Muzica de dincolo de cuvinte

james joyce fiinegans wake aluzii muzicale

eveniment liber sa spunContemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Republicii Irlanda, anunță publicarea volumului Musical Allusions in „Finnegans Wake”, editat de C. George Sandulescu şi redactat de Lidia Vianu.

Există multe nume de persoane în Finnegans Wake: ele au fost adunate în versiunea linearizată a volumului Third Census de Adaline Glasheen, de curând apărută la Contemporary Literature Press.

james joyce chitara

Găsim şi cântece în Finnegans Wake. Sunt şi ele la fel de multe la număr. Găsim titluri de cântece, un vers sau mai multe, un simplu cuvânt uneori, sau pur şi simplu o frântură de ritm pe care unii dintre cititori o recunosc. Pentru cei care nu recunosc singuri tot, publicăm acum un volum care inventariază, practic, toate trimiterile muzicale din cartea lui Joyce. Acest volum este o prelucrare şi o adăugire a cărţii Song in the Works of James Joyce, scrisă de J. C. Hodgart şi Mabel P. Worthington, publicată în 1959. În mod sigur, cântecele duc la un înţeles — la mai multe înţelesuri simultane, de fapt. Finnegans Wake este clădit, în ultimă instanţă, tocmai pe legăturile multiple stabilite între cuvinte, uneori chiar între simple sunete, pe de o parte, şi, pe de altă parte, o multitudine de lucruri pe care nu reuşim să le numim. Există însă o diferenţă între Musical Allusions in Finnegans Wake şi celelalte volume publicate de noi în seria „Joyce Lexicography”. Ea nu este greu de sesizat pentru acei cititori care ştiu că puţin a lipsit ca Joyce să devină cel mai mare tenor al Irlandei, şi că el a renunţat la muzică pentru a se dedica scrisului. Volumele de până acum explorau legăturile dintre un cuvânt şi alt cuvânt, fie că era vorba de nume de scriitori, sau de cuvinte din limbi diferite: ele se ocupau de sunetele vorbite. Hodgart şi Worthington aleg să trimită sunetul vorbit la muzică. În mod cu totul surprinzător, spre deosebire de toate lexicoanele anterioare, lexiconul de faţă nu acordă nicio atenţie diferitelor limbi străine pe care Joyce le amestecă până ce ajunge la înţelesuri dintre cele mai neaşteptate. Apar unele cântece în latină, în franceză, în italiană sau germană, e drept, dar în cea mai mare parte a exemplelor avem de-a face cu limba engleză. Baladele, opereta, ariile de operă sunt mult mai uşor de identificat în Finnegans Wake decât orice altă trimitere. Hodgart şi Worthington sunt, din această cauză, greu de contrazis în majoritatea cazurilor. Urmărind atent citatele din textul original al lui James Joyce, observăm cu uşurinţă că autorul însuşi ne pregăteşte din vreme atunci când urmează un refren muzical: fie prin semne ale exclamării, fie prin cuvinte scrise cu litere cursive, ori alte procedee, pe care suntem siguri că le veţi descoperi uşor. În general, Joyce nu ia niciodată cântece rar auzite. El alege „nursery rhymes”, melodii engleze arhicunoscute şi preluate masiv de cântăreţii americani de toate felurile, cântece italieneşti ori franţuzeşti de care e greu să nu fi auzit cineva şi pe care mulţi dintre noi le-am fredonat mecanic de multe ori. Am considerat că este util să dăm în carte trimiterile la versiunea lor cântată, care în ziua de azi se găseşte uşor pe Internet. Iată un lucru pe care Joyce nu l-a anticipat, şi anume faptul că vom ajunge să avem o invenţie mai subtilă decât radioul pe care-l asculta el nopţile. Această nouă invenţie — Internetul — adună la un loc toate cântecele pe care le-a cântat ori le-a auzit el vreodată.

muzica joyce

Depinde de fiecare dintre noi ce şi cât înţelegem din aceste cântece. Cum scria Henry James în prefaţa la The Portrait of a Lady, care anunţa trecerea romanului la modernism, fiecare vede cât poate să vadă, şi nu mai mult. Tot ce sperăm este că aceste trei volume despre prezenţa muzicii în Finnegans Wake vă vor face să doriţi să vedeţi mai mult. Ele vă vor ajuta să înţelegeţi de ce şi în ce mod a pus Joyce în cuvinte lucruri care ne privesc direct pe noi, cei care trăim azi, la aproape un veac şi jumătate de la naşterea lui.

Lidia Vianu

Musical Allusions in „Finnegans Wake”, editat de C. George Sandulescu şi redactat de Lidia Vianu, poate fi consultată şi descărcată la adresa de internet: 

http://editura.mttlc.ro/sandulescu-musical-allusions.html.

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

Premieră: „Don Giovanni” la Opera Națională București

don giovanni onb

eveniment liber sa spunDuminică, 17 februarie 2013, la ora 18.30, Opera Națională București prezintă premiera spectacolului Don Giovanni de W. A. Mozart, pe un libret de Lorenzo da Ponte. Conducerea muzical: Vlad Conta. Regia: Anda Tăbăcaru Hogea.

Distribuția: Don Giovanni – Daniel Pop, Comandorul – Horia Sandu, Donna Anna – Iulia Isaev, Don Ottavio – Augustin Hotea, Donna Elvira – Crina Zancu, Leporello – Cătălin Ţoropoc, Masetto – Iustinian Zetea, Zerlina – Maria Jinga, Alter ego – Mugur Valsami, Trei femei – Megumi Koshi, Miki Iwafuchi, Shino Ota. Scenografia, efecte video: Anca Albani. Coregrafia: Mălina Andrei. Maestru de cor: Stelian Olariu.

