„Orizonturi culturale italo-române” nr. 1, ianuarie 2015

orizonturi-culturale-italo-romane

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 1 pe luna ianuarie 2015, anul V, al revistei interculturale bilingve româno-italiană Orizonturi culturale italo-române/Orizzonti culturali italo-romeni”, publicație online.  Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române și promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiect susţinut de Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliului Local Timişoara. 

În sumarul ediţiei în limba română: 

Nuccio Ordine„Utilitatea inutilului”: Nuccio Ordine şi bestsellerul său „eretic” 

Utilitatea inutilului este titlul bestsellerului publicat în franceză în 2013 şi tradus în numeroase limbi – şi în română în curând – semnat de Nuccio Ordine, specialist la nivel internaţional în studiul Renaşterii şi coordonator, alături de Smaranda Bratu Elian, al colecţiei de clasici italieni „Biblioteca Italiană” de la Editura Humanitas. Disciplinele umaniste, socotite „inutile” în logica mercantilă a societăţii contemporane, sunt de fapt indispensabile pentru cultivarea spiritului şi creşterea culturală a omenirii. Acesta şi alte aspecte de interes în interviul realizat de Smaranda Bratu Elian. Citește integral.

andrea_bajani

Andrea Bajani

Andrea Bajani: Literatura? O mașinărie de produs uimire 

Cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură București (FILB), desfășurat între 3–6 decembrie al anului abia încheiat, Cristina Gogianu l-a intervievat pe binecunoscutul scriitor Andrea Bajani, unul dintre invitații acestei ediții. Întâlnirea ne prilejuieşte un autentic dialog pe marginea a varii teme de actualitate, literare și nu numai: de la scris la literatura zilelor noastre şi legătura cu Antonio Tabucchi, de la Bucureștiul pe care Bajani îl cunoaşte foarte bine până la situația actuală a tinerilor și a familiei în general, afectată de criza de identitate cu problemele sale specifice. Citește integral. 

Confindustria România 2014: Premiu pentru Cultură directorului nostru

La Confindustria România Awards For Excellence 2014, i s-a conferit Afroditei Cionchin, directorul revistei noastre, Premiul pentru Cultură, un premiu onorific pentru activitatea de traducătoare şi pentru „revista pe care a fondat-o şi o conduce, «Orizonturi culturale italo-române», important instrument de comunicare pentru promovarea, în Italia, a principalelor valori culturale româneşti şi a imaginii României şi românilor, ca şi a culturii italiene în România”. Alţi premiaţi: Pirelli România (Premiul Responsabilitate), Tenaris (Premiul Education), Rifil (Excelenţă în Sectorul Manufacturier). Citește integral.

eugen todoran

Eugen Todoran

Restituiri. Eugen Todoran, incursiune în istoria literaturii române

Personalitatea pe care o evocăm printr-o semnificativă incursiune în istoria literaturii române este Eugen Todoran (1918–1997), filolog şi profesor universitar, unul din cei mai reputaţi eminescologi ai culturii noastre. Pentru opera sa ştiinţifică, 15 cărţi şi 216 studii, a fost distins cu diferite premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române. A fost rector al Universităţii de Vest din Timişoara în perioada 1990–1996, iar Biblioteca Centrală Universitară din oraş îi poartă astăzi numele. Dialogul în format video este realizat de regizorul Victor Popa. Citește integral.

Edoardo Cacciatore, „Graduali”: refuzul modernității cu orice preț 

Născut la Palermo în 1912 din părinți agrigentini, Edoardo Cacciatore și-a trăit toată (discreta) viață la Roma, unde a și murit în 1996, tocmai pe când editura Einaudi din Torino îi pregătea șpalturile volumului de versuri Il discorso a meraviglia, apărut postum. Opera sa poetică s-a desfășurat în paralel cu cea eseistică. Publicăm un grupaj de versuri din volumul Graduali (Ed. Manni, Lecce, 1986), care, începând cu titlul de rezonanță liturgică, exemplifică perfect estetica acestui „vânător” de sine însuși. Prezentare şi traducere de Anca-Domnica Ilea. Citește integral.

carte gastronomie italianaItalia şi cărţile de cultură gastronomică 

„E serà bona vivanda” (Şi va fi bun şi perfect), cu această convingere se încheiau reţetele culinare scrise în Evul Mediu de bucătari exclusiv pentru bucătari. În Italia zilelor noastre lucrurile s-au schimbat. Reţetele sunt scrise de chef-i şi prezentatori tv, bloggeri şi istorici celebri, nutriţionişti şi filozofi. Se adresează unui interlocutor tot mai rafinat, fiind adevărate manuale de food design din aşa-numitele gastro-librării. Anul trecut au fost publicate 1048 de titluri noi, un număr dublu faţă de acum 11 ani. Practic, din 100 de cărţi două sunt de cultură gastronomică. Articol de Raluca Niţă. Citește integral.

catedrala mitropolitana timisoara

Catedrala Mitropolitană Timișoara

Sfinţirea fundamentului Catedralei Mitropolitane din Timişoara 

În anul 1936, în Duminica de 20 a lunii Undrea, capitala Banatului a marcat momentul sfinţirii fundamentului viitoarei Catedrale Mitropolitane a provinciei româneşti. Ridicarea unei Catedrale în capitala Banatului a fost un mai vechi deziderat al românilor de confesiune ortodoxă din această parte a României, prin aceasta dorindu-se înfiinţarea unei Episcopii creştin-ortodoxe în oraşul de pe malurile Begăi. Slujba de sfinţire a fost oficiată de Episcopul dr. Andrei Magier, luând parte la acest moment solemn toate autorităţile vremii şi mulţi drept-credincioşi. Evocare de Cornel Florin Seracin. Citește integral.

ormos zsigmondOrmós Zsigmond şi colecţia de artă italiană de la Muzeul din Timişoara 

Colecţia europeană a Muzeului de Artă Timişoara este legată de personalitatea lui Ormós Zsigmond (1813–1894). Prin donaţia testamentară din 18 septembrie 1895, majoritatea lucrărilor din colecţia Ormós a intrat în patrimoniul Societăţii de Istorie şi Arheologie din Banat, viitorul Muzeu de Artă. În ansamblul colecţiei Ormós, pictura italiană ocupă un loc de seamă atât sub aspect valoric, cât şi numeric. Studiul lui Marius Cornea, pe care îl publicăm şi în italiană, inaugurează colaborarea revistei noastre cu Banaterra. Enciclopedia Banatului, care ne-a încredinţat ediţia sa italiană. Citește integral.

Milano, prima întâlnire a scriitorilor români din Italia 

Prima întâlnire a scriitorilor români din Italia, care a avut loc la Milano în 13 decembrie 2014, a fost un succes atât prin numărul participanților, cât şi prin ideile propuse. Iniţiativa, promovată de poetul Viorel Boldiș, s-a desfăşurat cu susținerea lui George Bologan, consulul general al României la Milano, în colaborare cu revista „Orizonturi culturale italo-române” şi Centrul Cultural Italo-Român din Milano. Au condus dialogul Roberto Merlo, profesor de literatură română la Facultatea din Torino, și Alexandru Cohal, lingvist și cercetător la Facultatea din Pavia. Citește integral.

Inferno_Canto_9_gustave dore

Mesagerul ceresc, ilustrație de Gustave Doré la Infernul de Dante, Cântul al IX-lea

Lectura lui Dante: „Îngerul războinic” şi „Farinata” (Infernul IX şi X) 

Laszlo Alexandru continuă „Lectura lui Dante” prin Cântul al IX-lea al Infernului, în care Dante şi Virgiliu intră în Cercul al V-lea. Asistăm aici la apariţia Furiilor, personaje din mitologia clasică care îi torturează pe cei vinovaţi de delicte sângeroase. „În ele, ca în alte figuri mitologice, Dante include o semnificaţie morală nouă, derivată din credinţa lui profundă. Furiile nu sunt văzute doar sub aspect negativ, ci şi pozitiv: obstacole pentru itinerarium mentis in Deum, pe care călătoria în lumea de apoi a celor doi poeţi o simbolizează, dar obstacole concepute ca instrumente de perfecţionare morală.” Citește integral.

Poezia lui Giorgio Caproni la a treizecea ediţie a Serilor Italiene 

În 17 decembrie 2014, la Librăria Humanitas-Kretzulescu din Bucureşti a avut loc a treizecea Seară Italiană, dedicată unui mare poet din secolul al XX-lea, Giorgio Caproni, şi antologiei proaspăt apărute la editura Humanitas, în cunoscuta colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană”: Giorgio Caproni – Poesie/Poezii, traducere de Aurora Firţa. Invitaţii au încercat să schiţeze „geografia intimă” a poeziei sale, iar studenţii, organizatori ai serii, au reuşit să-l readucă în faţa publicului pe Caproni însuşi, prin proiectarea de materiale video în care poetul îşi rosteşte propriile versuri. Cronică de Vlad Vieru. Citește integral.

Lectură plăcută!

Pușa Roth

Vezi: www.orizzonticulturali.it/www.orizonturiculturale.ro.

Arhiva rubricii Revista revistelor culturale

 

Orizonturi culturale italo-române

Gheorghe-Petrascu-Venetia

Gheorghe Petrașcu, Veneția

orizzonti-culturali-italo-romeni

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 12, pe decembrie 2013, al publicaţiei Orizonturi culturale italo-române, revistă interculturală bilingvă, editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Orizonturi culturale italo-române promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.

Orizonturi culturale italo-române apare online. Din ediția în limba română a acestui număt cităm:

la volanul lui einaudi foto 1Avanpremieră. „La volanul lui Einaudi” de Mimmo Fiorino

„Giulio Einaudi detesta o grămadă de lucruri, iubea o grămadă de lucruri şi avea o grămadă de obsesii. Iar eu am plimbat toate aceste grămezi vreo doisprezece ani. Mă simt de parcă aş fi fost şoferul istoriei literaturii ultimelor decenii, chiar dacă scrisă diferit faţă de manualele şcolare”. Cel care ne oferă această mărturie este Mimmo Fiorino, şoferul personal al lui Giulio Einaudi (1912–1999), fondatorul în 1933 al celebrei edituri torineze care îi poartă numele, în cartea La volanul lui Einaudi (Ed. Pavesiana, 2013), tradusă de Cerasela Barbone, din care publicăm un fragment în avanpremieră.”

Roberto Benigni şi trubadurii de azi ai lui Danteroberto begnini foto2

„«Lecturile danteşti» inaugurate de Giovanni Boccaccio au ajuns până la noi, la marele succes de public al lui Roberto Benigni. Prima ediţie a spectacolului Tutto Dante s-a organizat în Piazza Santa Croce din Florenţa, în iulie 2006, în 13 serate cu cele mai importante cânturi din Infernul şi ultimul din Paradisul. A doua ediţie, din iulie-august 2012, a inclus cînturile XI-XXII din Infernul, iar cea de a treia ediţie, cu 12 spectacole în vara lui 2013, a prezentat cînturile XXIII-XXXIV din Infernul. Se pare că Benigni îşi va fructifica recitările danteşti în filmul artistic pe care îl pregăteşte.” Un eseu de Laszlo Alexandru.

nicolae-darascu-venetia

Nicolae Dărăscu, Veneția

Veneţia oglindită în creaţiile pictorilor români

„Veneţia este un oraş fascinant pentru oricare dintre noi, dar mai ales pentru oamenii de cultură şi artă, care o redescoperă de fiecare dată, atraşi atât de arhitectură, cât şi de oglindirile şi reflexiile apei. Oraş frumos dar şi misterios, se dăruieşte celor care îl apreciază, prin peisajele sale. Nu puţini au fost pictorii, de-a lungul istoriei, care au surprins clipe din existenţa Veneţiei şi le-au stocat în tablourile lor, oferindu-le memoriei colective. Dintre aceştia, Cristina Oprea prezintă patru nume mari ale plasticii româneşti: Gheorghe Petraşcu, Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner şi Nicolae Dărăscu.”

francisc valkay

Francisc Valkay

Restituiri culturale. Francisc Valkay, maestru al baletului românesc

„Prin preţioasa colaborare a regizorului Victor Popa, publicăm un dialog video cu maestrul Francisc Valkay, născut în 1940 la Timişoara, de al cărui nume se leagă cea mai strălucitoare perioadă a baletului românesc. Maestrul vorbeşte despre destinul său artistic şi despre pasiunea pentru dans moştenită din familie: «Meseria mi-a oferit tot ce era posibil, iar acum am trecut într-o altă valenţă. A nu mai dansa este un act biologic îngrozitor de suportat. Mi-am găsit însă resurse de a face creaţie, coregrafie, regie, de a mă aventura în această posibilitate de a face mai mult decât a dansa».”

orizzonti-culturali-italo-romeni

Atanasie Conciatu, un bănăţean erou al Marii Unirii

„În cadrul proiectului de cercetare «Banatul multietnic. Recuperarea memoriei istorice», realizat de revista noastră, istoricul Ionel Cionchin evocă figura preotului martir Atanasie Conciatu şi contribuţia sa la lupta pentru eliberare naţională şi unirea românilor bănăţeni în graniţele unui stat românesc. În această luptă se înscrie «revoluţia» ţăranilor din toamna anului 1918, din comuna timişeană Denta, condusă de Atanasie Conciatu. Deşi n-a murit în război, ci împuşcat de soldaţii maghiari, acesta a fost trecut primul pe placa de marmură a Monumentului Eroilor căzuţi în primul război mondial.”

