Poezia săptămânii: „Poem cu o virgulă aproape dreptunghiular” de Mircea Teculescu

Luminița Gliga „Aer” 2

Poem cu o virgulă aproape dreptunghiularpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

uneori alegem să comunicăm nu doar prin
ceea ce spunem iar cei mai tari sunt dânșii
poeţii parbrizelor sau cei care scriu pe mașini
prăfuite din câte-o albă parcare semnele lor
 spun că dimineaţa continuă încet să se evapore
 că orașul într-un sicriu se strânge iar umbrele
 trebuie plătite bine ca să se dea la o parte că
 binele este singurul care poate produce ceva
 spuneţi voi acum ce puneţi-vă ochelarii ca să
 vedeţi că tot eu sunt prezent în viaţa mea că
 orașul deja a fost îngropat de proști da uneori
 alegem să comunicăm doar prin ceea ce zicem
 cum ar fi de mari sărbători, mari sărbători ce ne
 spun că încă un sfârșit al lumii tocmai s-a sfârșit

Mircea Teculescu

Mircea Teculescu

Mircea Teculescu

Vezi și: Căci timpul este umbra ta, T-Haibun, proză scurtă de  Mircea Teculescu

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

„…cu flori de păpădie” de Lică Barbu

cu flori de papadie de lica barbu proza scurta liber sa spun

Premiul al III-lea la Concursul de poezie și proză scurtă (15 ianuarie–15 august 2015) organizat de revista „Occidentul Românesc”, publicație independentă care apare în Spania

proza scurta rubrica liber sa spun– Lucrare de control! – tună, ca o comandă soldăţească, vocea profesoarei de matematică de cum a intrat în clasă. Fără a mai răspunde la salutul elevilor din clasa a cincea, dădu drumul catalogului să cadă pe catedră şi trecu direct la enunţul problemei de matematică.

De le cădea în cap elevilor tavanul clasei şi nu ar fi fost aşa de şocaţi ca de „furtuna” profesoarei, iar zgomotul sec al căderii catalogului pe catedră, veni ca un tunet al unui fulger pornit din senin.  Copiii erau obişnuiţi cu exigenţele doamnei profesoare. Foarte severă. Pic de zâmbet nu vedeai la ea. Era un militar convins în disciplina şcolară şi nimeni nu mişca în front la ora ei. Până şi îmbrăcămintea ei era ca un echipament special de luptă. Pantaloni pană traşi în cizme mulate pe picior, jachetă cu epoleţi şi nasturi de metal închisă până-n gât, iar pe cap purta întotdeauna o şapcă de soldat din legiunea străină. Lipseau doar un pistol şi o grenadă la brâu şi ca să fie tabloul complet, ar fi mers şi o mitralieră rabatabilă cu foc automat. O lopăţică de tranşee, nu e cazul. Avea nişte unghii cât cupele de excavator. Continuă lectura „„…cu flori de păpădie” de Lică Barbu”

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (11)

istoric primari bucuresti pusa roth imagini bucuresti vechi

Portofoliul cu numărul 20 îi revine lui Pache Em. Protopopescu (aprilie 1888–decembrie 1891). Protopopescu a reuşit să intre în istorie drept unul dintre cei mai eficienţi şi inventivi edili. A extins iluminatul public în tot oraşul, a făcut noi artere de circulaţie în oraş, a introdus telefonia publică şi a construit aproape 30 de şcoli, printre care şi Colegiul „Gheorghe Lazăr”. pache protopopescu primarA trasat inclusiv axa Bucureştiului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf. Elefterie până la Mihai Bravu. Tot Pache Protopopescu este cel care construieşte în Bucureşti primele trotuare, care aveau rolul de a uşura circulaţia. Sub conducerea primarului de atunci s-a ridicat şi un azil de noapte făcut după model occidental. Totodată, el a fondat şi numeroase ziare. Înainte de a se pune în circulaţie tramvaiele cu cai ale noii societăţi, Em. Protopopescu-Pake, primarul oraşului, a dat o ordonanţă alcătuită din şase articole cu mai multe subpuncte, cu dispoziţiile care trebuiau respectate atât de personalul tramvaielor, cât şi de pasageri. Astfel, „conductorii vor păstra ordinea în vagoane, vor îngriji ca pasagerii să se aşeze pe bănci, fără să aducă supărare unul altuia”, notau istoricii vremii.