Repere singulare ale artei lirice mondiale – Florica Cristoforeanu

Întotdeauna am afirmat faptul că reprezintă o datorie mai mult decât sacră a prezentului acţiunea de promovare a valorilor trecutului cultural românesc aruncate pe nedrept în uitare, valori care s-au afirmat în timp ca nişte adevărate borne spirituale singulare, având şansa extraordinară din partea destinului de a scrie istorie de-a lungul şi de-a latul globului pământesc şi de a deveni veritabile părţi constitutive ale Panteonului cultural al întregii noastre umanităţi creatoare. Florica Cristoforeanu reprezintă în acest amplu context anterior trasat unul dintre reperele fundamentale ale spaţiului liric autohton şi mondial, deopotrivă, care şi-a construit mesajul propriei sale vieţi într-o gamă personală ce poate fi tradusă, prin cuvinte, astfel: „Trăieşti, respiri, iubeşti, exişti numai şi numai prin muzică!”

Florica Cristoforeanu (16 mai 1887, Râmnicu Sărat–1 martie 1960, Rio de Janeiro)

Personalitate complexă a timpului său, una dintre vocile unice ale cântului operistic autohton şi universal, dacă e să ne raportăm la particularitatea specifică a glasului acestei mari artiste a lumii, anume aceea de a stăpâni cu uşurinţă absolut toate registrele vocale feminine, plecând de la ceea ce defineşte muzical palierul sopranei şi ajungând până la rarisimele sunete ale neobişnuit de gravei voci de contralto (aceasta din urmă destul de puţin întâlnită în sfera interpretării lirice feminine de orişiunde), omul de cultură Florica Cristoforeanu a cucerit în timp, prin sonoritatea caldă a timbrului său, nu o singură lume distinctă, ci mai multe asemenea lumi ale segmentului delicat al operei lumii. Nu numai măiestria sa interpretativă binecunoscută publicului larg, dar şi maniera individuală de a străluci ca artist pe marile scene lirice ale mapamondului au impus-o pe Florica Cristoforeanu în ţări precum Italia, Spania, Danemarca, Norvegia, Argentina, Chile, Brazilia ş.a., care i-au recunoscut fără tăgadă statutul de interpret liric remarcabil al unui spaţiu muzical complex redat auditoriului divers într-o dimensiune cu totul şi cu totul aparte, ca şi cum el, spaţiul acela artistic, s-ar fi născut pentru prima dată atunci.

Florica Cristoforeanu și Nae Leonard în opereta Studentul cerșetor de Karl Millöcker

Plecată la început de secol XX din urbea ei natală, un orăşel de provincie (altădată capitală de judeţ) de pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, Râmnicu Sărat, Florica Cristoforeanu avea să devină în scurtă vreme un interpret de operă deosebit de important în perimetrul cultural românesc privit în ansamblul său. Devenită întâia prim-solistă a Teatrului de Operetă din Bucureşti, marea noastră artistă a debutat cu un scurt recital vocal în chiar mica sa localitate de provenienţă, Râmnicu Sărat, la începutul anului 1907, an în toamna căruia destinul a împins-o cu hotărâre direct pe impresionanta scenă a Ateneului Român, în faţa unui extrem de exigent public bucureştean. La puţină vreme după acest început plin de succes în arta lirică românească, cea care avea să îi deschidă însă cu largheţe şi cu generozitate porţile, dăruindu-i adevărata consacrare internaţională într-o serie de teatre lirice de pe teritoriul boem al vestitei peninsule italice, dar şi de pe acela al continentului european ori sud-american – loc unde şi-a aflat, de altfel, şi sfârşitul, la 1 martie 1960, îngropată fiind în pământul marii metropole braziliene Rio de Janeiro –, va fi grandioasa operă a lumii. Dacă am încerca să decodificăm testamentul artistic lăsat de Florica Cristoforeanu eternităţii, testament deprins din întreg discursul său vocal unic şi capabil a ne oferi azi o definiţie explicită a ceea ce a construit această ilustră cântăreaţă lirică în toată cariera sa remarcabilă, atunci probabil că el ar suna răspicat în următoarea manieră: „Există muzică, există valori. Ajută muzica să se pună în valoare! Fă-ţi cunoscută vocea în lume prin arta cântului, devenind tu însuţi o valoare a lumii prin aceasta!”

Despre Florica Cristoforeanu puţini mai ştiu astăzi câte ceva. Mentalul tinerelor generaţii a înregistrat, din păcate, o distanţare extrem de accentuată nu numai faţă de personalităţile fascinante ale operei româneşti şi mondiale în genere, dar şi în raport cu întreg segmentul muzical clasic ajuns a fi considerat în timpurile contemporane nouă ori vetust, ori destinat doar anumitor pături de iniţiaţi împătimiţi şi nicidecum publicului larg indiferent de vârsta, pregătirea profesională ori de statutul acestuia. Nimic mai eronat. Polarizarea tinerilor prezentului în jurul istoriei personale a unor nume mari ale artei cântului românesc şi universal printr-o serie de activităţi muzicale diverse, care să fie axate tocmai pe direcţionarea gustului acestora înspre domeniul anterior menţionat, constituie doar unul dintre pilonii deosebit de necesari pentru a reuşi să fie continuat şi de aici înainte firul întrerupt al diacroniei sferei lirice româneşti sub aspectul percepţiei individuale şi colective a tinerilor, o sferă culturală integrată de-a lungul vremilor cum nu se poate mai bine în patrimoniul universal de valori al omenirii. Plecând de la aceste considerente fundamentale constituite în legătură cu actul în sine al cunoaşterii evoluţiei reale a dimensiunii interpretative lirice naţionale, putem considera fără urmă de îndoială faptul că ceea ce a dezvoltat Florica Cristoforeanu în prima parte a secolului al XX-lea în cadrul discursului său vocal atât de pregnant reliefat prin seria creaţiilor sale de gen construite cu migală şi profesionalism desăvârşit – fie că vorbim aici despre magnificul rol Carmen din opera omonimă a lui Bizet, despre nu mai puţin cunoscuta Salomee straussiană ori despre Manon-ul lui Massenet şi lista poate continua cu alte şi alte partituri specifice – se înscrie în totală măsură într-o semiotică a cântului operistic plin de o muzicalitate aleasă, unde sensul artistic se diseminează într-un câmp interpretativ personal delimitat cu conştienţă de către artistă, ca şi cum aceasta şi-ar concepe arta proprie în spaţiul unei matematici cu adevărat pure, bazată pe semne caracteristice şi fixe, de care nu se mai poate desprinde spiritual cu niciun chip în momentul crucial al genezei actului scenic.

