Simfoniile lui Schumann

Una dintre principalele atracții ale ediției recent încheiate a Festivalului „George Enescu”, atât de bogat în evenimente muzicale, a fost seria de trei concerte Schumann de la Ateneul Român, în interpretarea Orchestrei de Cameră din Lausanne, care l-a avut ca dirijor și solist pe Christian Zacharias. În cadrul acestor programe bine concepute, am putut asculta la miez de noapte și toate cele patru simfonii ale compozitorului german. Vineri 9 septembrie, dirijorul a ales Simfonia nr. 2 în Do Major (1846), pentru concertul de a doua zi, Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, „Renana” (1850), iar duminică 11 septembrie, prima, în Si bemol major, „Primăvara” și cea de-a patra simfonie. Această alegere are de altfel o justificare de ordin cronologic, știut fiind faptul că Simfonia nr. 4 în re minor este compusă la puțin timp după cea dintâi, în 1841, dar revăzută substanțial după zece ani, în 1851 (desigur, această versiune a fost interpretată la Ateneul Român).

Multă vreme partiturile simfonice ale lui Schumann au fost privite cu oarecare scepticism. „Faima” de slab orchestrator l-a urmărit pe compozitorul admirat pentru valoarea creaţiei sale pianistice, „de o splendidă bogăţie”, cu efecte „de un promodernism surprinzător” (Émile Vuillermoz). Reascultând acum toate aceste patru simfonii într-o admirabilă interpretare, aceste afirmații pot fi doar parţial confirmate. Desigur, Schumann nu este un mare orchestrator, de talia contemporanului său Berlioz. Scriitura instrumentală rămâne la el mai degrabă funcţională, neglijând unele dintre inovaţiile beethoveniene. Individualitatea vocilor orchestrei nu se situează pe un plan preferenţial, chiar dacă aspectele timbrale, puterea de evocare a grupurilor instrumentale folosite într-o anumită combinaţie, solo-urile nu îi sunt indiferente. Simfoniile lui Schumann ar putea fi apropiate, din multe puncte de vedere, de cele ale lui Mendelssohn, nici el gratulat cu epitetul de mare orchestrator. Dar aceste orchestraţii nu au „defecte”, cum s-au grăbit unii comentatori să afirme. Ele urmează mai degrabă o tradiţie clasică fără a-i adăuga mari străluciri. Practic, până la apariţia primei simfonii de Brahms, în 1876, eventual puţin mai înainte cu Simfonia nr. 3 de Rimski-Korsakov (1874) ori Simfonia nr. 5 de Dvořák (1875; prima audiție: 1879), cântată și ea în ediția 2011 a Festivalului „George Enescu”, nu se mai înregistrează nimic notabil în istoria genului. Această pauză de două decenii nu e, poate, rodul hazardului. Posibilitatea de a inova într-o formă care nu atingea ca vechime un secol era privită cu scepticism după Beethoven, Schubert sau după Simfonia fantastică de Berlioz, a cărei modernitate îşi depăşea cu mult epoca. Brahms se hotărăşte cu greu să scrie simfonii, după o îndelungă amânare, fiind convins că puţine lucruri noi mai pot fi spuse după Beethoven.

Gérard Pernon era tranșant în privința simfoniilor lui Schumann: „Cele patru simfonii ale sale […] nu sunt nici strălucitoare, nici debordante de culori sau fericite descoperiri, aşa încât unii au intenţionat să le reorchestreze… Aşa cum sunt, mai degrabă scurte, dense şi încordate, ele sunt «schumanniene» şi, prin urmare, nu au nevoie de nimic.”

Cu certitudine, simfoniile lui Schumann nu au nevoie de nimic în plus faţă de forma în care compozitorul le-a aşternut în partitură, iar versiunile lui Christian Zacharias au dovedit cu prisosință acest lucru. Dirijorul german, care, alături de minunata orchestră din Lausanne, a făcut un veritabil tur de forță, a evidențiat semnificativ natura duală specifică lui Schumann. La el – iar în simfonii într-un mod cu totul particular – exaltarea pasională stă alături de reveria elegiacă. În muzica lui Schumann convieţuiesc, scrie acelaşi Émile Vuillermoz, „doi fraţi gemeni şi inamici: Eusebius şi Florestan.” Într-un interviu, Christian Zacharias făcea trimitere la această particularitate reflectată plenar la Schumann, pe care o consideră punctul de pornire al oricărei interpretări plauzibile a muzicii sale.