După acest om energic, gospodar, care a modernizat Capitala, urmează Dimitrie Orbescu (decembrie 1891–iunie 1892), apoi Georges Trandafil (iunie 1892–februarie 1893), despre care nu se poate spune că au făcut ceva pentru oraş.

nicolae filipescu primar al capitalei istoric primarii bucurestiuluiÎn timpul mandatului lui Nicolae Filipescu (februarie 1893–octombrie 1895), a fost introdus tramvaiul electric, iluminarea cu gaz, s-a construit Observatorul Astronomic. O realizare importantă a acestui primar a fost completarea reţelei de canale pentru scurgerea apelor menajere. Primarul și-a promovat demersurile prin expresia „totul la canal”. Astfel, a fost făcut un studiu despre configurația orașului, studiu care analiza curbele de nivel, canalele colectoare și gurile de canal. În plus, în timpul mandatului său a fost dezvoltată alimentarea cu apă potabilă a oraşului. Primarul a dispus captarea izvoarelor subterane din preajma Bucureştiului, precum și repararea filtrelor de la Bacu-Arcuda. Filipescu a construit pentru oamenii săraci o baie populară în ultimul său an de mandat, lângă Piața Bibescu-Vodă, pe strada care astăzi se numește Ienăchiţă Văcărescu. Aceasta avea un bazin uriaș cu apă rece, dar și cabine cu băi calde și dușuri, separate, pentru bărbați și femei. Pentru construcția ștrandului au fost alocați 150.000 de lei. Prețul biletului de intrare era de 10 bani.

Pușa Roth

ART-EMIS, decembrie 2012

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei ART-EMIS Academy, magazin artistic-literar şi de opinie din Stuttgart, Germania.

Selectăm din cuprins:

Impasul de Acad. Dan Berindei

În lunga mea viaţă, am întâlnit nu rareori momente de cumpănă în mersul ţării. Dar, ca niciodată, astăzi sunt martorul unor grave poticniri, care afectează ceea ce pentru mine va fi totdeauna patria şi viitorul ei. Parcă s-a ieşit dintr-o ordine firească, parcă am fost scoşi de pe lungimile de undă ale comportării şi dezvoltării noastre.

Greutăţile sunt mari şi nu numai pentru noi, căci întreaga lume este în frământare şi într-un proces de mutaţii. Pretutindeni, se constată complicaţii şi se încearcă ieşirile din impas. În mod firesc, reacţiile sunt colective, nu sunt simple acţiuni individuale, ci implică solidaritate, colaborare. Sunt înregistrate reacţii spontane, care nu reflectă doar nemulţumiri împotriva unor stări de lucru, ci exprimă şi un mod anume de a percepe şi de a reacţiona asemănător. Fiecare colectivitate umană în cauză este însufleţită de convingeri fundamentale comune, care sunt rezultatul unei lungi vieţuiri, a păstrării tradiţiilor şi a cultivării unor reacţii menite s-o apere ca un puternic scut şi să-i păstreze trăsăturile fundamentale, specificul. Fără îndoială că, la un moment dat, va avea loc un proces din ce în ce mai profund de apropiere între popoare, dar acesta nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii, fireşti, neforţate, neinteresate şi nu doar de însuşire mecanică, comandată şi oportunistă a unor atitudini. Citește mai departe.

Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică de Maria Diana Popescu

Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul Amintiri din mileniul II. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. Amintiri din mileniul II, izvorâtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.

Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutându-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrângere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvântă. Citește mai departe.

Carmen Simon Flack, Melancolie

Uităm prea des de Remus Tănasă

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la Radio un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. O cuminte și înțeleaptă sociologie de acolo ar trebui necontenit să pornească, o pricepută administrație ar trebui să se așeze pe această temelie, iar acțiunea ei de organizare și de conducere acest obiectiv mai ales ar trebui să-l aibă, o serioasă legiferare acolo ar trebui să-și exercite acțiunea, căutând ca, prin o cunoaștere cât mai aprofundată a nevoilor de acolo, să le canalizeze și să le satisfacă cât mai integral, prin dispozițiuni legale care să meargă direct la ținta urmărită, școala ar trebui să aibă cât mai îndeaproape în vedere viața satului, biserica, nici vorbă, același lucru, literatura și arta de acolo ar trebui să-și pompeze vlaga și sensul, într-un cuvânt, sângele trebuitor existenței noastre naționale de nicăieri nu trebuie așteptat să vie decât din marele și nesecătuitul rezervor obștesc, pentru ca din nou, îmbogățit cu ceea ce fiecare aduce de la sine în același sens, să se reîntoarcă în aceeași inimă, într-o nesfârșită pompare, care înzdrăvenește și ține viu întregul organism. Citește mai departe.