Errico şi Bruto Amante, personalităţi ale Risorgimentului italian şi român

„Nicola Terracciano ne prezintă două personalităţi ale Risorgimentului italian şi român: Errico şi Bruto Amante. Errico Amante, născut la Fondi în 1816, a fost un mare jurist şi judecător, preşedinte al Curţii de Apel, devenind apoi senator şi având puternice legături cu România. Fiul său, Bruto, a fost un înalt funcţionar al Ministerului Instrucţiei Publice, Secretar al Ministrului Francesco De Sanctis şi filoromân atât prin educaţia primită de la tatăl său, cât mai ales prin numeroasele raporturi cu personalităţi române ale epocii, el fiind autorul unor însemnate Amintiri de călătorie din România.”

dino buzzati

Dino Buzzati

Povestirile lui Dino Buzzati: „Ceva care-ncepe cu litera l”

Ceva care-ncepe cu litera l (Una cosa che comincia per elle) face parte din primul volum de povestiri ale lui Dinu Buzzati, I sette messaggeri (Cei şapte soli), apărut în 1942. Trama ilustrează cu măiestrie, dar şi cu un cinism stilistic insidios, caracterul cu totul imprevizibil şi necruţător al destinului omenesc. Găsim aici o temă recurentă în opera scriitorului, şi anume teama de boală, în cazul nostru fiind vorba de lepră. Aceasta ar putea fi considerată una din prozele cele mai «sadice» ale unui autor care a marcat literatura secolului XX. Traducerea este semnată de Anca-Domnica Ilea.”

film-nostalghia

Imagine din filmul Nostalgia de Andrei Tarkovski

O „călătorie în timp”: Andrei Tarkovski în dialog cu Tonino Guerra

Pornind de la Tempo di viaggio (în engleză Voyage in time), Marian Rădulescu ne propune o «călătorie în timp» care îi evocă pe doi mari artişti, regizorul rus Andrei Tarkovski şi scenaristul italian Tonino Guerra, care a colaborat şi cu alţi importanți regizori precum Antonioni şi Fellini. În acest documentar din 1983 îl putem vedea pe Tarkovski, aflat în Italia pentru a realiza Nostalgia, împreună cu prietenul său Tonino Guerra. Cei doi se află în căutarea unor locuri în care să filmeze Nostalgia, contemplând frumuseţile arhitectonice care li se oferă privirii şi discutând despre cinema.”

Andrei Zanca

„La un gând depărtare”. Versuri inedite de Andrei Zanca

Sub titlul La un gând depărtare, publicăm un grupaj de versuri semnate de Andrei Zanca, poet și traducător român care trăieşte în Germania, la Heilbronn: «o văd şi azi pe Buna mea aplecată deasupra oalelor/ îi zăresc fiecare gest. şi fiecare gest era sacru./ şi nu bucate gustam, ci iubire blândeţe şi pace/ ea surâzând/ privindu-mă cu o bucurie însoţită / de mici tresăriri în colţul buzelor / prin care îmi urmărea/ fiecare îmbucătură/ încât, abia azi înţeleg adânca ei pricepere/ cum mult mai târziu am înţeles deplin/ rugămintea unei femei: aş vrea să te cunosc…»

Revista este înregistrată în Italia, ISSN 2240-9645.

Pușa Roth

Orizonturi culturale italo-române, nr. 2013, ediția în limba română

Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12, 2003

„Orizonturi culturale italo-române”, ianuarie 2013

bernini fontana dei quattro fiumi roma

Gian Lorenzo Bernini, Fântâna celor patru fluvii, Piazza Navona, Roma

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut ediţia din luna ianuarie 2013 a publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, revistă interculturală bilingvă online, director: Afrodita Carmen Cionchin. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române. Promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.

Din numărul pe ianuarie, am selectat:

• Experienţe de traducere. Pentru „democratizarea” actului traductiv

Enrico Terrinoni, profesor la Universitatea din Perugia, aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Acest demers porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Acest lucru permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a depăşi limitele individualităţii şi a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. În româneşte de Cerasela Barbone. Citește mai departe.

felicia ristea• „Spazio Italia” la Radio Timişoara. Afrodita Carmen Cionchin în dialog cu Felicia Ristea

„Spazio Italia” de la Radio Timişoara este singura emisiune în limba italiană din ţară care se adresează vorbitorilor de italiană din România. Felicia Ristea, jurnalist şi realizator de emisiuni culturale la Radio Timişoara, ne vorbeşte despre această experienţă interculturală, ca şi despre italienii stabiliţi la noi: „Sunt impresionată de interesul sincer şi profesionist pe care îl are echipa «Spazio Italia» pentru a realiza o emisiune interesantă, antrenantă, informativă, relaxantă. Cum s-a dovedit în istoria Banatului sîntem mai bogaţi cunoscându-ne între noi, învăţând unii de la alţii”. Citește mai departe.

Timisoara catedrala

• Timişoara candidează la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021

Timișoara se pregătește pentru competiția Capitale Europene ale Culturii, care poate determina dezvoltarea și revigorarea orașului prin intermediul culturii. Un prim pas în această direcție l-au făcut timişorenii în 20 decembrie 2012, când în cadrul manifestărilor celebrative şi comemorative dedicate Revoluţiei din 1989 a fost anunțată oficial candidatura pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021. Revista noastră se alătură acestui amplu proiect printr-un demers articulat şi continuativ de promovare atât în spaţiul cultural italian, cât şi în cel românesc. Citește mai departe.

orizzonti culturali italo romeni

• Polemică: Dante şi gândirea „politic corectă” de Laszlo Alexandru

Pornind de la acuzaţia lansată de organizaţia „Gherush92”, conform căreia Divina Comedie ar conţine elemente „rasiste, islamofobe şi antisemite”, Laszlo Alexandru realizează o analiză atentă şi obiectivă, arătând că Dante îşi afirmă deschis intenţiile etice: dorinţa de a-şi îndemna cititorii la căutarea fericirii prin mijloace oneste. „Cum e posibil ca intenţiile cu care poetul a pornit la drum să fi eşuat tocmai în contrariul lor? Iar o organizaţie ce activează sub egida ONU îşi poate permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!” Citește mai departe.

• Doi scriitori într-un titlu: Dino Buzzati și Julio Cortázar, „Bestiario”, studiu de Anca-Domnica Ilea

O interesantă paralelă între Dino Buzzati şi Julio Cortázar. Departe de-a fi, ca Buzzati, un „moralist visceral”, scriitorul argentinian e un „intelectualist” incorijibil care a adoptat fără dino-buzzaticomplexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951. Ciudățenia e că autorului italian „nu i-ar fi dat niciodată prin minte”, deduce Claudio Marabini în postfața volumului buzzatian Bestiario, „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”.

Fabulosul se laudă că opune o „născocire” unei „realităţi” ce şi-ar relua netulburată domnia după interludiul „aberant” („tolerat”). O cumpănă a apelor defel nevinovată… căci echivalează, dimpotrivă, pentru „născocitor” cu un soi de autorizaţie tacită de a-şi pasa pe şest toţi demonii personali aproapelui-privitor cuibărit comod într-o poziţie „privilegiată”, amator de senzaţii tari cu linguriţa, savurând, la rându-i, în deplină impunitate ororile ce se abat pe capul acelor „făpturi imaginare”… Astfel dematerializate, ajunse „fictive” (ca atare, julio-cortazar„inofensive”), zisele pulsiuni inavuabile sfârşesc prin a-i da (autorului, dar şi cititorului) iluzia de-a fi „domesticit” însuşi Răul. Aşadar, părinţii, crezând că basmele sunt benefice pentru copii fiindcă ar fi „epurate de urâciunile vieţii”, se leagă singuri la ochi, şi încă cum!

Intuiţia nesuferită de-a nu putea anihila prin simplă „uitare” răbufnește însă în flash-uri, ca o febră recurentă. Filmele de groază – dincolo de orice judecată de valoare estetică –, nu o dată, îşi datorează succesul unui aparent clişeu: chiar la sfârşit, unul din personaje ţine să (se) convingă de statutul de „paranteză” al episodului spăimos într-o viaţă pasămite „fără incident(ţ)e”; după care, spectatorului i se serveşte, fără menajamente, un apropou sugerând repetitivitatea la infinit a grozăviei, nesăbuinţa oricărui optimism. Citește mai departe.

bernini apollo si daphne

Gian Lorenzo Bernini, Apollo și Daphne

• Sculptura lui Gian Lorenzo Bernini între tradiţie şi inovaţie, studiu de George Dan Istrate

Maestrul absolut al barocului, Gian Lorenzo Bernini, deşi născut la Napoli, era profund legat de tradiţia sculpturii toscane şi a marmurei de Carrara, nu doar pentru că o lucra, ci şi pentru că se formase în atelierul tatălui său, Pietro Bernini, toscan emigrat în sudul Italiei în 1584. La fel ca Michelangelo, Bernini a avut şansa de a creşte într-un mediu saturat de sculptură, unde va asimila secretele meseriei de la un profesor care i-a împărtăşit cunoştinţele sale profesionale, propriul tată, ducând mai departe tradiţia pe care a îmbogăţit-o cu noi elemente. Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

 

Orizonturi culturale italo-române

Federico Faruffini, Cititoare

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni (revistă interculturală bilingvă) din cuprinsul căreia am selectat mai jos titluri cuprinse în ediţia în limba română. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române și promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara. Miercuri, 5 decembrie 2012, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara (Bd. Vasile Pârvan nr. 4 A), a fost prezentată revista Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni și a fost lansată cartea recent publicată de directorul Afrodita Carmen Cionchin, Orizzonti culturali italo-romeni: prospettive ed esperienze – Orizonturi culturale italo-române: perspective şi experienţe (Editura Brumar, 2012). Au participat: Stefano Mistretta, Consul General al Italiei la Timişoara; Radu Ţoancă; Gilberto Tiveron; Carmen Rusmir; prof. Claudiu Arieşan; prof. Vasile Docea; Afrodita Cionchin.

Editorial. Un an de „Orizonturi culturale”. Rezultate şi perspective

Acum un an, în decembrie 2011, publicam on-line primul număr al revistei noastre, cu obiectivul programatic de a crea o „punte între două culturi”, prin promovarea cunoaşterii reciproce şi a comunicării între Italia şi România. Au trecut douăsprezece luni de muncă asiduă, cu rezultate pe măsură. Dar dacă privim înspre viitor, ne aşteaptă obiective şi mai solicitante: pentru a le putea îndeplini este absolut indispensabilă colaborarea la nivel instituţional, nu doar individual. O privire de ansamblu asupra realizărilor, dar şi a proiectelor viitoare, ne va ajuta să înţelegem în ce fel. Citește mai departe.