Salomeea

De ce am ales să scriu aceste rânduri despre Florica Cristoforeanu? Simplu. Pentru că am avut parte de o serie de „întâlniri” de-a lungul timpului cu spiritul acestei mari interprete lirice, „întâlniri” care mi-au născut în inimă ceva straniu, dar plăcut, iar în minte dorinţa de a ajunge să îi pot evoca înt-o bună zi personalitatea complexă, zi, iată, care a sosit abia acum. Trebuie spus că prima mea intersectare culturală cu cântul Florica Cristoforeanu s-a produs pe la vârsta de 8-9 ani, în şcoala primară, în urma unei vizite cu colegii de clasă şi învăţătoarea, d-na Rusu Lucreţia, la Muzeul din oraşul meu de baştină, Râmnicu Sărat. Ei bine, acolo, în atmosfera ce mi se părea destul de solemnă atunci, existenţa unui disc învechit de vinil, din fiinţa căruia răzbătea cu greutate în liniştea sălii sunetul hârâit al unei partituri muzicale clasice, mi-a marcat pentru totdeauna sufletul. Ani la rând apoi m-am tot gândit la muzica aceea destul de greu audibilă în acel moment din cauza vechimii respectivei plăci circulare de redare a sunetelor, simţind mereu o durere ascunsă în inimă fiindcă glasul miraculos al interpretei noastre ilustre şi creaţiile ei unice nu mai puteau fi ascultate în integralitatea lor, aşa cum ar fi trebuit, de fapt. Pentru mine, fiecare „întâlnire” pe care mi-a oferit-o destinul cu această mare artistă a lumii a făcut să îmi tresare sufletul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. Părea a fi o formă discretă de metacomunicare între două spirite aflate în dimensiuni complet diferite, dar care trebuiau probabil să interfereze cumva în vreme. Interesant a fost faptul că, la mulţi ani după acea secundă magică, profund răvăşitoare din punct de vedere emoţional pentru spiritul meu hipersensibil, s-au mai derulat alte câteva asemenea interferenţe demne de menţionat. Întâmplător sau nu, după Revoluţia din Decembrie ’89, arterei situate perpendicular pe strada unde eu am văzut lumina zilei cu ceva timp în urmă, i s-a modificat numele din „23 August” în „Florica Cristoforeanu”. Iarăşi am tresărit de o emoţie stranie. Apoi, Casa de Cultură din Râmnicu Sărat a căpătat din anul 1996 numele marii noastre cântăreţe lirice, iar zilele trecute am văzut – şi salut în mod deosebit acest fapt remarcabil – că s-a hotărât de către Consiliul Local al urbei natale a interpretei, Râmnicu Sărat, constituirea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, un prilej aparte pentru ca acest orăşel de tranzit poziţionat în nord-estul extrem al Bărăganului românesc, ce face legătura între Muntenia şi Moldova, să devină un veritabil focar de cultură prin manifestările sale diverse, inclusiv prin cele legate de numele marii noastre interprete de operă. De aceea, mă gândesc că realizarea în viitorul foarte apropiat – şi vreau să cred că nu voi rămâne la stadiul de cetăţean inocent prea multă vreme în acest sens –, cu fonduri obţinute din varii surse, chiar si europene, a unui Festival Internaţional de Canto clasic „Florica Cristoforeanu” – ce ar conferi micului oraş provincial o deschidere internaţională de care are absolută nevoie acum, ajutându-l să devină în scurt timp, aidoma multor localităţi de pe mapamond cunoscute prin numele personalităţilor lor de marcă şi prin acţiunile specifice legate de acestea, un reper geografic important în circuitul valoric internaţional al segmentului artei lirice a lumii – nu va rămâne doar un vis personal profund utopic. Este momentul ca Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” să se desprindă acum, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea marii noastre interprete de operă, de simpla dimensiune locală a fostei Case de Cultură municipale şi să devină un renumit centru cultural european demn de celebrul nume ce îi este dat să îl poarte pentru totdeauna.