Sistemul bancar și crizele capitalismului de Vasile Balboja

Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană”, fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului. Citește mai departe.

http://www.art-emis.ro/

 

Bucureștii vechi și noi – de la Micul Paris la orașul canibal

Sâmbătă 28 mai 2011, Editura Subiectiv lansează la Târgul de Carte „Bookfest” de la Complexul Expozițional Romexpo două volume dedicate Bucureștiului. La ora 12.00, la standul D47 din Pavilionul C5, va fi prezentat volumul Bucureștii vechi și noi. La ora 15.00, în spațiul Scena Arena (Pavilionul C6) va fi lansată cartea Rahova – Ferentari – o poveste de Adrian Majuru. Volumul va fi prezentat de Sebastian Grama și de autor.

Bucureștii vechi și noi este o amplă antologie de texte scrise de colaboratori ai site-ului Bucureștii vechi și noi, realizat de Constantin Dumitru. Volumul coordonat de Andrei Slăvuțeanu cuprinde studii, evocări, texte cu caracter memorialistic, incursiuni documentare în istoria Capitalei și a instituțiilor ei, retrospective, fragmente de proză literară inspirate de București. Cititorul poate afla în acest volum atât informații prețioase referitoare la viața bucureșteană de-a lungul timpului,  la atmosfera Bucureștiului de altădată, detalii referitoare la monumente, locuri, cartiere, străzi, clădiri din București, la caracteristicile arhitecturale ale orașului, evenimente culturale de odinioară, întâmplări, istoria transformărilor urbanistice dar și analize aplicate vizând aspectul contemporan și viitorul Capitalei.

Semnează: Andrei Slăvuţeanu – Aproape totul despre Bucureşti; Adrian Majuru – Va mai fi Bucureştiul „Micul Paris”?; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Vechi – Bizanţul visului meu; Somkereki Andra – Portrete în paşi; Sebastian Grama – Februarie (sau despre stil); Puşa Roth – Bucureşti; Adrian Crăciunescu – Valoarea Bucureştiului; Mirela Nicolae – Intermezzo; Andrei Badea – Visul; Emil Nicolae – Scriitorul român: între centralism şi localism; Dorin Damaskin Huntai – Bucureştiul monden sau Bâlciul deşertăciunilor; Cristina Iosif – Bucureşti, oraşul balcanic; Gilly Justin Graur – O scurtă retrospectivă a sistematizării Capitalei; Alexandra Roată – Travesti şi Tarantella; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Monden – Avatarul unui citadin; Doina Ruşti – Amiaza unui manaf ucigaş; Cristian Radu – Cei patru Bucureşti; Emanuel Bădescu – Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru; Doina Ruşti – Cerceii cu topaze; Silvia Colfescu – Câteva străduţe bucureştene. Un microcosm; Miron Manega – Cu statuia prin Bucureşti; Cezar Petre Buiumaci – Din istoria monumentelor bucureştene; Laura Rotaru – Locuind în centru; Costin Tuchilă – În Bucureşti, „La idee” și „Sapristi! ce deluviu de sunete!” – Primul concert simfonic la Ateneul  Român; Lucian Vasile – Cronica unui dezastru – Cutremurul din noiembrie 1940; Viorica Petrescu – Este necesară istoria Bucureştilor în şcoli?; Cornel Vlaiconi – Bucureştiul a fost mereu acelaşi pentru mine; Răzvan Ionescu – Bucureştiul meu; Miruna Lepuș – Studenții din Bucureștiul interbelic.

Denumirea de „Micul Paris” pe care o avea Bucureștiul interbelic este cunoscută de toți, dar puțini sunt familiarizați cu împrejurările istorice în care ea a apărut. În a doua parte a secolului al XIX-lea, scrie Adrian Majuru, „o parte consistentă a populaţiei Bucureştilor era formată din cetăţeni români de variate origini etnice. Putem da ca exemplu două străzi: una centrală precum Şepcari şi o stradă de la periferie, aşa cum era strada Mântuleasa la anul 1900. Pentru 1899, pe strada Şepcari erau menţionaţi 100 de locuitori în 14 case. Aceştia erau de etnii variate: 32 de români (un precupeț, doi cofetari, un băcan, un antreprenor în construcţii, un lucrător la fabricile statului, un servitor şi alte trei servitoare, o bucătăreasă şi 10 băieţi de prăvălie); albanezi, 14 locuitori dintre care: doi băcani şi cârciumari, un servitor şi o servitoare, patru băieţi de prăvălie; greci, 6 persoane (un bucătar şi cinci băieţi de prăvălie); austro-ungari erau 13 locuitori dintre care: cinci servitori şi şapte servitoare, două bucătărese, trei băieţi de prăvălie şi apoi un număr de 35 de mozaici (trei funcţionari particulari, un blănar cojocar, iar în rest, diferiţi comercianţi).

