2004, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici, Galeria Artis, Bucureşti

2004 – Bijuterii pentru perete, Galeria „Simeza”, Bucureşti

1999 – Fantezie în metal şi sticlă, Ambasada României la Bangkok, Thailanda

1998 – Expoziție, Galeria „ArTei”, Bucureşti

1997 – Sculptură mică şi pictura pe sticlă, Centrul Cultural Român, New York, USA

1996 – Expoziţie de artă decorativă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1991 – Expoziţie de pictură pe sticlă, „Galeria Galateea”, Bucureşti

1986 – Expoziţie de design vestimentar, Teatrul Mic, Bucureşti

1986 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Sirius”, Sibiu

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Hotel Coral, Cap Aurora

1974 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Bucureşti

Expoziții de grup:

2011 – Salonul de iarnă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011– Salonul Metalului, Galeria „Orizont” Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Artă Decorativă, Ediţia a XII-a, Muzeul Cotroceni, Bucureşti

2011 – Salonul Sticlei, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – Salonul Bucureşti – Fantasme, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Miniaturi Textile, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – 9+1 ferestre, Galeria „Veroniki”, Bucureşti

2010 – Anaid Art Gallery la Berliner Liste, Berlin, Germania

2010 – Salonul Bucureşti (Ediția a V-a) ,Orașul, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2009 – Salonul Mic Bucureşti (ediția a III-a) – Familia cuboid, Galeria „Căminul Artei” (etaj)

2008–2009 –Salonul de Artă – Galeria„Artis”, Bucureşti

2006 – Salonul Naţional, Galeria „Constantin Brâncuşi”, Parlamentul României, Bucureşti

2006 – Recipient, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2006 – A V-a ediţie a trienalei de arte textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Ambient, Galeria „Veroniki Art”, Bucureşti

2005 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Premiul I al Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 2004 pentru artele focului, Galeria „Artis”, Bucureşti

2004 – Recipient, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003 – Pădurea din frumoasa adormită, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003– Metalul, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2003– Recipient, Galeria „Căminul Artei”,( etaj), Bucureşti

2003– Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002–2003 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Apollo”, Bucureşti, Premiul UAP

2002 – Shop Art, World Trade Plaza, Bucureşti

2002 – Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002 – Târgul International de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2001 – Salonul Naţional de Artă, Pavilionul Romexpo, Bucureşti

2001 – Târgul Internaţional de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2000 – Salonul de toamnă, Secţiunea „Apa” . Cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc , Galeria „Simeza”, Bucureşti

2000 – Studio 8, GAMB, Galeria Municipiului Bucureşti

1999 – Salonul de Artă. Timp şi Anotimp, Muzeul Literaturii, Bucureşti

1998 – Bienala Internaţională de Arte Decorative a Focului, Bucureşti

1998 – Galeria „Hanul cu Tei”, Bucureşti

1998 – 12 artişti participanţi la expoziţii internaţionale în anul 1997, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

1998 – Salonul de Artă Bucuresti, Galeria „Artexpo”, Bucureşti

1996 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1996 – Professional Artists Show, Bucureşti

1994 – Salonul Naţional de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1993 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1989 – Cvadrienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1988 – Salonul Municipal de Artă Decorativă, Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

1987 – Salonul Naţional de pictură, Sala Dalles, Bucureşti

1987 – Trienala Naţională de Artă Decorativă, Sala Dalles, Bucureşti

1978 – Cvadrienala de Artă Decorativă, Erfurt, Germania

1977 – Ex-Libris, Galeria „Elena Farago”, Craiova

1977 – Expoziţie de pictură de grup, DCS, Bucureşti

1976 – Salonul de Artă Decorativă, Atena, Grecia

1976 – Ex-Libris, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Portret, Atelier 35, Cluj-Napoca

1975 – Portret, Atelier 35, Galeria „Orizont”, Bucureşti

1975 – Bienala Tineretului, Ateneul Român, Bucureşti

1975 – Portretul femeii în arta plastică, Muzeul Simu, Bucureşti

1973 – Trienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1968 – Salonul Tineretului, Sala Dalles, Bucureşti