„Parfum de cafea şi de Mitteleuropa”. Riccardo Illy, istoria unei familii, interviu de Afrodita Cionchin şi Giovanni Ruggeri (Traducere din italiană de Afrodita Cionchin)

Există istorii şi destine care par să aibă în patrimoniul lor genetic vocaţia interculturalităţii. Origine, evoluţie, context şi perspective: toate duc, în mod natural, la deschiderea de noi orizonturi şi convergenţa acestora. Aşa este şi istoria familiei Illy, un nume care defineşte deopotrivă un brand de renume internaţional, o marcă de prestigiu pe piaţa cafelei şi nu numai. Aflăm mai multe de la Riccardo Illy, figură de prim-plan în actuala conducere a companiei de familie, cunoscut şi pentru funcţiile sale publice, precum cea de Primar al Triestului şi Preşedinte al Regiunii Friuli Venezia Giulia. Citește mai departe.

Paolo Ceriani: „Timişoara, un mare patrimoniu de salvat”, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

«Mica Vienă», bogată în edificii monumentale, şi-a pierdut în timp strălucirea şi vivacitatea, ajungând la o stare de degradare. O recalificare a consistentului patrimoniu arhitectonico-monumental al Timişoarei ar fi extrem de utilă oraşului, inclusiv în vederea candidaturii la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021, având un efect benefic şi asupra economiei din regiune”. O susţine inginerul milanez Paolo Ceriani, expert în restaurare, stabilit la Timişoara de doi ani. Bun cunoscător al oraşului, ne prezintă în acest interviu propria viziune şi experienţă umană şi profesională. Citește mai departe.

Xenia Iordachi Hagiu, „prima poetă din istoria literaturii române”, interviu cu Eugenia Dima realizat de Mauro Barindi

Recenta publicare a versurilor de inspiraţie religioasă compuse în mănăstirea Agapia din Moldova de „shimonahia” Xenia Iordachi Hagiu, adunate în manuscrisul autograf datat 30 iulie 1826 şi conservat în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, aduce la cunoştinţa specialiştilor şi a publicului opera inedită a unei voci feminine care conjugă credinţa şi poezia într-un limbaj liric surprinzător prin simplitate şi intensitate. Cercetătoarea Eugenia Dima, care a îngrijit ediţia, ne vorbeşte despre semnificaţia acestei importante descoperiri pentru istoria literaturii române. Citește mai departe.

22 decembrie 1989: Radio Timişoara Liberă de Oana Grimacovschi

Timişoara, 22 decembrie 1989. O zi din viaţă, o viaţă cu amintirea zilei. Aflăm de la televizor că dictatorul a fugit, că am învins. Vrem, în sfârşit, să ne spunem povestea, să afle o lume întreagă ce s-a întâmplat la Timişoara. Şi atunci auzim vocea oraşului: „Aici Radio Timişoara liberă. Dragi ascultători, peste câteva momente vom fi prezenţi cu primele informaţii”. Primul post de radio liber din ţară, redus la tăcere ani de zile în perioada comunistă, transmite Revoluţia noastră în direct. O emoţionantă evocare corală cu un material audio din Fonoteca de Aur Radio România Timişoara. Citește mai departe.

Scriitura migrantă din Italia. „Amanet pentru mămici” de Ingrid Beatrice Coman

În Italia a părut recent volumul bilingv Satul fără mămici / Il villaggio senza madri (Rediviva Edizioni, 2012) de Ingrid Beatrice Coman. Cartea cuprinde „zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru – mărturiseşte autoarea. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti.”

Amanet pentru mămici

Ţi-aduci aminte, mamă, era octombrie şi atunci, în ziua când ai trecut pragul, cu o mişcare grăbită şi furtivă, ca un hoţ stângaci care se furişează să iasă nevăzut dintr-o casă străină.

N-ai întors capul să mă mai saluţi o dată, dar am zărit, pe linia blândă a profilului tău, clipirea deasă a genelor care se străduiau din răsputeri să trimită înapoi lacrimile şi am ştiut că acea picătură neplânsă era pentru mine.

Apoi ai dispărut pe uşă, în timp ce cordonul hainei tale rămânea în urmă, precum coada unui animal speriat, şi se mişca într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun. Citește mai departe.

„Am un creier mecanografic”. Versuri de Maurizio Cucchi

Poet, critic literar, traducător şi publicist, Maurizio Cucchi este licenţiat al Universităţii Catolice din Milano, unde s-a născut în 1945. Folosind un limbaj viu şi direct, Cucchi zugrăveşte, fără artificii retorice împovărătoare, detalii ale lumii şi realului ce se reunesc într-o panoramă de ansamblu bună conducătoare de uluire şi miracol. În centrul acesteia se află însuşi omul, trăind simultan în dimensiunea visului şi a concretului. Poezia lui Maurizio Cucchi declanşează premeditat în cititor un sentiment de adeziune la clar-obscurul vieţii, la multiplele ei nuanţe. Prezentare şi traducere de Geo Vasile. Citește mai departe.

În dialog cu poetul Adrian Munteanu, laureatul Premiului Nux 2012, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Poetul Adrian Munteanu este laureatul Premiului Internaţional de Literatură Nux al primei ediţii a Salonului Internaţional al Cărţii de la Milano, care s-a desfăşurat în perioada 26–29 octombrie 2012. Autorul a şapte volume de sonete ne prezintă povestea sonetului în propria viaţă şi scriitură, ca şi legăturile sale cu marii sonetişti italieni: „M-a atras sonetul lui Petrarca. Am intuit că este foarte apropiat de endecasilabul românesc, mai potrivit graţiei şi exprimării afectelor, chiar dacă nu are gravitatea şi reflecţia ceva mai nostalgică prezentă în spiritul românesc generator de sonete.” Citește mai departe.

Consulatul României la Milano, 120 de ani de relaţii diplomatice de George Bologan, Consulul General al României la Milano

În anul jubiliar 2012 al diplomației românești – 150 de ani de când a fost înființat Ministerul Afacerilor Străine de Alexandru Ioan Cuza – Consulatul General al României la Milano aniversează 120 de ani de prezență diplomatică românească în capitala lombardă. La fel ca în prezent, și în 1892 Milano reprezenta un important fief economic și comercial în Europa, fiind, deopotrivă, unul dintre centrele de excelență universitară și culturală. Consulul General al României la Milano, dl. George Bologan, evocă istoricul relaţiilor diplomatice româno-milaneze. Citește mai departe.

Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore de Laszlo Alexandru

„Unul din locurile comune ale dezbaterilor literare de odinioară ţinea de «barbaria» stilistică şi «grosolănia» poetică ale lui Dante. Acestora le era contrapusă iscusinţa meşteşugărească a lui Petrarca, foarte abil în mînuirea podoabelor de stil. Însă dacă examinăm cu atenţie versurile Divinei Comedii, putem admira numeroasele ei pasaje de virtuozitate expresivă, pusă în slujba vastităţii semantice şi a excelenţei simbolice”. Laszlo Alexandru o demonstrează prin analiza unei «situaţii artistice» complexe care apare în Cântul XII din Purgatoriu. Citește mai departe.

Arnaldo Spallacci, „Maschi”: probleme de gen şi identitate masculină de conf. univ. dr. Daniel Mara

Cartea Maschi a lui Arnaldo Spallacci a apărut cu puţin timp în urmă la Editura Il Mulino din Bologna. Titlul volumului are un impact puternic, prin utilizarea directă şi simplă a substantivului bărbaţi (maschi). Daniel Mara recenzează acest volum binevenit în peisajul publicistic din domeniul socio-psiho-pedagogic, recomandând traducerea în română, deoarece lectura cărţii ar constitui şi pentru publicul din ţara noastră un prilej de reflecţie consistentă asupra dinamicii identităţii genului masculin, asupra implicaţiilor multiple pe care le are această dinamică asupra întregii societăţi actuale. Citește mai departe.

Antonio Pollaiuolo, Portret de tânără, 1465–1470

Urme de viaţă italiană în Banat (III) de Aurel Cosma Junior

Continuăm proiectul „Prezenţa italiană în Timişoara şi Banat” prin aportul lui Aurel Cosma Junior. Publicăm partea a treia a studiului Urme de viaţă italiană în Banat (1939). „Pacea de la Passarovitz din 1718 a inaugurat o nouă eră în viaţa Banatului. Biruitorul Principe Sabaudo l-a încredinţat pe contele Mercy cu reorganizarea provinciei. La această muncă grea de reînvigorare şi reconstrucţie economică Italienii şi-au dat larga lor contribuţie. Arhitecţii, industriaşii, comercianţii şi coloniştii italieni stabiliţi în Banat au ridicat o provincie prosperă şi admirată de toată lumea”. Citește mai departe.

Rome Deguergue: două poeme în patru limbi

În noiembrie a fost lansat la Timişoara un volum de poezii multilingv, semnat de poeta franceză Rome Deguergue şi intitulat …de pluies & de saisons… (…despre ploi şi anotimpuri…), Editura Artpress, Timişoara, 2012. Este o culegere de geo-poezie tradusă în 14 limbi ale lumii. Publicăm două dintre poeme, Banc d’Arguin. Arcachon şi Circulation. Fixation, în originalul francez şi în alte trei limbi: franceză, română (traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu), italiană (traducere de Concetta Cavallini), maghiară (traducere de Maria Pongracz Popescu). Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

Dan Brad expune la Savona, Italia

Dan Brad, Aldo Capasso, O Dio

Artistul român Dan Brad va participa la Expoziţia cu Licitaţie de Caritate „Il Colore Degli Sfrattati”, găzduită la Atrio del Comune di Savona, în perioada 5–11 noiembrie 2012. Vernisajul va avea loc luni, 5 noiembrie 2012, la ora 11.30, informează revista bilingvă online Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni.

Expoziţia cu Licitaţie de Caritate „Il Colore Degli Sfrattati”, organizată de Rita Vitaloni şi Asociaţia Villa Cambiaso, a fost găzduită în perioada 28 septembrie–5 octombrie 2012 la Villa Cambiaso din Savona.

Tot în Italia, Dan Brad a iniţiat în 2009 proiectul artistic Poesia di Aldo Capasso sulla Tela (Altare, Savona), realizat în cadrul omagierii centenarului naşterii poetului Aldo Capasso, care s-a născut la Veneţia în 1909 şi s-a stins din viaţă în 1997. Artistul român a interpretat pe pânză poezia cunoscutului autor italian, la invitaţia doamnei Florette Morand Capasso, laureată a Academiei Franceze, care a descoperit o similitudine între curentul artistic creat de Dan Brad, Realism de Concepţie, şi Realismul Liric, curent literar creat de Aldo Capasso. Proiectul a fost realizat în perioada 1 septembrie–20 octombrie 2009, la Altare, Savona, şi expus între 21 octombrie–28 noiembrie 2009 la NH Savona Darsena.

Dan Brad, Protecție

„Dan Brad este un artist cu originalitate al momentului, cu activitate internaţională şi mare succes la public şi critică. Opera sa se află în galerii de artă din S.U.A. şi Europa, în colecţiile multor instituţii şi colecţionari particulari din întreaga lume. Creează Realismul de Concepţie (2003), manieră ce aduce o nouă dimensiune şi substanţă ideatică de reprezentare în arta contemporană. Iubitorii de artă sunt în contact cu creaţia sa, în cadrul expoziţiilor permanente, proiectelor artistice, expoziţiilor personale şi de grup, începând din 1983.” (International Contemporary Artists, vol. II, p. 28).

 

Dan Brad, Amintiri din viitor

Dialog intercultural

Revista bilingvă online Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, cu o cadenţă lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi cu un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de Afrodita Carmen Cionchin.

Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul pe septembrie 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

Inedit. Mirosul de cafea la Timişoara: pe urmele lui Francesco Illy

„Gustul cafelei Illy este consistent ca şi cel al şampaniei – al cărei secret este consistenţa. Sau ca şi cel al parfumului Chanel No. 5”, declara Andrea Illy, deţinătorul faimosului concern de cafea Illy, într-un interviu acordat publicaţiei „The New York Times”.