Teatrul Colón din Buenos Aires, în care a cântat Florica Cristoforeanu

Născută în acelaşi an cu Cella Delavrancea şi Florica Musicescu, 1887, Florica Cristoforeanu a propus, la fel ca şi celelalte două reprezentante de marcă ale muzicii clasice, un discurs interpretativ original şi viguros al artei cântului mondial, reliefându-i acesteia din plin bogăţia universului ei poetic desfăşurată expresiv în tempo-ul cadenţat al unei estetici interpretative singulare, pe care numai marii artişti o pot exprima în maniera lor individuală aparte. Se ştie că aspiraţia fiinţei umane către un plan superior al cunoaşterii s-a manifestat în toate timpurile istoriei umanităţii. Marea cultură a lumii şi muzica, în special, prin limbajul ei cu grad generos de adresabilitate publicului de pretutindeni, au născut în Fiinţa umană din toate epocile umanităţii coordonatele veritabile ale frumosului, binelui şi adevărului, atunci când ele au fost puse, bineînţeles, în slujba acestei semantici înalte, pozitive. De aceea, a te exprima pe sine însuţi sau însăţi ca entitate umană irepetabilă vreodată prin intermediul unui act cultural anume – muzical, în speţă – presupune existenţa unei uriaşe forţe stimulative, ce ajunge să îl elibereze pe Om din chingile unei realităţi extrem de dure şi să-i ofere acestuia prilejul de a ieşi din propriul său interior – de regulă, ermetic – pentru a se deschide spiritual Celuilalt într-o manieră estetică aparte, contribuind, astfel, la ridicarea schelelor unui construct artistic de excepţie, precum a fost şi cel căruia i s-a dăruit o viaţă Florica Cristoforeanu – arta interpretării lirice.

Magdalena Albu

5 august 2012

Ascultă

Aria „Mon cœur s’ouvre à ta voix” din opera „Samson şi Dalila” (actul al II-lea) de Camille Saint-Saëns – Florica Cristoforeanu (în italiană)

Medalion Mirela Zafiri la Radio România Internațional

Miercuri, 28 noiembrie 2012, la ora 21.00, la Radio România Internațional, emisiunea Rapsodiile mileniului III, realizată în direct de Olivia Cristina Sima, va fi dedicată sopranei Mirela Zafiri. Invitați: soprana Georgeta Stoleriu, criticul Costin Tuchilă, compozitorul Cătălin Tîrcolea, compozitoarea Alexandra Cherciu, pictorița Andreea Gheorghiu.

Cu trei luni în urmă, în 27 august 2012, lumea muzicală era cutremurată de vestea morții Mirelei Zafiri, una dintre cele mai valoroase soprane lirice, o personalitate artistică de anvergură. În 26 noiembrie a.c., Mirela Zafiri ar fi împlinit 43 de ani.

Mirela Zafiri în rolul Musettei din Boema de Puccini

„Muzicalitate, sensibilitate bine dezvăluită, aplomb şi farmec scenic, frazare bine controlată, inteligenţă evidentă”– o caracteriza pe Mirela Zafiri profesoara sa Georgeta Stoleriu. Registrul său amplu, ajungând cu lejeritate la notele supraaacute, dar şi cu disponibilităţi expresive în registrul grav, timbrul distinct şi talentul actoricesc au impus-o într-un repertoriu divers din punct de vedere stilistic. Mirela Zafiri a acoperit rapid, cu profesionalitate şi dăruire, o paletă largă de roluri şi genuri, de la operă la operetă, de la recitaluri de lied la concerte vocal-simfonice şi jazz simfonic. Toate acestea vor fi ilustrate în emisiunea de la Radio România Internațional cu fragmente semnificative din înregistrările Mirelei Zafiri.

Pentru a asculta postul, accesați  www.rri.ro, apoi click pe cifra / canalul 2.

Elena Cernei – perfecțiunea artei lirice

Un uomo universale reprezintă expresia complexă a esenţei omului superior. Ea implică în sinele său acea tuşă puternică de renascentism individual, specific fiecărei personalităţi umane în parte, care invită peste timp, cu simplitate şi cu convingere, la desăvârşirea fiinţei umane prin forţa exemplului şi prin continuitatea sa firească mai departe. Fiindcă omul are pentru viitorime datoria evoluţiei personale. Decadenţa individuală şi, implicit, cea societară trebuie scoase, aşadar, din vocabularul obişnuit al existenţei şi anulate definitiv cu orice preţ din parcursul înainte al istoriei omenirii, pentru ca fiecare urmă fină a sa nu face altceva decât să ucidă, inconştient şi în mod treptat, umanul şi raţionalul aşezate amândouă în mod complementar în fibra interioară a fiecăruia dintre noi.

Elena Cernei (1 martie 1924–27 noiembrie 2000)

Muzica aleasă, putem spune fără tăgadă, este acea înşiruire unică de trăiri şi de sunete, care se generează şi se combină unele pe altele cu o voluptate a firii greu de descris în cuvinte. „Trecătoare este orice clipă a acestei arte şi asa trebuie să fie… În apariţie si dispariţie, în faptul de a deveni şi de a fi trecut, se ascunde puterea biruitoare a sunetului şi a sentimentului. După cum acestea două se contopesc cu altele, se ridică, se coboară… pe frânghia bine întinsă a armoniei, după legi veșnice, indisolubile, şi pe urmă acţionează din nou, tot astfel fac şi spiritul, curajul, dragostea şi speranţa noastră”, scria la 1800, în Calligone, Johann Gottfried Herder, marele spirit german al Epocii Luminilor şi al omenirii, student al filosofului de la Königsberg, Immanuel Kant, şi născător al fundamentului ideatic al miscării „Sturm und Drang”, care a construit cu soliditate temelia culoarului preromantic. Şi tot Herder continua în aceeaşi lucrare a sa: „Cui nu i-au rămas în suflet, zile întregi, de neuitat, tonurile, cui nu i-au rămas mişcările pătimaşe ale unei voci care lega cu căldură tonul, gesturile şi cuvântul? O legătură atât de intimă există între gest şi ton, între voce și sentiment, încât, în clipa când am auzit-o, am şi dat crezare cântăreţei că toate acestea sunt proprietatea cea mai proprie a inimii sale; am crezut în ceea ce ne comunică ea atât de miraculos, de firesc. Acum ele sunt, spunem noi, cuvintele ei, sunetele ei; artistul a oferit doar prilejul ca fiinţa care însufleţeste cântecul să-şi dezvăluie sufletul…”