Cele patru simfonii de Schumann au avut, prin urmare, toate caracteristicile stilistice, de la armonia mai degrabă clasică a unor pasaje la sonoritățile explozive de tip romantic ale altora ori la lirismul interiorizat al unor motive din părțile lente. Christian Zacharias a reconstruit cu migală și cu multă finețe universul sonor schumannian din simfonii, așa cum a făcut-o, în calitate de solist și dirijor și în lucrările pentru pian și orchestră sau pentru pian solo, incluse în programele „Concertelor de la miezul nopții”: Allegro şi Introducere în re minor pentru pian şi orchestră, op. 134, Arabescă în Do major pentru pian solo, op. 18, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54, Introducere şi Allegro appassionato în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 92.

Programele prezentate în festival au fost îndelung pregătite de dirijor și Orchestra de Cameră din Lausanne, cu excelente partide de coarde și suflători cu evidente calități solistice. Firește, se poate pune problema, de altfel exprimată și de Christian Zacharias, a proporțiilor sonore, fiind vorba de o orchestră de cameră, și nu de una simfonică. Dar, în epocă, exceptând situațiile speciale, rare, orchestrele nu depășeau această componență în privința compartimentelor de coarde pe care a avut-o ansamblul din Lausanne: 8 viori prime, 6 secunde, 5 viole, 4 violoncele, 3 contrabași. Iar într-o sală precum cea a Ateneului Român omogenitatea, expresia și chiar forța sonoră au fost suficiente. Mai ales că dirijorul Christian Zacharias a căutat nu atât sonoritatea masivă, cât armonia și particularitățile ei stilistice în interpretarea simfoniilor lui Schumann. Și a reușit întru totul.

Costin Tuchilă

 

Festivalul Internațional „George Enescu”. Concertele de la miezul nopții

„Concertele de la miezul nopții”, găzduite de Ateneul Român (ora 22,30), au cuprins, în general, până la ediția din acest an a Festivalului „George Enescu”, muzică din perioada barocului și a clasicismului, interpretată de formații specializate în acest stil. Anul acesta, la serile cu lucrări baroce se adaugă concerte cu piese clasice și romantice din prima jumătate a secolului al XIX-lea: integrala simfoniilor lui Schumann, simfonii și concerte de Mendelssohn-Bartholdy.

Această serie de concerte, de la ora 22,30, care se bucură de mult succes, a fost inițiată la ediția din 1998, cînd se împlineau 40 de ani de la primul Festival „George Enescu” (1958). Atunci, concertele s-au desfășurat sub genericul „Bach by Midnight”. La ediția următoare, din 2001 (până în acest an festivalul era organizat din trei în trei ani), au fost interpretate 17 lucrări de Mozart („Mozart by Midnight”). În 2003, concertele de noapte au fost dedicate lui Beethoven („Beethoven by Midnight”).

Trei ansambluri de muzică barocă, două prestigioase orchestre de cameră și o așa-numită „period instrument orchestra” (orchestră specializată într-un anumit stil, folosind instrumente de epocă) sunt invitatele ediției a XX-a a Festivalului „George Enescu”. Vineri 2 septembrie 2010 vom asculta Austrian Baroque Company care o va avea ca solistă pe soprana Nuria Rial, cu un program de arii de Händel: Künft’ger Zeiten eitler Kummer, HWV 202, Die ihr aus dunklen Grüften, HWV 208, Süße Stille, sanfte Quelle, HWV 205, Süßer Blumen Ambraflocken, HWV 204, Flammende Rose, Zierde der Erden, HWV 210. Programul ansamblului austriac mai cuprinde Ciaccona de J. H. Schmelzer, Sonata nr. 1, „La Bernabea”, op. 4 de G. A. Pandolfi Mealli, Sonata nr. 4 în Sol major, op. 2 de Giuseppe Sammartini, Ciaccona de Benedetto Marcello și Ciaccona de Antonio Bertali.