Puţini dintre români ştiu că între Illy şi Timişoara există o poveste. Francesco Illy, fondatorul concernului Illy şi inventatorul espresorului cu abur (în anii 1930), este de fapt de origine maghiară, pe numele său Illy Ferencz, şi s-a născut la Timişoara în anul 1892 într-o familie catolică. Un adevărat destin mitteleuropean.

La 120 de ani de la naşterea sa, am pornit în căutarea locului din Timişoara în care a trăit Illy Ferencz. Şi l-am descoperit la Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, în colecţia de registre de stare civilă aparţinând Parohiei romano-catolice din Timişoara-Iosefin. În registrul cu numărul 23, anii 1890-1896, la secţiunea botezaţi, poziţia 368, apare înregistrarea naşterii şi a botezului lui Illy Ferencz. Aflăm astfel că s-a născut la 7 octombrie 1892 şi a fost botezat la 15 octombrie 1892. Tatăl, Illy János, era de meserie tâmplar, originar din Uj Pécs (Peciu Nou), iar mama, Rössler Aloisia, s-a născut tot în cartierul Iosefin. Aflăm, de asemenea, data căsătoriei părinţilor: 24 noiembrie 1879. Illy Ferencz era, aşadar, de origine maghiară după tată şi germană după mamă. Şi-a trăit primii ani din viaţă în cartierul Iosefin, pe atunci denumit Józsefváros, într-o casă din Scudier Tér (Piaţa Scudier), a cărei denumire, anterioară anului 1881, era Marktplaz, în limba germană. Scudier Tér (în limba maghiară) sau Scudier Platz (în germană), a fost ulterior denumită Kossuth Utca, apoi bulevardul Tinereţii, iar acum bulevardul Carol I. Citește mai departe.

Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

Imagine din Iosefinul începutului de secol XX, cu Piaţa Scudier.
Vedere spre zona Gării Iosefin. În prim-plan: intersecţia străzilor Bem (unde se află până astăzi Piaţa Iosefin) cu Kossuth Utcza (fost Bulevardul Tinereţii, astăzi Bulevardul Carol I).

Giovanni Sartori: Între „pluri” și „multi”, dincolo de sinonimie

Giovanni Sartori este o personalitate binecunoscută în Italia, dar și în lumea academică europeană și în cea americană. Ideile sale politice, sociologice și filozofice, în schimb, sunt în mult mai mică măsură prizate de mediile universitare și culturale (nu mai pomenesc de cele de largă informare). Un argument foarte potrivit pentru aceste afirmații îl reprezintă cartea publicată acum doisprezece ani, la RCS Libri S.p.A. din Milano, cu titlul original Pluralismo, multiculturalismo e estranei.

În varianta lui inițială, volumul era structurat în două părți de lungimi aproximativ egale ca întindere (în jur de 50 de pagini), dispuse în două părți, fiecare conținând opt subcapitole. Grija pentru echilibru „compozițional”, pentru arhitectura editorială clasică nu poate fi negată.

Traducerea românească a acestei cărți de excepție apare la Editura Humanitas, în 2007, sub titlul: Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică, fiind rodul muncii și al rigurozității exemplare a lui Geo Vasile.

După negrele evenimente din 11 Septembrie 2001, de la New York, G. Sartori adaugă, la prima versiune, un Apendice: Străini și islamici, perfect integrat în lucrarea originală, atât compozițional, cât și ideatic.

Prima parte: Pluralism şi societate liberă

În prima parte a cărții, introducând termeni și sintagme precum societate deschisă, pluralism, toleranță, pluralismul partidelor ș.a., autorul stabilește că sursele pluralismului trebuie căutate în conceptul toleranță și în „treptata sa acceptare din secolul al XVII-lea în urma războaielor religioase” (p. 17). Cele două concepte trimit, desigur, la realități diferite, iar deosebirea dintre ele constă în aceea că „toleranța respectă valorile celuilalt, în timp ce pluralismul afirmă o valoare proprie”, pluralismul consfințind că „diversitatea și deosebirea de păreri sunt valori ce-l îmbogățesc atât pe individ cât și comunitatea sa politică” (p. 17). Giovanni Sartori afirmă destul de limpede că mai mult nu înseamnă neapărat pluralism. Despărțirea și multiplicarea bisericilor în perioada Reformei protestante nu implică neapărat ivirea unui pluralism autentic. Dacă libertatea și democrația sunt valori fundamentale ale pluralismului, evocarea lor de către puritanii englezi și americani, de exemplu, nu înseamnă decât afirmarea opiniilor lor și contestarea convingerilor celorlalți. Însă, una peste alta, „experiența puritană a atârnat mult în ruperea legăturii dintre cele două sfere, cea a lui Dumnezeu și cea a Cezarului, și drept urmare, în depolitizarea societății” (p. 18–19).

Partidele politice și pluralismul iau naștere în aceleași vremuri și pe aceleași temeiuri: „partidele la plural sunt un produs ʻrealʼ al pluralismului ca ideal” (p. 22) – iată o idee deopotrivă consistentă și argumentată.

În încercarea de a clarifica cât mai riguros cu putință conceptul pluralism, G. Sartori precizează și ceea ce el nu este: nu orice societate – cu atât mai puțin toate! – este pluralistă; o existență plurală nu înseamnă automat pluralism. Pe firul acestei aserțiuni, Sartori propune și câteva niveluri de analiză: „1) pluralismul ca credință; 2) pluralismul social: 3) pluralismul politic” (p. 26). Astfel, secularizarea, varietatea, disensiunea, schimbarea devin „lucruri bune” odată cu acceptarea toleranței. Pluralismul recunoaște culturile multiple ale locului – acolo unde ele există –, dar nu caută, cu niciun chip, să le și „fabrice”; le tratează cu respect, afirmându-se pe sine, totodată, și căutând să înfrâneze orice încercare a altor grupuri de a acapara cât mai mult din „piața” culturală. Citește mai departe.

Sorin D. Vintilă

Italienii în România: un document diplomatic din anul 1912

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G. E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România, semnat de Corina Ţucu şi apărut la Editura Pro Universitaria, 2012. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al documentului poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.

A doua parte a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul emigraţiei” din Roma, se referă la minoritatea italiană din România, rezultat al unei imigraţii de generaţii: Gli italiani in Rumania.  Se preciza de la început că nu se ştie cu exactitate numărul lor, dar se presupunea că erau, la 1912, circa 8.000.

În ceea ce priveşte provenienţa şi meseriile, documentul clarifica elocvent: emigranţii italieni în România acelor ani proveneau din Udine în marea majoritate – deci erau friulani, oameni de la munte obişnuiţi cu greutăţile, cei mai pricepuţi cioplitori în piatră – şi astăzi mozaicarii de la Spilimbergo fiind căutaţi în toată lumea. Urmează apoi Veneto cu provincia Belluno, tot o zonă montană, Treviso şi Rovigo – de unde proveneau ţăranii care erau obişnuiţi cu lupta cu natura Deltei Padului şi care găseau nesperat pământ fertil în România, puţini emiliani din Bologna şi mai puţini italieni din Ancona sau din Bari, adică Italia centrală sau meridională. Emigra Italia de Nord în România. Emigrau friulanii şi veneti.

Gheorghe Petrașcu, Stradă la Sorrento

Meseriile lor nu puteau fi decât cele tradiţionale din provinciile italiene de origine, adică zidari, cioplitori în piatră, abili artizani în finisaje artistice, cum este cel în stuc – de unde şi numele de stucatori, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului. Exista şi un numeros corp de antreprenori italieni, care reprezenta circa un sfert din impresarii în construcţii din România şi aproximativ 40% din totalul antreprenorilor străini; antreprenorii italieni aveau comenzi publice de mare importanţă, li se încredinţa realizarea unor clădiri reprezentative din Bucureşti, ministere sau instituţii cum e Camera Deputaţilor. Operele publice ale tânărului Regat Român erau date spre îndeplinire antreprenorilor italieni: căile ferate cum sunt cele care leagă Craiova de Calafat, Târgul Ocna de Moineşti, Bârlad de Galaţi, canale, de exemplu cel de la Câmpulung, tuneluri impresionante pentru acea epocă precum unul de 3 km de la Bereşti, poduri, străzi, bănci. La Galaţi exista banca comendator-ului A. Dall’Orso.

Desigur, se făcea distincţia între coloniile fixe şi emigraţia temporară. Dintre coloniile fixe, cum e de presupus, cea mai importantă şi mai bogată se găsea la Bucureşti. În lucrarea Veneti in Romania am ţinut să subliniez importanţa acestei „colonii” prin evidenţierea mormintelor somptuoase care aparţin membrilor săi la cimitirul Bellu Catolic. Citește mai departe.

Corina Ţucu

Gustave Doré, Acvilă, ilustrație la Purgatoriul de Dante

Cu Dante în „Purgatoriu”. O deschidere către cititorul contemporan

Potrivit tradiţiei italiene a unui mediator, a unui comentator, a unui interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului, propunem textul conferinţei susţinute de italienistul Laszlo Alexandru la Clubul Saeculum din Beclean în data de 26 aprilie 2012.

„Oricine se va înălţa, va fi smerit;

şi oricine se va smeri, va fi înălţat”

(Matei, XXIII, 12)

Îi mulţumesc bunului prieten Aurel Podaru pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o de-a vorbi aici. Mă bucur să fiu din nou la Clubul Saeculum din Beclean, la a patra întîlnire culturală la care particip, mereu cu alte argumente. M-am gîndit să vă propun un subiect foarte bogat, legat de una dintre pasiunile mele, Divina Comedie. În ultimii ani am avut o serie de publicaţii pe această temă, chiar anul trecut mi-a apărut o carte de dialoguri acoperind preponderent Infernul. Acum aş vrea să fac un pas înainte, să merg spre Purgatoriu cu comentariile, cu explicaţiile, cu deschiderea lui Dante către cititorul contemporan. E nevoie de o explicitare a sa, fiindcă este vorba despre un autor medieval, extrem de complex pentru italienii înşişi, care nu prinde „în transmisiune directă”. E deja un lucru obişnuit ca în Italia să existe un mediator, un comentator, un interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului. La noi, în România, el este mai curînd necunoscut, iar atunci cînd se tipăreşte ceva despre poetul florentin, sînt cîţiva specialişti „de nişă”, care vorbesc doar pentru o mînă de oameni şi uneori spun prostii, ca să fiu sincer cu dumneavoastră. Eu nu pe această felie restrînsă încerc să activez, ci mă străduiesc să-l deschid pe Dante către o receptare cît mai largă, mai extinsă. Iar pentru aşa ceva este nevoie de o mediere, de o explicitare.

Mi-am intitulat intervenţia Cu Dante în Purgatoriu şi am plasat-o sub efigia unui motto din Evanghelia după Matei. Veţi vedea că e extrem de definitoriu acest pasaj pentru ceea ce mă pregătesc să prezint. Aş începe spunînd că ideea de Purgatoriu, în credinţă, e destul de recentă pentru momentul în care Dante a tratat-o. În mitologiile antice exista o împărţire în două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică a Purgatoriului a fost acceptată în Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274. Dacă ne gîndim că Dante s-a născut în 1265, el avea deja 9 ani cînd conceptul a fost preluat. Putem spune că Purgatoriul e contemporan cu Dante. Înainte de asta era promovată configuraţia binară, bine-rău, lipsea valoarea intermediară. Teologii vremii au perceput o nemulţumire faţă de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi împărţită doar în buni şi răi. Trebuie ca şi cei nu foarte răi să aibă o şansă, să poată spera la mîntuire. Şi-atunci s-a „inventat” acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gîndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică, dar şi pe cea morală.

În accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. Se realizează o analiză individuală a fiecăruia, după moarte, cînd ajungem în Infern, sau în Purgatoriu, sau în Paradis. Şi se va produce a doua apreciere, la Judecata de Apoi, aceea definitivă, cînd Purgatoriul va dispărea. Aşadar, ţinutul despre care vorbim e un spaţiu intermediar, între bine şi rău, dar este şi un loc provizoriu.