În Eboli din Don Carlo de Verdi

Pentru istoria artei lirice a vremurilor de până acum şi a celor ce vor veni, se poate afirma, în contextul la care facem referire aici, faptul că una dintre cele mai mari interprete ale lumii, mezzosoprana Elena Cernei, se încadrează mai mult decât perfect în semantica generoasă a sintagmei atotcuprinzatoare mai sus amintite. Pe Elena Cernei aveam s-o întâlnesc, printr-un dar al Providenţei, pe holul Conservatorului bucurestean, exact acum zece ani, la începutul toamnei lui 1999. Fusese invitată în fata studenţilor şi a profesorilor, pentru ca să îşi povestească viaţa. Nu puteam şti atunci că discuţia noastră avea să fie pentru mine prima, dar şi ultima, din nefericire, din tot parcursul acestei vieţi. Pentru că, peste numai un an, inegalabila noastră artistă lirică avea să îşi construiască definitiv un alt fel de interfaţă-portativ în cheie personală, dar una către eternitate, o eternitate care mie mi-a săpat în suflet un vid lăuntric imens. Nu mi-am putut imagina cu niciun chip în secunda aceea faptul că legenda impunătoare şi marmoreană din faţa mea, cu un chip aidoma statuii din piatră a Sfinxului egiptean, avea drămuit atât de strașnic de către soartă propriul său interval existenţial. Acum înţeleg de ce, privind şi din acest unghi de vedere trist, Elena Cernei îmi părea o fiinţă aproape ireală, total diferită de lumea ce gravita gălăgioasă în jurul său, prin ţinuta şi prin aerul sau încărcate de un calm superior, pe care îl arunca cu o măsură necuantificabilă vreodată în sufletul meu. Părea ca interpreta în acele momente, cu graţie şi cu geniu, un alt personaj operistic binecunoscut şi nicidecum propria-i viaţă.

În Amneris din Aida de Verdi

A încerca să definești o personalitate clocotitoare şi profundă, precum cea a Elenei Cernei, e totuna, cred, cu a te apleca în taină şi în liniste ca să desluşeşti misterul piramidelor stravechi. Pentru că, această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale o conotaţie desăvârşită, pe care a construit-o cu o sensibilitate şi cu o inteligenţă deosebite în retorta variabilei dominante denumite generic de noi timp. Pentru ea, acul ceasornicului sorţii a început să ticăie cu putere la începutul de martie al anului 1924 şi şi-a oprit, din nefericire, ultima bătaie la final de noiembrie 2000. Unii ar spune mult, alţii nu ar spune așa, cert este că, în cele șapte decenii şi jumătate de ani pământeşti, pe care i-a hărăzit bunul Dumnezeu, Elena Cernei a dăruit totul muzicii. S-a dăruit pe sine însăşi, aş putea spune, şi nu greșesc cu absolut nimic. Dacă ar mai fi sălășluit printre noi, anul acesta, la cei 85 de ani pe care i-ar fi împlinit, sunt convinsă că ar fi apărut la fel de maiestuoasă şi de plină de mister pe scena Operei Române sau pe cea a Conservatorului bucureştean şi ar fi încercat să cânte exact că în toamna lui 1999, dar de data aceasta integral, „Stride la vampa”, cunoscuta arie a Azucenei, ţiganca înecată în deznădejde, după ce şi-a aruncat în foc propriul copil, din opera Trubadurul a lui Giuseppe Verdi.

Alexandre Cabanel, Samson și Dalila, 1878

Dacă Irina Arhipova, faimoasa mezzosoprană a Rusiei, a fost cea mai mare „Carmen” a lumii, atunci Elenei Cernei a fost cu siguranţă cea mai grandioasă „Dalilă” a tuturor timpurilor. Îi aud şi acum, când scriu aceste rânduri, sensibilitatea unică a vocii sale grave din „Mon coeur s’ouvre à ta voix” sau „Printemps qui commence”, cu care vibra aerul şi sufletul celui ce asculta şi prin care a transformat, practic, total, însuşi modul de interpretare a operei cu caracter biblic a compozitorului romantic francez Camille Saint-Saёns. „Dalila” Elenei Cernei e un personaj unic, deloc mitic, remodelat afectiv şi cu o structură metamorfozată aparte. În el găseşti ceea ce autorul nu a dorit să aşeze, găseşti blândeţea interpretativă a cântăreţei, profunzimile trăirilor proprii. Fiindcă marea noastră artistă lirică mângâia cu sufletul său deosebit fiecare partitură muzicală cu o responsabilitate şi cu o precizie ieşite din comun, de matematician extrem de riguros. De altfel, în modul său de a interpreta, Elenei Cernei crea un spaţiu pur al sunetului, crea o universalitate a momentului, unde vibraţia inteligenţei emoţionale si disecţia fină a miezului partiturii îşi defineau în mod unic parametrii săi specifici, aşa cum, poate, numai Marta Alboni, cea mai de seamă voce de contralto a secolului al XIX-lea, Haricleea Darclée, Monserat Caballé sau Renée Fleming au reuşit să o contureze în diverse epoci ale istoriei interpretative a muzicii de operă.