1967– Salonul de Artă Decorativă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

Cronici în ziare, reviste, Radio și TV:

Andei Pleşu, Adrian Silvan Ionescu, Aurelia Mocanu, Olivia Nitis, Doina Mindru, Ilinca Ciobanu, Mihaela Patrichi, Radu Ionescu, Virgil Mocanu, Dorana Coşoveanu, Vasile Florea, Maria-Magdalena Crişan, Roxana Păsculescu, Viorica Ghiţă Teodorescu, C. Vişan. Cristel Topescu, Anda Raicu, Paul Cornel Chitic, Alexandru Bunescu, Alina Cambir, Viorica Buică, Cristiana Bota, Francois Pamfil, Rodica Irimie-Fota, Alexandru Lungu, Simona Nastac, Simona Vilău, Raluca Porcisanu-Băloiu, Maria Oprea, Oana Turcu, Ana Amelia Dinca, Florena Dobrescu, Paula Romanescu, Gabriela Eftime, Cristina Anghelescu, Augustin Macarie, Erem Melike Roman, Alice Mănoiu, Anca Pedvis, Birgit Fischer, Gert Fabritius, Claus Stephani, Cecilia Ceorge Podani, Victor Niţă, Maecela Gheorghiu, Mihaela Helmis, Pompiliu Kostas Rădulescu, George Stoica, Violeta Ion.

Referinţe:

Enciclopedia artiştilor contemporani români, vol. II, Editura Arc, 2000

Encyclopedia Hubners „Who is Who”, 2006 şi 2007

Lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Norvegia, Finlanda, Elveţia, Marea Britanie, Africa de Sud, Thailanda, SUA.

Grupaj realizat de Pușa Roth

 

Calendar: Leonid Dimov

În 11 ianuarie 2011 poetul Leonid Dimov ar fi împlinit 85 de ani. Născut la 11 ianuarie 1926, la Ismail, în Basarabia, fiul Nadejdei Dimov şi al lui Naum Mordcovici a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi timp de trei ani, Facultatea de Filologie din Bucureşti şi, tot trei ani, Facultatea de Biologie. În paralel Dimov a mai făcut studii de drept, teologie şi matematică. Boem la tinereţe, făcea parte din grupul „singaporenilor”, alături de Teodor Pâcă, Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine. „Singapore” era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic. La „Singapore” reuniunile bahice se prelungeau târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Începând din 1959, când îl cunoaşte pe Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov va teoretiza onirismul estetic, devenit substanţa poeziei sale, din grupul oniricilor făcând parte Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Iulian Neacşu. În perioada de relaxare ideologică dintre anii 1965–1971, oniricii reuşesc să se impună, nu fără eforturi, marcând un moment important în peisajul literar al vremii. După Tezele din iulie 1971, presiunea cenzurii face ca grupul să se destrame, unii dintre scriitorii amintiţi alegând calea exilului (Dumitru Ţepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu). Ceilalţi continuă însă să publice, chiar dacă ei nu se mai află întotdeauna în prim-planul atenţiei. În 1973, Editura Cartea Românească publică antologia ABC de Leonid Dimov, care debutase în 1966 (Versuri). În 1968 îi apăreau două volume, Pe malul Styxului şi 7 poeme, urmate de Carte de vise (1969, care conţine Hipnagogice, 7 proze, La capătul somnului și Poeme de veghe), volumul de rondeluri Semne cerești (1970), Eleusis (1970, cu ilustraţii de Florin Pucă), La capăt (1974), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979, cu ilustrații de Florin Pucă), antologia Texte în colecția „Cele mai frumoase poezii”, Veșnica reîntoarcere (1982). A tradus, între altele, din Giambattista Marino şi Gérard de Nerval. Leonid Dimov a murit în 5 decembrie 1987, la București.