Deşi ideea a fost lansată şi acceptată, în mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian e cel care oferă imaginea artistică cea mai spectaculoasă, mai complexă şi mai completă a Purgatoriului. El ia conceptele teologice şi le aplică într-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Să adaug că avem o carte extrem de interesantă, a lui Jacques Le Goff, un reputat specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frământări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea. Demonstraţia lui atentă şi documentată arată felul cum Dante a împins pînă la maxim posibil conceptul, în extensia, diversitatea şi precizia sa, de-a lungul câtorva decenii.

În ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul îşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştiţi, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Personajul principal este însuşi protagonistul, toată acţiunea evoluează la persoana întâi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a-şi căuta şi a-şi dobîndi mîntuirea, el traversează succesiv aceste trei ţinuturi. Mai întâi coboară în Infern, apoi trece prin Purgatoriu şi urcă pe urmă în Paradis. Poemul culminează cu cîntul o sută, cînd Dante ajunge în faţa lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne concentrăm pe a doua sa carte, pentru a localiza mai precis unele aspecte. Citește mai departe.

Laszlo Alexandru

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese

Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico (Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat de cărţi şi de „pommedìje” (poveşti folclorice) ascultate cu nesaţ la gura sobei. Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13 ani: „Seara colind / din casă-n casă /să ascult basme /povestite de bătrâni / în preajma vetrei/ ca un cerşetor /ce are nevoie de-o bucată de pâine”. Pentru a ne face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate, aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic militant, de fondator a trei reviste de poezie care au căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano, Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l’erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci, Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc.

Poetul şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi „unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne”, iar Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus: opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică. Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii, Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei.”

O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea, şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc.

Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi. Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegantul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Editore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.

Rocco

Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea

să ordon măcar o singură zi

aş pune să fie dărâmată din temelii

această clădire care are mai bine de trei sute de ani.

E străveche, putredă, are pereţii odăilor

răniţi de mucegai, are un puţ negru

ce n-a fost nicicând curăţat.

Aş pune o roabă de trotil

în magaziile unde în haite şobolanii

s-au adunat să decidă

dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.

Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani

şi fac dulceţuri din excrementele lor.

Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut

cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,

ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,

cum ţine adesea să accentueze directorul.

Citește mai departe.

Prezentare şi versiune în limba română de Geo Vasile

Eric Nagler, Mâinile

Scriitori români în italiană – proiect de database

Proiectul „Scriitori români în italiană” vizează crearea unei baze de date on-line cuprinzând titlurile de autori români publicate în Italia în ultimii ani. Este o iniţiativă menită să ofere un instrument operativ centralizat inexistent în prezent, însă de mare utilitate atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg.

Prima etapă a fost realizată prin directa colaborare a traducătorilor şi profesorilor cărora le mulţumim pentru preţioasa lor contribuţie. Coordonatorii proiectului sunt Afrodita Carmen Cionchin şi Mauro Barindi. Responsabil pentru centralizarea datelor este Mauro Barindi.

Baza de date va fi în mod progresiv actualizată. Cine doreşte să-şi aducă propria contribuţie este rugat să trimită un email cu următoarea fişă individuală la adresa progetti@orizzonticulturali.it:

Nume şi prenume; adresa de email

Lista cărţilor traduse după anul publicării, din 2012 înspre trecut. Citește mai departe.

A fi scriitor: cele mai populare mituri despre o meserie specială

De-a lungul carierei mele de scriitoare atât de ficţiune cât şi de critică de artă/literară, am întâlnit multe mituri în legătură cu această meserie. În multe dintre ele am crezut eu însămi când eram la început de drum. E foarte tentant şi frumos să crezi că această îndeletnicire e o profesie care aduce cu sine faimă şi noroc. De fapt, curentul romantic a desfiinţat acest mit, înfăţişându-l pe scriitor ca fiind un spirit liber care atinge măreţia şi învinge timpul prin prisma artei sale. Realitatea însă este destul de diferită, aşadar şi motivaţiile autorilor contemporani vor suferi modificări de la un caz la altul. Aş vrea să descriu câteva dintre aceste motivaţii trecând în revistă anumite concepţii denaturate despre ce înseamnă să fii scriitor.

1. Scrisul este o profesie. E adevărat că scrisul cere tot atât de mult timp cât cere o slujbă. Chiar mai mult, scriitorii rareori fac pauze sau îşi iau o vacanţă de la scris. Este adesea o ocupaţie care îţi consumă tot timpul. Inspiraţia şi ideile nu ţin cont de o oră anume, chiar dacă scriitorul are o disciplină riguroasă şi scrie regulat. Mai mult decât atât, o profesie implică mai mult sau mai puţin un salariu fix. În sfârşit, puţini scriitori au un venit regulat care să îi ajute să se întreţină pe ei şi familiile lor prin intermediul acestei meserii. Prin urmare, privind din această perspectivă, scrisul nu este o profesie, cel puţin nu în sensul convenţional al termenului. E vorba mai mult de o pasiune care te consumă non stop şi un stil de viaţă în care recompensele financiare sunt inconsecvente şi incerte. Aici unde trăiesc şi scriu, în Statele Unite, scriitorii primesc pentru drepturile de autor între 5 şi 10 la sută din vânzările cărţilor publicate. Procentul variază în funcţie de câte copii ale cărţilor sunt vândute, cât anume costă fiecare, ca şi de tipul de contract pe care agentul lor literar (sau ei înşişi) l-au încheiat cu editorul. În mod normal, cu cât sunt vândute mai multe cărţi, cu atât le revin scriitorilor mai multe procente din profit, dar rareori este depăşit procentul de 10 la sută. Este de la sine înţeles că, doar în cazul în care cărţile tale se vor vinde la fel de bine precum seriile Harry Potter sau Twilight – şi ai vinde şi drepturi cinematografice pe deasupra – poţi obţine venituri substanţiale, altfel, este destul de dificil să câştigi un venit constant, suficient pentru a întreţine o întreagă familie doar prin a scrie şi vinde cărţi.

2. Scriitorii vor să fie faimoşi. Aşa cum spun americanii aici, să fie cu noroc! Din câte se poate desprinde din cultura populară, sunt mult mai multe şanse ca cineva să devină faimos dacă îşi alege meseria de actor sau star pop. Dat fiind că e atât de cunoscută la nivel internaţional, putem lua ca exemplu seria Harry Potter. Protagoniştii filmului – Daniel Radcliffe, Rupert Grint şi Emma Watson – sunt mult mai populari decât autoarea cărţilor, J.K. Rowling, care este totuşi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din zilele noastre. De regulă, cei mai mulţi oameni mai degrabă ar recunoaşte pe stradă actorii care joacă în producţiile cinematografice ecranizate după anumite cărţi, decât pe autorii acestora. În concluzie, dacă îţi doreşti faimă şi recunoaştere e mai bine să îţi alegi o profesie care implică mai multă popularitate, precum muzica sau actoria.

Giovanni Boldini, Parisul noaptea

3. Scriitorii vor să rămână în posteritate. Este un gând extrem de tentant, împrumutat din curentul romantic, pentru aceia care aspiră să atingă culmile succesului, dar cei mai mulţi scriitori profesionişti se trezesc destul de repede la realitate din acest vis. „Nemurirea” nu e un ideal pur romantic; e mai mult o realitate pragmatică şi politică, care ţine de procesul unei consacrări culturale. Două dintre cele mai bune lucrări pe care le-am citit pe acest subiect sunt ale sociologului Pierre Bourdieu. Cărţile sale, Domeniul Producţiei Culturale: Eseuri despre Artă şi Literatură şi Diferenţe: Critica socială şi Judecata de gust explică toate sistemele politice şi ierarhiile sociale prin care e nevoita să treacă o carte pentru a intra în canon, în sfera artei, a muzicii sau a literaturii. A tinde către o astfel de nemurire artistică – care este atât de umană şi efemeră în cele din urmă – ţine de un proces politic complex, care pe majoritatea autorilor nu îi favorizează şi asupra căruia ei sau editorul lor nu au control.

4. E uşor să scoţi o carte pe piaţă. Asta depinde de cum alegi să publici cărţile. A le publica singur e destul de simplu, din moment ce în prezent oricine îşi poate imprima cărţile în format e-book pe site-ul Amazon Kindle, dar problema cu această metodă este că acolo se găsesc atât de multe cărţi încât e destul de greu să captezi atenţia audienţei, mai ales că, optând pentru această cale, nu vei beneficia de promovarea şi distribuţia pe care marile edituri le pun la dispoziţie. Iar dacă vrei să publici la o editură renumită, cel puţin în SUA, trebuie să treci prin procesul dificil de a găsi un agent literar cu o reputaţie bună care să fie dispus să îţi promoveze opera. Acum câţiva ani am avut ocazia de a trage cu ochiul din interior la un asemenea proces. Pe când predam la Universitatea din Michigan, am organizat câteva conferinţe în cadrul festivalului „Ann Arbor Book” (în 2005, 2006 şi 2007). În 2007, Amy Williams, agentul literar al lui Elizabeth Kostova, şi Susan Golomb, agentul lui Jonathan Franzen, au fost doi dintre invitaţii care au luat cuvântul la aceste conferinţe. Au discutat, printre altele, despre ce implică procesul publicării unei cărţi, relevând faptul că primesc între 100 şi 200 de cereri pe zi de la autori care caută să fie reprezentaţi de un agent literar. Acest val de cereri e numit în limbajul colocvial „set de manuscrise”. Precum majoritatea agenţilor literari de succes, adesea trec în revistă superficial cererile şi se concentrează mai mult asupra textelor care vin din partea unor autori de care au mai auzit, sau asupra celor care sunt recomandaţi de autori de succes cu care au mai lucrat. Rareori găsesc în acel set de manuscrise un autor necunoscut sau nerecomandat pe care doresc să îl promoveze, şi chiar şi în acele cazuri e vorba în mare parte de studenţi cu bună reputaţie din cadrul programelor de masterat sau care au mai colaborat cu reviste de recenzii literare importante. Citește mai departe.

Claudia Moscovici

Traducere din engleză de Nicoleta Diaconeasa

Paolo Veronese, Sfânta Caterina din Alexandria în închisoare

Amnarul şi amarul gânditorului perpetuu

Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, unul prin lumină, celălalt prin înţelepciune, au susţinut perpetuu două popoare, român şi italian, înrudite prin limbă şi fapte. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca nefiindă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţierea omului, a cărui fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: „Semantic vorbind – spune Gilbert Durand – se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil, noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei.” Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta: „În peisajul orbitor, / cu privirile goale căutam pista / şi orizontul ca să străpungem furtuna. / Eram copleşiţi de viziuni fantastice / şi de teama de necunoscut.” (Maurizio Cucchi, poet italian contemporan, în Ultima călătorie a lui Glenn – fragmente).

Revenind la titlul eseului, întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera n a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul: „Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg / că adevărul e ceea ce se face făcând. / Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?” (Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă). În versurile poetului italian contemporan Antonio Riccardi, contrapunerea celor două lumi e netă şi nu se constată nicio posibilitate de conciliere, lumea rurală reprezentând amarul, iar cea industrială amnarul şi, în comun, doar dificultăţile existenţei, diferite tocmai prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea condiţie de viaţă naturală care, în ciuda vicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie, luminându-l spre un ton al viciilor burgheze. Citește mai departe.

Ștefan Lucian Mureşanu

Pastila de umor. Din folclorul universitar

Continuăm, printr-o nouă anecdotă, această rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

Într-o pauză mare, la cafea, la bufetul Universității, unul din profesorii îndrăgiți de studenții de la Litere de la începutul anilor ’90, Corneliu Nistor, povestea cum a trăit prima sa călătorie în Occident, la Viena, pe vremea când era doar un tânăr asistent:

Se întâmpla undeva pe la mijlocul anilor ’60, în epoca „cvasi-dezghețului” politic de atunci. Îl însoțea pe reputatul estetician și comparatist prof. dr. Victor Iancu, personalitate cunoscută și apreciată de confrații din Europa democratică.