Elenei Cernei avea în privire o melancolie, care i-a desăvârşit întreg conturul personalităţii sale artistice într-un mod cu totul şi cu totul singular. Pot spune că tristeţea ochilor săi dezvăluia într-un fel mai mult decât sugestiv sensul răvăşitor al unei romanţe, oricare ar fi fost ea. Doar cel ce-a suferit a devenit, pentru mine, expresia desăvârșită a trăirii sale lăuntrice. Aici întâlnim, dintr-o dată, un Ceaikovski cu miez puternic si adânc vibrat, care, ca şi Saint-Saёns, nu rămane el însuşi. Prinde viaţă, renaște într-un mod profund personalizat, prin detaliul infinitezimal al glasului marii noastre artiste, care a impus cântului de operă mondial, prin distincţia interpretării teatral-vocale, o nouă revoluţie a felului de a aduce sunetul din interiorul fiinţei interpretului în afara sa și de a-l aşeza în sufletul celui ce ascultă cu un singur scop, anume acela de a face Lumină acolo, de a lămuri sensuri şi de a rescrie adevărata semantică a spiritului omenesc. Pentru că Elenei Cernei a scris istorie, confundându-se cu muzica până la desăvârşire şi până la sublim. A încercat să îi redefinească esenţa şi a reusit în totalitate. A reconturat orizonturi şi a anulat limite impuse. A spart convenţii şi a creat un nou drum. A năpustit asupra noastră vibraţii şi a făcut-o într-o manieră greu egalabilă vreodată. Şi, cu toate acestea, Elenei Cernei nu a dorit vreun moment să îşi înceapă călătoria prin spaţiul inefabil de dincolo de aici, până nu a articulat, aşa cum numai ea a știut întotdeauna acest lucru, ultima notă a perfecțiunii sale interpretative… Denumirea piesei? Forţa destinului…

Magdalena Albu

14 noiembrie 2009

 Ascultă

 Elena Cernei, Aria Dalilei, „Mon coeur s’ouvre à ta voix” din „Samson și Dalila” (actul II) de Camille Saint-Saёns, Metropolitan Opera New York, dirijor: Kurt Adler. Samson: Ludovic Spiess

Elena Cernei, Seguidilla din „Carmen” (actul I) de Bizet, 1970

Elena Cernei, Aria lui Orfeu, „J’ai perdu mon Eurydice” din „Orfeu și Euridice” (actul III) de Gluck, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București, dirijor: Constantin Bobescu, 1962

Premieră absolută: Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu și Leontina Văduva în turneu extraordinar în România

Voci extraordinare care strălucesc pe cele mai mari scene ale lumii (Covent Garden, Staatsoper din Viena, Opera din Paris, Metropolitan Opera), Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu şi Leontina Văduva vor fi pentru prima dată împreună pe scenele din România, la invitaţia pianistului Horia Mihail, care le va acompania.

Turneul naţional extraordinar „Cele trei dive” se va desfăşura la Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, între 17 şi 23 decembrie 2011, după următorul program: Sala Filarmonicii din Iaşi, pe 17 decembrie, ora 19; Sala Auditorium Maximum UBB din Cluj-Napoca pe 19 decembrie, ora 19; Sala Capitol din Timişoara pe 21 decembrie, ora 19; Sala Radio, Bucureşti, pe 23 decembrie, ora 19, împreună cu Orchestra Naţională Radio dirijată de Iurie Florea.

Dacă triada Pavarotti-Domingo-Carreras a devenit un brand preluat apoi cu succes de tenori din toată lumea care au apelat la această formulă, reîntâlnim acum această idee de tripletă şi în formula actuală cu nimic mai uşor de realizat, în etape, pornind de la alegerea vocilor şi continuând cu „negocierea“ repertoriului care va fi unul deosebit de atractiv, cu arii şi duete celebre din opere, precum Habanera din Carmen de Bizet, Aria Adelei din Liliacul de Strauss, Aria Charlottei din Werther de Massenet sau duete celebre din Nunta lui Figaro de Mozart, Lakmé de Delibes sau Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, precum şi celebrul Noël de Adolphe Adam, cântat de toate trei.

Unul dintre numele celebre ale generaţiei sale la nivel internaţional, mezzosoprana Ruxandra Donose s-a bucurat de aprecierea criticii şi a publicului pe scenele de operă şi în sălile de concert. Vocalitatea ei expresivă, muzicalitatea şi eleganţa prezenţei scenice i-au permis abordarea unui repertoriu larg atât de operă cât şi vocal-simfonic. De la Opera de Stat din Viena, angajamentele au condus-o în întreaga lume, de la Royal Opera House Covent Garden din Londra la Metropolitan Opera New York, de la San Francisco Opera la Operele Naţionale din Paris, Berlin, Los Angeles, München, Madrid sau Tokio.

Teodora Gheorghiu a cântat alături de o serie dintre cei mai importanţi dirijori din lume, precum Seiji Ozawa, Franz Welser-Möst, Marco Armiliato, Bertrand de Billy, Peter Schneider, Adam Fischer şi Christophe Rousset. În afara scenei de operă, cariera Teodorei Gheorghiu este bogată în apariţii în recitaluri şi concerte vocal-simfonice – amintim colaborările cu Academy of Ancient Music din Londra, Orchestre Symphonique de la Monnaie, Orchestre National de Belgique, Lucerne Symphony Orchestra.

Leontina Văduva, o mare soprană cu o voce lirică inconfundabilă, excelează în personajele pline de poezie precum cel al Julietei, al Violettei din Traviata sau al Margaretei din Faust, creaţii în care şi-a demonstrat măiestria artistică şi farmecul inimitabil. Dintre marile scene pe care a cântat, amintim Paris (Opera Bastille, Châtelet, Opera Comică, Théâtre des Champs Elysées, Sala Gaveau), Londra (Covent Garden), Milano (La Scalla), Viena (Staatsoper), New York (Metropolitan).