Potrivit aceluiaşi Anuar Statistic al anilor 1898 şi 1899, pe strada Mântuleasa locuiau 33 de români, 2 albanezi, un grec, 2 italieni, 4 elveţieni, 32 austro-ungari şi 18 evrei. Aşadar, 59 de alogeni şi 33 de români apar ca proprietari. împreună cu familiile lor, locuiau în 31 de case un total de 136 de locuitori.

Având aportul unor variate demografii venite din Europa urbană, Bucureştiul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice, iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene ajung să fie aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale; includem aici şi o mare parte din middle class.

Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, limbile felurite care se auzeau pe străzile Bucureştilor secolului al XlX-lea, au reprezentat o Europă în miniatură pentru un bulgar, sârb, albanez, grec sau croat, în comparaţie cu ţările lor din Balcani, aflate încă în componenta spaţiului oriental al imperiului turcesc. Această inevitabilă comparaţie a dus la apariţia sintagmei de «Micul Paris» pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris în miniatură. De aici vine denumirea de «Micul Paris», din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă, la arhitectură şi preocupări cotidiene. Sintagma de «Micul Paris» pentru Bucureşti apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganța, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma de „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru și periferia încă oriental-balcanică.”

O evocare cu caracter memorialistic a Bucureștiului anilor ’70–’80, cu răsfrângere în prezent este textul Puşei Roth: „Este greu să scrii despre un prieten, despre un coleg, despre o carte, un obiect de artă, un tablou, este greu să faci un «portret» din cuvinte despre orice sau oricine, dar cred că și mai complicat este să creionezi, să surprinzi și să dezvălui viața unui oraș. Și nu vorbim de un oraș oarecare, de un orășel apărut de curând pe harta democrației românești, ci despre capitala țării, București. Am trăit o viață aici și mă gândesc că sunt doar unul dintre miile de oameni care au crescut o dată cu orașul, care i-au simțit pulsul, care au făcut și mai fac parte din marea inimă a acestei metropole. Au trecut patru decenii de când fac parte din această lume colorată, mult mai pestriță în ultima perioadă, o lume neastâmpărată, cu oameni care vor cu orice chip să se «înghesuie» printre amintirile, clădirile, prin viața acestui oraș. Dacă am văzut cum se dărâma vechiul București, pentru a face loc «noilor clădiri», expresie a modernității comuniste, acum văd cum unele clădiri încărcate de istorie sunt acoperite de coloși de piatră, sticlă și ambiții. Nu este o atitudine retrogradă, ci doar o constatare nostalgică a unui om care a trăit o viață aici, admirând, scriind despre ceea ce odinioară se numea Micul Paris.”

Pentru Cristian Radu, „Bucureştii sunt mai mulţi. Patru la număr. Cel mai bătrân – pre-regalul, este tot mai dificil de identificat. Se compune din clădiri ridicate după Marele Foc din 1847, când cvartale întregi au fost distruse şi apoi reconstruite. Urmează, cronologic, regalul, care înglobează tot fondul vechi de locuinţe individuale, dar şi edificii monumentale cu diverse destinaţii, ridicate în perioada monarhiei, până în 1947. Comunistul îşi face simţită prezenta într-un mod agresiv, prin cartierele-dormitor şi bulevardele-canion ce duc spre noul Centru Civic, de exemplu. Cel mai aproape de noi, contemporanul vine cu blocuri-turn de sticlă şi arhitectură abstractă, greu de încadrat în structura tradiţională a Capitalei. Cei patru Bucureşti convieţuiesc şi se interpătrund la mai multe nivele, pornind de la oameni şi sfârşind cu arhitectura clădirilor. Cât de uşor este astăzi să delimităm cele patru oraşe, în condiţiile în care fiecare a distrus mai mult sau mai putin din precedentul pentru a-şi pentru a-şi câştiga, la rândul lui un loc în istorie?”

„Canibalismul este noul nostru urbanism”, constată, pe bună dreptate, Laura Rotaru.

O bună sinteză, excelent documentată, este studiul lui Emanuel Bădescu, Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru. Într-un eseu bazat pe constatări care țin atît de psihologia socială cît și de sociologie, Adrian Crăciunescu ia în discuție deformarea ideii de patrimoniu și superficialitatea unor clișee atribuite Bucureștiului, deopotrivă cel de București turistic, dar și clișeul non-valorii Bucureștiului în comparație cu alte capitale.

Prin calitatea și diversitatea textelor, aparținând unor autori cu formație și orizont cultural diferit, Bucureștii vechi și noi este unul dintre cele mai cuprinzătoare și pline de interes volume dedicatei acestui oraș.

Costin Tuchilă

Fotografii din volumul Bucureștii vechi și noi