Într-o seară, sunt ei invitați în casa unui mare profesor vienez. „Mă așteptam, îngrozit, ca de după fiecare draperie grea de pluș să apară vreun dușman al comunismului”, își amintea povestitorul nostru, cu mult umor, de atmosfera barocă a locuinței în care erau oaspeți, asociată cu „decadentismul burghez” de care auzise, de atâtea ori, la cursurile de socialism științific. Această deosebită cinste de care se bucurau se datora, evident, legăturilor personale pe care profesorul V. Iancu le avea, pe care le păstrase și le cultivase cu mediul academic din străinătate.

Profesorul era perceput, de către tânărul său asistent, un om deja în vârstă, care se îndrepta către frumoasa perioadă a pensiei. C. Nistor se întreba, candid, oare când avusese timp să-l cunoască maestrul său pe profesorul austriac? Și, mai mult, oare ce vârstă o fi având marele comparatist austriac însuși? Și tocmai atunci îl aude pe amfitrionul lor, care depăna amintiri cu V. Iancu, adresându-i acestuia o întrebare nostalgică:

Îți mai amintești, Victore, de vremurile în care erai de-o șchioapă și eu te țineam pe genunchi…? Citește mai departe.

Sorin Vintilă

„Odă limbii italiene”. Versuri de Filippo Salvatore

Sub titlul Odă limbii italiene, publicăm un grupaj de versuri semnate de Filippo Salvatore, poet, eseist şi profesor de Italienistică la Concordia University din Montreal, care studiază de câteva decenii evoluţia culturii şi literaturii italo-canadiene. Poemul Odă limbii italiene dă mărturie despre compozita realitate istorică şi socială pe care italiana, ca limbă, o exprimă în zilele noastre, în vreme ce Fratelli d’Italia (care evocă imnul naţional al Italiei) a fost ales de către sediul central al Societăţii Dante Alighieri din Roma ca exemplu sugestiv de poezie multiculturală. Originalul versurilor propuse poate fi citit în ediţia italiană a acestui număr, la pagina accesibilă aici.

Odă limbii italiene

I.

Limbă a Italiei, eşti glas al unor

multiple identităţi, reţea de riduri prin timp,

cicatrice de răni ale atâtor vieţi.

II.

Ecou de stropi pe scolii eşti,

de valuri de maree ce urcă

şi se retrage pe pietre şlefuite

sau pe nisipul gălbui din insule

şi de coaste ale unei lungi peninsule.

III.

Eşti foşnet de vânt blând, de crivăţ, de mistral

prin hăurile, crestele şi râpele

din Carso, din Dolomiţi şi din Monviso,

din Etna, Stromboli şi Vezuviu,

din Sila, din Gennargentu şi din Gargano,

din Matese, din Majella şi Gran Sasso.

IV.

Eşti grai, rimă, melopee,

la curtea împăratului Federico,

cicălit de negustori care calculează

taxe şi interese pe Ponte Vecchio

la şipotul râului Arno.

Cântec de paradis eşti, urlet de iad,

cânt încrâncenat, ferecat în conjuraţii

vis de îndrăgostiţi şi chin de înfrânţi.

Eşti acel ʻmă doare-n cotʼ al cămăşii negre

blestem al celui ce de viu fu ars

pentru erezie în cetatea papilor,

al celui ce-a plătit strangulat în Piazza Mercato

iluzia cuvântului libertate,

şi-a murit ieşind din tranşee acel Asiago

ori pe ţărmul lui Piave în floarea vârstei.

Citește mai departe

Traducere de George Popescu şi Nicoleta Călina

Arno, Florența

Rodica Draghincescu, cu faţa la obiectivul nedefinitului

„Nu scriu pentru a viza ţinta

ci mai degrabă pentru a străpunge

mecanica diafragmei sale…”

Este de netăgăduit că Rodica Draghincescu rămâne în permanenţă cu faţa la obiectivul nedefinitului, al neîmplinitului, al spaţiului dintre doi, sau mai precis al neurmăririi. Însă de aici nu trebuie să deducem că ne confruntăm cu o poezie nihilistă. În nici un caz! Ci, pur şi simplu, cu o stare de luciditate existenţială. Poezia sa conţine toate aceste vibraţii matriciale, toate aceste unde amniotice amestecate cu contracţiile unui pântec feminin, un fel de stare de graţie de nedescris pe care numai femeia poate s-o cunoască şi s-o înţeleagă.

În afara textului nota rezonează deja, ea dă imediat culoarea compoziţiei prin vocea unui mare reformator şi gânditor mistic german al secolului al XIV-lea, Meister Eckhart, adevărat prinţ al purificării. Ra(ts)? A pretinde că pătrunzi această operă din prima încercare nu este lucru atât de evident, căci gândirea se vrea misterioasă, ermetică, trebuie să găsim cheia potrivită. Rodica Draghincescu ar putea vedea în poezie un dans ritual, un sacrificiu, o cale conducând către o posibilă reîntoarcere la copilărie? Trebuie oare să întâlneşti un mort pe drumul tău pentru a lua cunoştinţă de realităţile prezente şi să-ţi regăseşti ţara din memorie sau metafizică? Întrebarea rămâne în suspensie.

Rodica Draghincescu se joacă (joc) de-a dedublarea cuvintelor, de-a alternanţa, ea riscă acolo cap sau pajură. Poezia este spaţiul său cu suflet nomad, ţinut bicefal, chiar tricefal sau himeric. Verbul ei se vrea implacabilă constatare, el poartă uneori resturi de înfrângeri, revelaţii de eşecuri, adesea Rodica Draghincesu exhumează eternele întrebări despre originea fiinţei, despre semnificaţia existenţei. Există uneori reverberaţii de sfârşit de timp, un soi de premize apocaliptice unde bate un vânt de nisip cald şi de miraje.

Scrisul ei este o constantă personală şi se desfăşoară în ritmul ei, construindu-şi propria metrică.. Ne întâlnim acolo cu căderi, rupturi, sincope… Cuvintele ne izbesc conştiinţa, ne restituie cu faţa la evidenţele vieţii, a căror finalitate ne scapă, ceea ce pare preferabil.

„… / … cine face primul său ou

Murind…/…”

Poezie lucidă, fără concesii, unde culegem în acelaşi timp din vers în vers frumoase paruri imaginare.

„Spuma poemului se sparge calin :… /…”

„Fumul este nebunia focului”.

Giuseppe Arcimboldo, Focul, 1566

Ca şi „supa înstelată”, poezia are fără îndoială daruri terapeutice. „Acolo unde poezia vindecă”.

Suntem în miezul turbulenţelor, al interferenţelor, al efectelor contrarii ale vieţii şi ale destinului său.

Expresia Rodicăi Draghincescu ne mai conduce şi la definiţia nimicului, a neantului, nada, pentru a prelua o vocabulă a Sfântului Ioan al Crucii, într-un cuvânt al deriziunii, al iluziei, al artei „piele de p…”! „Aici este nicăieri, ultima destinaţie”.

Suntem înecaţi în jocurile de cuvinte, jocurile de spirit, în „Nu(eu)joc”. Prin această formă de deriziune recurentă este foarte posibil ca Rodica Draghincescu să umple căsuţa goală a poeziei şi să adreseze întrebarea deschis în faţa acestei absenţe:

„Ce poezie să scrii pentru lipsa de poezie”.

„Eu proclam «taci din gură» al poemului”.

Citește mai departe.

Michel Bénard

Traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu

Prezentare de Pușa Roth

De la Dante la filmul contemporan

Revista bilingvă online „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, cu apariție lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de  Afrodita Carmen Cionchin. Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul 8, pe luna august 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

„Infernul”, nouă ediţie critică. Dialog cu Mira Mocan şi Corrado Bologna de Daniela Dumbravă

„Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi le-a tradus stând la coada la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetătoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan şi a apărut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanţi specialiști în Dante, și cu Mira Mocan, despre această nouă traducere a Infernului.

De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două rațiuni majore. Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 și finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediție integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I–IV din Infern (cu aparat critic și comentarii), „Apostrof” nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, „Orizont” nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I–VI, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, Prefață la Infernul de Dante Alighieri, traducere de Marian Papahagi, Editura Humanitas, București 2012, p. 7, n. 1–5). Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română comportă în sine o  reordonare semantică și conceptuală, dar mai ales încăpățânarea de a menține fidelitatea față de text și față de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguității textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ului propriu-zis. Aparte fidelitatea față de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor dantești, cu o emblematică zgârcenie în tentația folosirii sinonimelor, etc.” Citește mai departe.

Un „artist-cetăţean”. Dan Perjovschi şi desenele sale

Prezentare îngrijită de Afrodita Cionchin

Dan Perjovschi (Sibiu, 1961), artistul român în dialog cu lumea întreagă, aduce mai aproape scena artei contemporane româneşti de cea internaţională, şi invers. Este cunoscut pentru desenele sale pe pereţii muzeelor (precum prestigiosul Muzeu de Artă Modernă, MoMA, din New York, sau Tate Modern din Londra) sau diferitelor centre culturale şi spaţii special amenajate, în care foloseşte psihologia umorului pentru a aborda probleme sociale, politice şi culturale dintre cele mai diverse, din spectrul naţional sau global.

„Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul – spune Perjovschi. Eu sunt în muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, în faţă. Eu recuceresc galeria centrală, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare şi redistribui în cadrul ei un discurs care mi se pare mai just şi mai adecvat timpului în care trăiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu înfrumuseţez sufrageriile oamenilor, nici holurile băncilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expoziţii în spaţii de dezbatere. Aşa m-aş defini: ca un om care distribuie un mesaj în centru, un mesaj deschis, critic şi empatic. Deşi eu fac statement-uri foarte dure, ele sunt empatice, nu sunt cinice. Eu vreau să înţeleg lumea în care trăiesc şi, dacă asta reuşesc să fac, o înţelegi şi tu din desenul meu.” Citește mai departe.

***

Migrația moldovenilor în Italia. Un studiu de caz de Olga Coptu

Migrația moldovenilor în Italia începe la sfârșitul anilor ’90 din cauza profundei crize economice și a înaltului nivel de șomaj care s-a înregistrat îndată după destrămarea URSS. La momentul actual migrația moldovenilor spre Italia înregistrează o creștere constantă; deși a început în anii ’96–’98, a evoluat vertiginos în anii 2002–2007. Primele date oficiale disponibile despre prezența cetățenilor moldoveni pe teritoriul Italiei sunt din 2001: conform Ministerului de Interne italian, în anul respectiv au fost eliberate 4.356 de permise de ședere pentru cetățenii născuți în Republica Moldova.

În aceeași perioadă în Moldova se observă un „maraton pentru cetățenia română”, ceea ce pentru modoveni înseamnă obținerea unui pașaport care la scurt timp a devenit comunitar. Aproximativ 300.000 de moldoveni au obținut cetățenia română până în anul 2001, însă numărul lor a crescut considerabil începând cu acest an, când au fost eliminate vizele în spațiul UE pentru români. Prin urmare este ușor de dedus că unii dintre cei care au obținut cetățenie română s-au stabilit în Italia și aici figurează ca români în statisticile oficiale. Și din acest motiv prezența migranților moldoveni în peninsulă este subestimată. Cu toate acestea, deși în 2002 Institutul de Statistică Italian (Istat) publica data despre prezența a doar 7 mii de moldoveni la un total de un milion și jumătate de populație de origine, creșterea rapidă înregistrată în anii succesivi va înregistra către 2010 peste 130 de mii de persoane care au permis de ședere legal în Italia. O altă cauză a creșterii numărului de moldoveni în acest teritoriu a fost legalizarea șederii migranților în 2002, ca urmare a adoptării legii 189/2002 (așa-numita lege Bossi-Fini). În total au fost prezentate 703.000 de cereri pentru străini, dintre care 31.217 pentru muncitori moldoveni (4,4% din totalul migranților în Italia). În 2010 componenta feminină a comunității moldovenilor constituia 67,2%.