Leonid Dimov este poetul cu cea mai bogată imaginaţie materială din întreaga literatură română. Întâlnirea cu acest autor oferă perplexitate, pentru a se transforma subtil şi rapid în participare la o desfăşurare de-a dreptul senzaţională. Desfăşurarea de onirism este unică, la asemenea intensitate, în literatura noastră. Poezia sa este produsul unor asimilări organice ale dezvoltării literare, codificate de o existenţă artistică de stranie originalitate. Cu Leonid Dimov componenta balcanică, solară în descendenţa ei barbiană, pătrunde cu aerul întîmplării definitive în lumea visului. Un soare noctambul luminează cu scânteieri policrome amestecul de colcăială balcanică funambulescă şi nebunie bizantină. Solarul Isarlîk s-a mutat după lungă aşteptare – pentru a se definitiva în sferă materială – în domeniul oniric. Posibila filiaţie istorico-literară nu explică însă nicidecum experienţa acestui autor. Dimov este, structural, o maşină de vise. Atitudine de altfel teoretizată în articole, argumentată prin „luări de cuvînt” în fruntea cărţii, prin titluri cu vădit caracter programatic. Literatură a visului sau univers mutat în spaţiul infinit al reveriei hipnagogice, ea este şi o supraliteratură. Mihai Ungheanu observa la debutul poetului, în 1966, un debut la vîrsta de patruzeci de ani  – vârstă la care cei mai mulţi dintre reprezentanţii de frunte ai liricii româneşti au, în liniile ei esenţiale, opera încheiată sau vârstă pe care de obicei geniile nu o ating:. „Concepţia de artizan e dublată de conştiinţa imensului progres tehnic al artei literare, al poeziei îndeosebi, şi un astfel de artist nu poate aborda scrisul pînă nu epuizează o experienţă artistică anterioară. El este un cunoscător de modalităţi, un mânuitor de maniere. Despre astfel de scriitori se poate spune, riscînd desigur afirmaţia, că n-ar putea exista fără un impunător şir de predecesori literari. O astfel de poezie începe să existe de aici înainte ca o suprapoezie a emoţiei precedente.” Modalitatea lui Dimov îi apărea criticului ca „o modalitate a modalităţilor” (Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975).

Astăzi putem spune că Minai Ungheanu nu a riscat în nici un fel afirmaţia, fiind exact dar parţial în „diagnosticul” său. Evident, oniricul Dimov scrie nu delimitându-se de ceva, ci sprijinindu-se parcă pe tot ce îl precede, printr-o fină – insesizabilă pentru simţul comun – mişcare de „tălmăcire” a experienţelor anterioare în uriaşa magmă personală. Se vorbeşte în acelaşi articol de „explorarea critică a poeziei anterioare” proprie unui Topârceanu, în general creatorilor care împărtăşesc parodia ca act artistic de a se distanţa de formule care nu îi satisfac. Procesul e real şi, ca teorie estetică, poate fi aplicat şi la un poet ca Topârceanu, şi la unul ca Leonid Dimov. Comparaţia este însă restrictivă. Orice aventură în cunoaştere, probabil cu excepţia primilor primitivi, se sprijină pe tot ce s-a creat înainte. Literatura nu face excepţie şi actele insurgente sunt acte de nerecunoaştere, de negaţie sau delimitare.

Ce s-ar putea reproşa creaţiei lui Leonid Dimov este tocmai excesul de vizionarism, construcţia care te străfulgeră din prima clipă. Imaginaţia uluieşte. Asimilând „modalităţi”, el construieşte în continuare, sprijinindu-se pe un fond abstract de cultură poetică, larg literară. Această literatură se prezintă ca un încifrat mecanism al mecanismelor pus să inventeze dincolo de aparenţe. Visul este copleşitor.

În direcţia unui univers din care lipseşte îndeobşte orice fel de transcendenţă, în care imanenţa materiei creează spiritul prin enormele „buclucuri” onirice, Leonid Dimov este, fără îndoială, cel mai puternic vizionar al literaturii române.

Costin Tuchilă

Poezii de Leonid Dimov (I)

Poezii de Leonid Dimov (II)

Leonid Dimov, Destin cu baobab

Destin cu baobab, muzica: Nicu Alifantis