Dirijată de Giuliano Carmignola, Venice Baroque Orchestra va prezenta în 3 septembrie un atrăgător program de muzică italiană: Concertul în Do major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 114 de Antonio Vivaldi, Concertul nr. 4 în Sol major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, op. VII de Tommaso Albinoni, Concertul în sol minor pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 152 de Vivaldi, Concertul în La major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, D 96 de Giuseppe Tartini și, în final, încă trei concerte de Vivaldi: Concertul în Re major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 222, Concertul în mi minor pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 273 și Concertul în Do major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 191.

În seara următoare, duminică 4 septembrie, ne vom întâlni cu ansamblul Il Complesso barocco, fondat în 1979 la Amsterdam, de Alan Curtis, care a ales pentru programul din festival opera Ariodante, HWV 33 de Händel. Distribuția este următoarea: Ann Hallenberg (Ariodante), Karina Gauvin (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Marie Nicole Lemieux (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio).

Orchestra de Cameră din Lausanne și Kamerata Salzburg, două dintre cele mai titrate ansambluri camerale, vor susține câte trei concerte la Ateneul Român.

Prima, dirijată de Christian Zacharias, va prezenta programe integrale Schumann, cuprinzând și toate cele patru simfonii ale compozitorului german. Vineri 9 septembrie vom asculta Allegro şi Introducere în re minor pentru pian şi orchestră, op. 134, Concertul în la minor pentru violoncel şi orchestră, op. 12 (solist: Antonio Meneses) și Simfonia nr. 2 în Do Major, op. 61. În al doilea concert, de sâmbătă 10 septembrie, programul va fi alcătuit din Arabescă în Do major, op. 18, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54, solist fiind Christian Zacharias, și Simfonia nr. 3 în Mi bemol Major, „Renana”, op. 97. Tot în calitate de dirijor și solist va apărea Christian Zacharias și în a treia seară, duminică 11 septembrie: Simfonia nr. 4 în re minor, op. 120 (versiunea revăzută, din 1851), Introducere şi Allegro appassionato în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 92 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, „Primăvara”, op. 38.

Concertele de la miezul nopții sunt programate, după cum se observă, în week-end. În săptămâna următoare, vom urmări porgramele Kameratei Salzburg cu muzică, în exclusivitate, de Felix Mendelssohn-Bartholdy. La pupitrul dirijoral se va afla Cristian Mandeal. Vineri 16 septembrie, solista Concertului în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64 va fi Isabelle Faust. Programul mai cuprinde Uvertura „Visul unei nopţi de vară”, op. 21 și Simfonia nr. 4 în La major, „Italiana”, op. 90. Sâmbătă 17 septembrie, Uvertura „Hebridele”, op. 26 va fi urmată de Concertul în Mi major pentru două piane și orchestră (soliste, surorile Katia și Marielle Labèque), partea a doua fiind rezervată Simfoniei nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, op. 56. În al treilea concert, de duminică 18 septembrie, vom asculta Concertul nr. 1 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 25 (solist: Jean Bernard Pommier) și Simfonia nr. 2 în Si bemol major, „Lobgesang” („Cântec de slavă”), op. 52. Solişti: sopranele Ruth Ziesak, Simona Mihai, tenorul Christian Elsner. Participă Corul Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, dirjor: Cornel Groza.

Spre sfârșitul Festivalului „George Enescu” sunt programate concertele Orchestrei of The Age of Enlightenment și ale Corului of The Enlightenmet, cu cele două mari oratorii de Haydn. Vineri 23 septembrie, Oratoriul „Creaţiunea” va fi dirijat de Trevor Pinnock. Soliști: soprana Christina Landshamer, tenorul Tiby Spence, basul Matthew Rose. Sâmbătă 24 septembrie, la pupitrul ansamblului care va interpreta Oratoriul „Anotimpurile” se va afla Adam Fischer. Soliști: soprana Simona Saturova, tenorul Bernard Richter, basul Matthew Rose.

Costin Tuchilă