La momentul actual este caracteristic pentru migrantul din Moldova sedentarizarea în Italia și integrarea în societatea italiană: migranții locuiesc cu familia și nu au dorință să revină în patrie, mulți dintre ei nu regretă propria experiență migraționistă. Motivele care au stat la baza proiectului migrațional inițial se schimbă odată cu legalizarea șederii în această țară. Intenția inițială de a rămâne în Italia pentru un termen scurt se schimbă într-o ședere prelungită progresiv în timp: mulți moldoveni care au imigrat în Italia gândindu-se la o reîntoarcere rapidă au decis în timpul șederii lor să își prelungească această ședere sau să rămână aici pentru totdeauna. Se vorbește mult despre migrația circulară, dar se asistă la o tendință de stabilire a moldovenilor în Italia, după cum demonstrează nașterile și reîntregirile de familii. Citește mai departe.

Cinematografia, spaţiu de dialog italo-român de Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

La soluzione migliore (E mai bine aşa)

O coproducţie româno-italiană de interes a ultimilor ani este La soluzione migliore (E mai bine aşa, 2010), cu Christo Jivkov – Apostolul Ioan din Patimile lui Hristos, regizat de Mel Gibson – şi Dorotheea Petre în rolurile principale, sub bagheta regizorului Luca Mazzieri, discipol al lui Michelangelo Antonioni. Acelaşi Luca Mazzieri a regizat Cielo e terra (2005), Giovanni (2002) şi Zwei Kinogesichter (1998). Realizat exclusiv din fonduri private, La soluzione migliore a fost filmat în Timişoara şi în oraşul italian Cividale del Friuli. Coproducţia româno-italiană dintre Petru Dorobanţu, Lezard Film şi Lo Specchio Convesso a reprezentat o excelentă oportunitate şi pentru promovarea atracţiilor cultural-turistice ale Timişoarei, întrucât mare parte dintre scene surprind imagini filmate în Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, pe malurile canalului Bega, nelipsite fiind şi Catedrala Metropolitană sau Parcul Poporului, toate învăluite într-o cromatică specială.

Despre ideea care a dus la realizarea acestui film, producătorul Petru Dorobanţu spunea: „Ca începător în materie de producţie cinematografică, am doar pasiunea pentru film, pentru cinema – despre care tatăl meu spunea că «este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viaţa şi asta ţine de o anume sacralitate». Am ales deci să risc şi n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinţilor şi consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care în anii de după război nu aveau altă bucurie decât să aştepte cu sufletul la gură şi să consume producţiile filmice ale vremii, atunci când, o dată pe săptămână, venea şi la noi caravana cinematografică”. Referindu-se apoi la dialogul intercultural pe care o asemenea coproducţie îl poate deschide, Petru Dorobanţu a adăugat: „Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timişoara şi tot ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi să fie «văzută» şi cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale şi profund umane”.

Filmul relatează povestea lui Marco, un tânăr psihiatru italo-român care trăieşte în Italia şi se află într-un moment de impas, în urma sinuciderii soţiei sale. În plus, resimte acut presiunea exercitată de relaţia pe care o are cu sora sa vitregă, Maria, o personalitate labilă, legată de frate printr-o dragoste ce dobândeşte accente stranii. Pentru a se refugia din această realitate, Marco decide să se întoarcă la vechiul său loc de muncă, la Spitalul Psihiatric Judiciar din Timişoara. Aici Marco îl regăseşte pe prietenul şi colegul său, Rikard, care, în absenţa sa, a continuat să se ocupe de secţia de boli nervoase, şi face cunoştinţă cu prietena acestuia, Laura, care lucrează la Spitalul Psihiatric, predând muzică în scop terapeutic. Dintre pacienţi, Marco îi acordă o atenţie specială lui Radu, un tânăr cu probleme grave, dar cu o luciditate şi o sensibilitate foarte pronunţate.

În timp ce Maria, rămasă în Italia, nu-i permite lui Marco să o uite, telefonându-i obsesiv, Laura, în mod evident atrasă de Marco, încearcă să înfiripe o legătură cu el, fapt care duce la înrăutăţirea relaţiilor cu Rikard. Cu toate acestea, Marco, deşi conştient de dezamăgirea pe care i-o provoacă prietenului său, nu se opune şi, în scurt timp, Laura devine iubita lui. Marco este nevoit să se întoarcă în Italia, la rugămintea mamei, Ada, care doreşte să-l revadă, îngrijorată fiind de comportamentul Mariei, care îi mărturisise o presupusă sarcină. Marco îşi găseşte mama grav bolnavă, iar pe Maria într-o stare de degradare mentală. Înainte de a muri, Ada pare să realizeze întregul adevăr. După înmormântarea mamei, Marco revine la Timişoara, urmat la scurt timp de sora vitregă. Aceasta descoperă aici, cu disperare, că Marco are o relaţie cu Laura, pe care între timp o ceruse în căsătorie. Copleşit din nou de sentimentele contradictorii şi de prezenţa Mariei, Marco se află în faţa unei decizii. Dintre toţi, numai Radu pare să intuiască, în mod aproape profetic, alegerea pe care trebuie să o facă, „cea mai bună soluţie”.

Mar Nero (Marea Neagră) Citește mai departe.

Pastila de umor, o nouă rubrică

Inaugurăm, prin anecdota de mai jos, o rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

La un examen, celebrul lingvist Emil Petrovici asculta o studentă printre ale cărei subiecte se afla și unul legat de declinarea unor vechi forme pronominale slave: te, ta, to.

(De reținut că profesorul Petrovici avea o atitudine foarte personală, o formă de concentrare pe care o adopta adesea, atunci când stătea de vorbă cu cineva în particular, ori când examina: privea în jos, ca și când ar fi fost absorbit de cu totul alte gânduri, părând absent și neatent).

Așadar, studenta, copleșită de emoție, înșiruie păcătoasele de forme pronominale așa cum îi vin ei în amintire: ta, tă, to. Bătrânul savant tresare, auzind trimiterea la originile paterne, și replică scurt și tăios:

– Domnișoară, fără mătateză!*)

*) Metateză = accident fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunțarea (***, Dicționar de științe ale limbii, Nemira, 2001, p. 312).

Rubrică realizată de Sorin Vintilă

Art&Tourism: România la primul târg mondial de turism cultural de Ioana Podosu

România, o destinaţie turistică promiţătoare. Acesta a fost mesajul ţării noastre la Art&Tourism, primul târg din lume integral dedicat turismului cultural. Manifestarea a fost găzduită de oraşul Florenţa, adevărată capitală culturală italiană unde, în perioada 18-20 mai 2012, s-au desfăşurat lucrările de promovare a acestui sector, într-o locaţie pe cât de primitoare pe atât de sugestivă: Fortezza da Basso, prestigiosul centru expoziţional situat în centrul istoric al oraşului, cu o suprafaţă de circa 100.000 mp. Cu această ocazie destinaţia turistică România a avut posibilitatea de a se prezenta cu o variată ofertă culturală şi artistică, după ce în ultimii ani a făcut paşi importanţi pentru a fi identificată drept o destinaţie de interes cultural, nu doar naturalistic, având în vedere nenumăratele situri şi atracţii cu puternic impact istoric şi artistic.

Pentru România, turismul cultural este esenţial, iar majoritatea itinerarelor propuse de diferiţii operatori turistici italieni vizează cu precădere acest segment. Cele mai cunoscute şi căutate produse turistice pe piaţa italiană sunt Transilvania cu cele trei oraşe principale (Sibiu, Braşov, Sighişoara), Bucovina cu mănăstirile sale pictate, ca şi destinaţiile city break, care accentuează turismul în centrele urbane importante, axându-se pe partea culturală şi istorică a oraşelor respective. Ȋn strânsă legătură cu turismul cultural sunt şi produsele naturale şi wellness-ul. Prezent alături de alte ţări în standul ADUTEI (Asociaţia Reprezentanţilor Oficiali ai Birourilor de Turism Străine din Italia) din care face parte, Oficiul de turism al României a pus la dispoziţia specialiştilor şi a numerosului public de la târg un bogat material informativ privind principalele destinaţii turistice româneşti, articulat în diverse itinerare tematice. Citește mai departe,

Vina capitală de a nu te naşte om de Emil Petru Raţiu

Campionatul european de fotbal s-a încheiat şi larma învingătorilor şi a susţinătorilor lor, inconştienta veselie de pe bulevardele şi din parcurile însoritului oraş de pe malurile Niprului nu au putut şterge sângele şi durerea miilor de fiinţe barbar ucise. Fiindcă în lunile premergătoare acestui „Paşte sportiv” al amatorilor de sport au avut loc, în Kiev şi în alte oraşe din Ucraina, mii, mii de execuţii sumare, în plină zi, de care nici o înaltă curte de justiţie, nici o Carla Del Ponte, procuroarea de tristă amintire cu chip de bucătăreasă, de la Geneva, nu s-a sesizat, căci, vai, morala şi pedeapsa sunt aplicate în funcţie de naştere, de specie, numai pentru crime contra oamenilor (celor care au chipul lui Dumnezeu), nu şi contra celor care împart la fel durerea, suferinţa, moartea, sub acelaşi soare, dar nu au nici un drept; în rest, domneşte bunul plac al monştrilor şi sadicilor, al vânătorilor, etc., căci numai ei au chipul lui Dumnezeu (bun şi milostiv), iar restul creaţiunii nu există, primele zile ale Facerii sunt şterse, nu se numără, se trece direct la a şasea zi a Creaţiunii (cea a omului care, fiind mai inteligent, are germenul holocaustului de la Hiroşima şi Nagasaki, încă din înfruptarea cu fructul oprit). Pe străzile Kievului şi ale altor oraşe ale Ucrainei, au fost ucise mii şi mii de fiinţe, unele fiind chiar arse de vii, în bidoane cu benzină. Era groaza în faţa morţii, suferinţa atroce a mamei care-şi vedea arşi de vii puii pe care o clipă înainte poate îi alăptase din laptele ei sărac, de fiinţă oropsită, fără drept la viaţă, sau a puilor ce-şi vedeau mama târâtă, luată de bruta criminală cu „chipul lui Dumnezeu” – vai, cât de înjosit! – şi ucisă cu ranga, nemaiavând nici o valoare în faţa distracţiei, la fel ca şi mieii de Paşti, iar ziua a cincea a Creaţiunii devenea o ruşine, „Omul” trebuia să fie singur pe pământ, căci ceilalţi nu mai aveau drept de existenţă, pentru că nu erau născuţi „oameni”. Aveau marea vină de a nu se fi născut oameni şi aceasta era un delict şi o crimă pedepsite cu pedeapsa capitală, moartea! Era în fond o criminalizare a vieţii şi a naturii, a Facerii, a operei lui Dumnezeu! Un glas de protest din partea celor puternici ai lumii nu s-a ridicat, o Angela Merkel, fiica unui pastor protestant, crescută într-o cultură în care, după învăţătura lui Kant, legea morală a binelui şi Dumnezeu sunt în conştiinţa omului ca stelele fixe ale cerului pe firmament, a mers şi a asistat la campionatul pătat de sânge. Aşijderea premierului Rajoy, dar acesta venea dintr-o ţară cu tradiţii barbare, corrida, vezi în aceste zile Pamplona, şi nu putea să i se pretindă suflet…” Citește mai departe.

A apărut nr. 7, pe luna iulie, al revistei „Orizonturi culturale italo-române”

Revista bilingvă online „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, cu o cadenţă lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de Afrodita Carmen Cionchin.

Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În acest număr, în ediţia în limba română puteţi citi:

• In memoriam Marco Cugno (1939–2012)

În 5 iunie 2012 s-a stins din viaţă profesorul Marco Cugno, titular al catedrei de limba română de la Universitatea din Torino. Românist de prestigiu internaţional, având la activ numeroase traduceri (printre cele mai cunoscute numărându-se scrierile lui Norman Manea şi o monumentală antologie a poeziei româneşti din secolul XX), şi-a dedicat viaţa promovării culturii şi literaturii române în Italia. Publicăm în acest număr textele in memoriam semnate de prof. Smaranda Bratu Elian, acad. prof. Ioan-Aurel Pop şi scriitoarea Doina Ruşti.