Organizatori: Radio România Cultural şi Accendo. Coproducători: TVR 3 , Radio România Regional (TVR Iaşi şi Radio Iaşi, TVR Cluj şi Radio Cluj, TVR Timişoara şi Radio Timişoara).

Partener: Readers Café

Sponsori :Tarom, JTI

Cu susţinerea: Athénée Palace Hilton, Nissa, Cercul Militar Naţional la aniversarea a 135 de ani de existenţă, Sonja Handmade Jewellery, Go FM.

Parteneri: Direcția Formaţii Muzicale din SRR, Filarmonica din Iaşi, Opera Maghiară din Cluj, Filarmonica din Timişoara.

Parteneri media: Radio România Actualităţi, Radio România Muzical, Bucureşti FM, Şapte seri, România Liberă, Academia Caţavencu, Tabu, Be Where, Observator Cultural, Hotnews, VIP, Librăriile Humanitas şi site-urile Liternet, Agenţia de carte, artactmagazine, online gallery.

Biletele se găsesc la casele de bilete ale Filarmonicii din Iaşi, Operei Maghiare din Cluj, Filarmonicii din Timişoara şi Sălii Radio din Bucureşti.

Concert-lecție susținut de soprana Mirela Zafiri

Duminică 18 septembrie 2011, la ora 18.00, în Parcul Herăstrău din București, pe pajiștea „Pescăruș”, soprana Mirela Zafiri va prezenta un Concert-lecție. Evenimentul va avea loc în cadrul proiectului „Roaba de cultură”, desfășurat de Asociația Green Revolution în parteneriat cu Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB), care oferă gratuit alternative active pentru petrecerea timpului liber, prin întoarcerea la valori, cultură și dialog.

Absolventă a Universității de Muzică din București, doctor în muzică, Mirela Zafiri este prim-solistă a Operei din Brașov. Cu un repertoriu amplu, divers, excelând în anii din urmă în roluri din operele lui Donizetti (Lucia din Lucia di Lammermoor, Norina din Don Pasquale, Maria din Fiica regimentului), Bellini (Amina din La sonnambula, Giulietta din I Capuleti ed i Montecchi), Rossini (Rosina din Bărbierul din Sevilla), Puccini (Musetta din Boema), Mozart (Susanna, Nunta lui Figaro), Verdi (Gilda din Rigoletto), Gounod (Juliette din Roméo et Juliette) dar şi în operetă (Adele din Liliacul de Johann Strauss sau Christel din Vânzătorul de păsări de Zeller), Mirela Zafiri este totodată şi o excelentă cântăreaţă de lied, una dintre cele mai bune pe care le avem astăzi, abordând cu succes atât repertoriul clasic, cât şi cel contemporan. În plus, beneficiind de un registru amplu, de aproape patru octave, foarte rar pentru o soprană lirică, şi de o disponibilitate deosebită, care provine într-o măsură din maniera naturală de abordare a sunetului, în alta din tipul de educaţie muzicală pe care îl face vizibil, a abordat cu succes şi genuri complet diferite, ca jazzul sau cântecul tradiţional, ori formule moderne de cânt care împletesc stilul pop cu cel clasic.

Pe lângă rolurile din teatrele lirice românești, Mirela Zafiri a susținut peste 120 de concerte de arii cu orchestră în Italia, România și Spania, a înregistrat 8 CD-uri, a fost invitată la numeroase festivaluri naționale si internationale. Mirela Zafiri a câştigat peste 20 de premii și distincții, atât în România, cât şi în străinătate.

Costin Tuchilă

Festivalul Internațional „George Enescu”. Spectacole de operă și balet

Spectacolele cu opera Oedipe de George Enescu au devenit tradiționale în Festivalul Internațional „George Enescu”, în multe dintre edițiile sale capodopera enesciană fiind programată fie în noi montări, fie prin reluarea unor spectacole. De prima ediție a festivalului (4–22 septembrie 1958) se leagă un eveniment important din istoria muzicii româneşti: premiera românească a operei Oedipe de George Enescu, la Opera Română din București, în ultima seară a festivalului, 22 septembrie 1958, cu David Ohanesian în rolul titular, la pupitrul dirijoral aflându-se Constantin Silvestri.

În cadrul ediției a XX-a a Festivalului „George Enescu”, care va începe joi 1 septembrie 2011 la București, sunt programate 10 spectacole de operă și balet care vor avea loc la Opera Națională din București și la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București (spectacolele de balet), ora de începere fiind 19.00.

Evident, unul dintre capetele de afiș ale acestei ediții este noua producţie cu Oedipe a Operei Naţionale Bucureşti. Ziua premierei este joi 15 septembrie. În distribuție: Ştefan Ignat (Oedipe), Horia Sandu (Tiresias), Ionuţ Pascu (Creon), Valentin Racoveanu (Păstorul), Ștefan Schuller (Marele Preot), Mihnea Lamatic (Paznicul), Pompeiu Hărăşteanu (Phorbas), Mihnea Lamatic (Paznicul), Vincețiu Țăranu (Tezeu), Mihai Lazăr (Laios), Oana Andra (Iocasta), Ecaterina Țuțu (Sfinxul), Simona Neagu (Antigona), Antonela Bârnat (Meropa), Sidonia Nica (O femeie tebană), sub bagheta lui Tiberiu Soare, regia aparţinându-i Andei Tăbăcaru Hogea. Scenografia: Viorica Petrovici; coregrafia: Răzvan Mazilu; maestru de cor: Stelian Olariu. Soliști balet: Bianca Fota și Gigel Ungureanu.

Opera bucureșteană va mai prezenta în festival o premieră, Lohengrin de Wagner, cu Cristian Mandeal la pupitrul dirijoral, primul spectacol fiind programată sâmbătă 3 septembrie iar al doilea, marți 6 septembrie. Coordonator artistic: Cătălin Ionescu Arbore. Regia: Ștefan Neagrău. Scenografia: Adrian Urmuzescu. Maestru de cor: Stelian Olariu. Distribuţia: K. S. Johan Botha (Lohengrin), Emily Magee (Elsa von Brabant), Petra Lang (Ortrud), Horia Sandu / Marius Boloș (Heinrich der Vogler), Valentin Vasiliu (Friedrich von Telramund), Vasile Chișiu (Mesagerul regelui).

Miercuri 21 septembrie și vineri 23 septembrie vom putea urmări spectacolul ONB cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, în regia lui Ion Caramitru. Conducerea muzicală: Iurie Florea. Decoruri: Maria Miu; costume: Viorica Petrovici; concepție lumini: Chris Jaegger; coregrafia: Florin Fieroiu; mișcare scenică și coregrafie: Florica Stănescu / Mirela Simniceanu; maestru de cor: Stelian Olariu. În distribuție: Levente Molnár (Oneghin), Marius Brenciu (Lenski), Tamar Iveri (Tatiana), Maria Jinga (Olga), Pompeiu Hărășteanu (Gremin), Ana Maria Comșa (Larina), Sorana Negrea (Filipievna), Florin Diaconescu (Triquet), Dan Indricău (Căpitanul / Zaretsky), Anastasia Jinga (Tatiana copil).

Primele două spectacole de balet din actuala ediție a festivalului „George Enescu” vor avea loc la Teatrul Național din București duminică 4 septembrie și luni 5 septembrie, când vom avea ocazia de a vedea un spectacol al Baletului Național Chilian, „El Banch”, Noche Bach (Consiertos / Cantico), creaţie coregrafică în două părţi de Gigi Căciuleanu, directorul artistic al ansamblului. Muzică de Johann Sebastian Bach.  Scenografie şi lumini: Dan Mastacan; costume: Leonel Navarete (Conciertos), Monica Ruiz (Cantico).

Sâmbătă 17 septembrie, este programată coproducția de balet Magifique, pe muzică de Ceaikovski, în coregrafia lui Thierry Malandain. Decoruri şi costume: Jorge Gallardo. Concepţie lumini: Jean-Claude Asquié. Costume: Véronique Murat. Măşti: Annie Onchalo. Decoruri: Alain Cazaux. Spectacolul este realizat de Opéra Théâtre de Saint-Etienne, Teatro Victoria Eugenia de San Sebastian, Grand Théâtre de Reims, Centre Chorégraphique National d’Aquitaine en Pyrénées-Atlantiques, Malandain Ballet Biarritz.

Trei zile mai târziu, marți 20 septembrie, aceeași sală a Naționalului bucureștean va găzdui Romeo și Julieta pe muzică de Hector Berlioz, versiune coregrafică de Thierry Malandain, coproducție Grand Théâtre de Luxembourg, Festival le Temps d’Aimer de Biarritz, Teatro Victoria Eugenia de San-Sebastian, Grand Théâtre de Reims, Auditorio de Sant Cugat, Centre Chorégraphique National d`Aquitaine en Pyrénées-Atlantiques, Malandain Ballet Biarritz, Festival d’Ekaterinbourg. Decoruri şi costume: Jorge Gallardo, concepţie lumini: Jean-Claude Asquié.

Seria reprezentaţiilor de balet se va încheia sâmbătă 24 septembrie cu tripticul Companiei de Balet a Operei Naţionale Bucureşti: Vals fantezie pe muzică de Glinka, coregrafia: George Balanchine, pus în scenă de Paul Joseph Boos, solişti: Bianca Fota, Ovidiu Matei Iancu, Mihaela Soare, Maki Shirase, Megumi Koshi; costume: Barbara Karinska; lumini: Mark Stanley (premiera mondială: New York City Ballet, Centrul Metropolitan de Muzică şi Teatru, 6 ianuarie 1953); Serenada, muzică de Ceaikovski, coregrafie de George Balnachine, montat de Paul Joseph Boos, solişti: Bianca Fota, Gigel Ungureanu (Vals), Russian Girl : Mihaela Soare (Russian Girl), Kokoro Umemoto (Dark Angel); Bianca Fota, Mihaela Soare, Kokoro Umemoto, Valentin Stoica (Elegy); costume: Barbara Karinska; lumini : David Grill (premiera mondială: Şcoala Americană de Balet White Plains N.Y., 9 iunie 1934; premiera naţională: ONB, 17 aprilie 2010); Falling Angels, conceptul şi coregrafia: Jiři Kylián, asistent coregrafie: Nancy Euvernik, muzică: Steve Reich (Drumming – partea I), solişti: Adina Tudor, Andra Ionete, Cristina Dijmaru / Raluca Ciocoiu, Corina Tudosanu, Bianca Stoicheciu, Bianca Ungureanu, Alexandra Gavrilescu, Megumi Koshi; costume: Joke Visser, lumini: Joop Caboort (premiera mondială: AT&T Danstheater, The Hague – NL, Nederlands Dans Theater, 23 noiembrie 1989; premiera naţională: ONB, 1 mai 2011).

Reamintim că Liber să spun și Radio 3 Net „Florian Pittiș” sunt parteneri media ai Festivalului Internațional „George Enescu”.

Costin Tuchilă