• Adela Greceanu: „Să fii poet înseamnă să ţii pasul cu prospeţimea lumii”, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Un moment de reflecţie asupra poeziei în propria viaţă şi scriitură. Ni-l propune Adela Greceanu, pornind de la ideea că „acum, pentru mine poezia are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzația că mereu totul e nou și de-o rigoare fără cusur. Și că eu sînt contemporană cu totul ăsta și că nu trebuie decît să fiu exact acolo unde sînt. Pare simplu, dar nu e.”

• Între roze şi betoane. Incursiune neaşteptată prin Babelul estului de Aymeric Jeudy, traducere din limba franceză de Veronica Cristodorescu şi Camelia Gintaru

„Lăsând deoparte volumul Mânăstirea din Parma de Stendhal, savurez sub soarele de plumb magnetismul Pieţei Unirii din Timişoara. Mă cufund pentru câteva clipe în cursa nebunească a tânărului Fabrice Del Dongo pe care Stendhal l-a aruncat, atât de tânăr, în intrigile de la Parma şi din Italia începutului de secol XIX. Cu un secol mai devreme, în faţa aceluiaşi oraş, Parma, sucomba Contele de Mercy. Claude Florimond de Mercy, la acea vreme guvernator al Banatului şi al Timişoarei în slujba Habsburgilor, şi-a lăsat amprenta asupra Timişoarei după aproape două secole de prezenţă otomană. Sunt astfel antrenat într-o altă cursă, cea a unui oraş al confluenţelor, la răscruce de drumuri şi de vremuri.”

•„Corriere della Sera”: Timişoara, smart city de Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

Sub egida „Art & Tourism”, Italia propune prima manifestare internaţională care vizează turismul cultural în societatea actuală (www.artandtourism.it), printr-o nouă abordare care pune în dialog lumea turismului şi cea a culturii (administraţii publice, agenţii de turism şi tour operatori, instituţii şi operatori culturali). Cea dintâi ediţie s-a desfăşurat în intervalul 18–20 mai 2012 la Fortezza da Basso (Florenţa), incluzând şi a zecea ediţie a „Euromeeting”, conferinţa internaţională organizată de Regiunea Toscana şi dedicată politicilor regionale pentru un turism european sustenabil şi competitiv. În acest an, reuniunea a fost consacrată „Smart Cities”, acelor centre urbane în care dezvoltarea economică şi socială merge în pas cu respectarea mediului ambiant şi atenţia pentru calitatea vieţii. Oraşele protagoniste au fost Ghent şi Bruges (Belgia), Zagreb (Croaţia), Erfurt (Germania) şi Timişoara (România).

• Eros și singurătate în proza lui Roberto Pazzi, comentariu şi traducere de Ela Iakab, redactor al revistei „Actualitatea literară”

Îmi voi regreta moartea, pentru că nu te voi mai vedea (Corbo Editore, Ferrara, 2010), cel mai recent roman al prozatorului italian Roberto Pazzi, distins în vara anului 2011 cu Premiul „Eugenio Montale – Fuori di Casa”, nu frapează prin dimensiunea sa documentară, deși narațiunea crește pe fundalul vârstei longobarde a Italiei, când domnia regelui Autari (încoronat în 589, la câțiva ani de la moartea regelui Alboino, după atacul longobarzilor, survenit în perioada unui vid de putere) alunecă, imprevizibil și enigmatic, către sfârșit și regina Teodolinda, admiratoare și prietenă a papei Gregorio, alege, prin căsătorie, un nou rege, în persoana ducelui de Torino, Agilulfo.

• „Eminescu, un gigant al liricii europene”. În dialog cu Roberto Pazzi, interviu realizat de Ela Iakab

Un dialog între scriitor şi critic: Roberto Pazzi discută cu Ela Iakab despre cel mai recent roman al său, Mi spiacerà morire per non vederti più, întrebându-l pe criticul literar cum a receptat această carte, dar şi celelalte două care au fost deja traduse în română, Evanghelia lui Iuda și Conclav. Vorbeşte şi despre Eminescu care, în viziunea sa, „are adâncime filosofică și forță de inspirație ca orice gigant al liricii europene. Poeziile lui Eminescu mă ating cel mai intens acolo unde sentimentul morții şi al vidului este zguduitor, prin viziunea extraordinară a Totului și a Neantului, contopite într-o singură dimensiune. Numai mari poeți ca Rainer Maria Rilke, Verlaine, Lorca, Montale, Ungaretti mi-au mai comunicat o asemenea senzație”.

• „Dolce stil novo” n-a existat? de Laszlo Alexandru

Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ’30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. „Aceste formulări nu sunt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sunt cu siguranţă.”

• Mariana Codruţ, Premiul de Publicistică 2011 al Filialei Sibiu a USR

Mariana Codruţ a primit Premiul de Publicistică „Octavian Goga” al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011, pentru volumul Românul imparţial (Editura Dacia XXI). Festivitatea de premiere a avut loc la Biblioteca ASTRA din Sibiu în data de 12 iunie 2012. Despre publicistica sa, Andrei Pleşu afirma că „ea valorifică o sumă de calităţi native, rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării ei inflaţioniste: e vorba de limpezimea nobilă a stilului, de simţul nedegradat al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana Codruţ scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanţe, dar străin de echivocul oricărei negocieri. Ştiinţa de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulări şi, în plus, farmecul unei emotivităţi reţinute – sînt notele constante ale scrisului său”.

• Tendinţe şi implicaţii ale migrației moldovenilor în Italia de Olga Coptu

Fenomenul migrației moldovenești în Italia este relativ recent, își are începuturile la sfârșitul anilor ’90, dar ia amploare și înregistrează dimensiuni importante către 2010, când implică peste 130 de mii de persoane, din care ¾ sunt femei. Urmările acestui fenomen sunt evidente atât pentru țara de origine a migranților, cât și pentru țara lor de destinație.

Emigrarea în masă a muncitorilor moldoveni a condus la o reducere constantă a indicatorilor angajării în câmpul muncii din țară (de la 54,8% în 2000 la 42,5% în 2007), din cauză că majoritatea persoanelor emigrează la vârsta când sunt apți de muncă. Totodată se înregistrează o micșorare a numărului de șomeri (în Moldova numărul persoanelor care se află în șomaj se menține în jurul a 5%, față de media europeană de 8%).

Efectele pozitive, dar și negative ale migrației sunt deja evidente pentru țara de origine, avantajul cel mai important sunt remitențele, după cum ne mărturisesc rezultatele unui studiu comisionat de către Banca Mondială. Aceste sume de bani sunt utilizate pentru consum, făcând posibilă o viață mai bună pentru rudele rămase în patrie și permit migranților să investească în propria țară. În același timp, aceste remitențe generează locuri de muncă pentru cei din Moldova și pentru foștii migranți.

Sugestii ale poeziei bacoviene: negrul şi palidul, eseu de Ştefan Lucian Mureşanu

Motto: „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată. […] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul Scântei galbene. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă […]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben […]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia).

Andreea Gheorghiu, Ieșirea din sine

Ştefan Lucian Mureşanu surprinde câteva dintre sugestiile poeziei bacoviene, legate de prezenţa şi semnificaţia negrului şi palidului. „Pentru Bacovia, negrul înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie, pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic al poetului, el cunoaşte greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie”.

• Scriitura „migrantă” din Italia. Corina Bebereche, debut la Salonul de Carte de la Torino

Salonul Internaţional de Carte de la Torino din acest an a adus şi un debut literar în ceea ce priveşte scriitura „migrantă” din Italia. Este vorba despre Corina Sofia Bebereche, născută în 1978 la Măcin. A ajuns în Italia în 2002, stabilindu-se la Torino, unde a început să scrie în italiană. La Standul României din cadrul Salonului şi-a lansat, în 11 mai, cartea de poveşti intitulată Cuore di Vipera (în traducere Inimă de Viperă), apărută în 2012 la Editura Sottosopra. A urmat prezentarea din 23 iunie, la Libreria Zanaboni din Torino.

„Cartea s-a născut în primul rând din pasiunea scrisului, dar şi din dorinţa de a lăsa ceva în urma mea. Am scris-o gândindu-mă la copii, care sunt bucuria noastră. Văzându-i minunându-se în timp ce ascultă o poveste, observând zâmbetele lor gingaşe, cel mai mare dar pe care ni-l pot oferi.

Volumul cuprinde 15 poveşti ilustrate, care se adresează atât celor mici, cât şi celor mari: Cuore di Vipera (Inimă de viperă), Tremani (Treimâini), La madre del Sole e Allodola (Mama Soarelui şi Ciocârlia), Il volto del piccolo grande uomo (Chipul micului mare om), La principessa Lacrima e la strega (Prinţesa Lacrima şi vrăjitoarea), La mendicante (Cerşetoarea), I dieci alberi (Cei zece copaci), Gina Eugina, Marusia, Il saggio coniglietto (Iepuraşul înţelept), La libellula millantatrice (Libelula lăudăroasă), La terra dei diavoli (Tărâmul diavolilor), Glabro e il bastone del re (Spânul şi bastonul regelui), La sarta e l’occhio di gatto (Croitoreasa şi ochiul de pisică), Fienile (Fânarul).”

• Master în „Civilizaţie italiană şi cultură europeană”, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara

Programa de studii a masterului în „Civilizaţie italiană şi cultură europeană” din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara poate fi consultată pe site-ul Universităţii de Vest din Timişoara.

Monica Joiţa: „Torino 2012. Un moment radical pentru literatura română în Italia”

Monica Joiţa, director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, coordonează îndeaproape participarea din acest an a României, ca țară invitată de onoare, alături de Spania, la cea de a XXV-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte de la Torino, care va avea loc între 10 şi 14 mai 2012. Interviul publicat pe site-ul Orizonturi culturale italo-române, în avanpremiera acestui eveniment de excepţie propune o perspectivă complexă şi aprofundată asupra strategiei elaborate pentru organizarea participării României la cea mai importantă manifestare de acest fel din Italia, dar şi asupra motivaţiilor şi obiectivelor care vizează „transformarea acestei ediţii într-un moment radical pentru prezenţa, respectiv promovarea culturii şi literaturii române în Italia”.

– Anul acesta marchează un eveniment special: România este invitată de onoare la ediţia din 2012 a Salonului Internaţional de Carte de la Torino. Cum s-a ajuns la această invitaţie de onoare şi ce reprezintă ea pentru România?

– Acest statut – deopotrivă onorant şi angajant – este rezultatul unor demersuri multiple, constante şi pe mai multe fronturi, pe care Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia le-a iniţiat în anul 2009. Vorbim practic despre o candidatură, care a fost atent urmărită şi evaluată timp de trei ani, spre deosebire de ţările invitate de onoare la ultimele ediţii ale Salonului, cărora le-a fost adresată onoranta invitaţie. Această deosebire – şi de fond, şi de nuanţă – cred că ar merita discutată pe larg, cu altă ocazie, întrucât cumulează simbolic aspectele practice, actuale ale imaginii culturale a României în Italia.

Mai mult, să nu uităm că, din 2009 până acum, contextul general din Italia nu a fost unul favorabil ţării noastre, de aceea acceptarea oficială a candidaturii României, în septembrie 2011, a reprezentat pentru noi, ca organizatori, deopotrivă un succes, dar şi un formidabil angajament. Şi l-au asumat însă de la bun început atât Centrul Naţional al Cărţii, partenerul nostru de nădejde de la fiecare ediţie a Salonului, cât şi catedra de italiană a Universităţii Bucureşti şi AIR (Asociaţia Italiană a Româniştilor/Associazione Italiana di Romenistica), cu care am colaborat în pregătirea acestei ediţii speciale.

Vă mărturisesc că, pentru noi, acest angajament a căpătat de câteva luni şi sensul unei provocări, al unei competiţii constructive: fiind vorba de o ediţie rotundă (a XXV-a) a Salonului, organizatorii au anunţat la finele anului trecut că o vor celebra prin prezenţa a două ţări cu statutul de invitat de onoare, astfel încât ţara cu care ne vom măsura „forţele” culturale şi mai ales literare este Spania. Cred deci că apropiatul „duel” literar România-Spania merită să fie observat cu atenţie şi v-aş propune să facem un bilanţ după terminarea Salonului.

Citește integral interviul pe Orizonturi culturale italo-române.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin