Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!

carte de bancuri florentin smarandache folclor internetist

La Editura Duran’s din Oradea (strada Iuliu Maniu, nr. 48) a apărut cel de-al treilea volum de folclor umoristic internetist, cu titlul Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!, cules, selectat, prelucrat de Florentin Smarandache.

Florentin Smarandache este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea „New Mexico”, Gallup, statul New Mexico, Statele Unite ale Americii şi a primit prestigioasa distincţie pentru introducerea noţiunii de neutrosofie în logica matematică şi enunţarea „Ipotezei Smarandache” în fizica teoretică.

Profesorul Florentin Smarandache a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Craiova. Este cunoscut în lumea ştiinţifică internaţională pentru contribuţiile originale în domeniul matematicilor moderne.

Considerat ca un om al Renaşterii, a publicat în domenii ca: matematică, fizică, computere, economie, filosofie, literatură, artă. Este, deopotrivă, creatorul teoriei Dezert-Smarandache în fuziunea informaţiei.

Profesorul român Florentin Smarandache de la Universitatea New Mexico din Statele Unite şi profesoara W. B. Vasantha Kandasamy de la Institutul Indian de Tehnologie din Chennai au primit Premiul statului New Mexico la categoria Ştiinţă şi Matematică pentru cartea lor Algebraic Structures Using Natural Class of Intervals, publicată de Editura de Educaţie din oraşul Columbus, în anul 2011.

„Textele şi fotografiile din acest volum au fost primite de la cunoscuţi şi necunoscuţi, prin email sau reţele de socializare, de-a lungul ultimilor ani. S-au inclus şi câteva butade, intrate în folclor, ale unor clasici (Tudor Arghezi, Gr. Moisil ş.a.). Editorul nu împărtăşeşte glumele jignitoare şi xenofobe. Selecţia, prelucrarea, ordonarea şi titlurile capitolelor ne aparţin. Volumul nu este destinat comercializării.” (Florentin Smarandache).

 foto carte de bancuri rest la adunare

„Chuck Norris este singurul om căruia îi dă rest la adunare.” (Imagine din Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!, p. 86).

Vă prezentăm, spre a vă stârni curiozitatea, capitolele acestui volum de folclor umoristic internetist: Actualizare DEX, Patria necuvântătoarelor, Nu există evoluție: Chuck Norris, Costuri de hrană pe glob, Scandalul cu calul, Medicina de râs, Hai fotografic (I), Polițieni şi miliţişti, Oamenii companiei, În buclă, Generomahia, Cum să cucereşti inima unei femei, Blonde scurte, Instrucţiuni pentru a îmbrăţişa un bebeluş, Ion și Mărie, Atenţie ce cultivaţi!, Viaţă de ţigan, Viață de evreu, Viaţă de negru, Viaţă de nebun, Bancuri cu dedicaţii.

Spre exemplificare am ales primul capitol al cărţii:

„Actualizare DEX

Ghinioane. Varianta moldovenească pentru ardelenescul «bine, Ioane».

Haiti. Grupuri de lupi flămânzi care bântuie prin judeţul Botoşani.

Leşina. Pe unde merge «le tren».

Libertatea presei. Privilegiu de care se bucură un ziarist la ieşirea din închisoare.

Meritoriu. Teritoriul ocupat de livada de meri.

Moliere. Cutiuţe în care se păstrează naftalina.

Nasture. Plasture pentru nas.

Plasture. Nasture din material plastic.

Rateu. Pateu din carne de raţă.

Piton. Peşte a cărui lungime declarată se obţine din cea reală prin înmulţire cu 3,14.

Putoare. Stare avansată a lenii, care pute.

Scumpete. Termen drăgăstos adresat femeii iubite pe timp de inflaţie.

Tractor. Actor cu mult trac.

Tutun. A-a-arma de-de-de a-a-artilerie.

Ţurţur. Sunetul soneriei, iarna.”

Fiziologia gustului: Moş Kaizer

Doamnelor şi domnilor, tot umblând printre cărţi să mai aflu câte-o poveste despre gusturi şi epoci, m-am oprit la amintirile lui Ion Dulgheru despre vestita cârciumă Caru cu bere, acolo unde se bea bere prezentată la desfacere şi se puteau mânca frankfurteri şi crenvurşti.

Localul a fost înfiinţat pe la 1879 în clădirea vechiului han Zlătari, prin strădania lui Neculai Mircea, gospodar cu scaun la cap sosit de prin părţile Ardealului. Preparatele de bază erau crenvurştii speciali cu hrean, frankfurterii graşi cât cârnaţii, ridichea neagră „servită ca supliment” şi o brânză grasă, fermentată, considerată o delicatesă, dar care-ţi lua nasul când era pregătită la masa consumatorilor, patricienii, fără garnitură, aşezaţi pe talgere de lemn, berea specială fără acid, ce avea darul să îmblânzească toată această adunare culinară. Moş Kaizer, un chelner care şi-a petrecut toată viaţa la „Caru cu bere” îşi amintea că aici i-a cunoscut pe Caragiale, Eminescu, Coşbuc, dar şi pe Iancu Brezeanu. Continuă lectura „Fiziologia gustului: Moş Kaizer”

Fiziologia gustului: Mămăliga

În anul 1908 apărea la Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, volumul Din trecutul nostru de Alexandru Vlahuţă, grafică semnată de Stoica. Vă întrebaţi de ce oare am început cu prezentarea unei cărţi de istorie, când tema este istoria mămăligii. Ei, bine, în cartea lui Vlahuţă am găsit informaţia conform căreia „de la Şerban Cantacuzino a început să se cultive porumbul în ţară la noi.”

Tot din cartea mai sus amintită aflăm că femeile erau cele care se ocupau de gospodărie, iar bărbaţii de muncile câmpului, evident, pe timp de pace.

„Ele vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaților grâu pentru negoț, și mei pentru hrana lor – străvechea mămăligă.”

Înainte de aducerea porumbului din America, în ținuturile României de astăzi „mămăligă” era denumirea unei fierturi de boabe de mei. Mămăliga, considerată mâncarea ţăranilor, era folosită în loc de pâine sau ca fel de mâncare în perioadele de vară, când munca grea de la câmp nu mai permitea prepararea pâinii de casă. Se mai spune că motivul pentru care mămăliga este atât de populară în România se datorează faptului că otomanii puneau bir numai pe grâu, porumbul rămânând alternativa cea mai hrănitoare pentru popor. Vă mai aduceţi aminte de celebra sintagmă „mămăliga nu va exploda niciodată”? Nu ştiu dacă am reţinut exact, au trecut peste 22 de ani de atunci, dar se făcea referire la faptul că România nu se va revolta împotriva comunismului. Este vorba de un articol apărut în „Le Figaro”, în vara anului 1989, articol semnat de Alexandra Arbore. Iată că lumea occidentală ne caracteriza după felul, să zicem, principal de mâncare, tradiţionala mămăligă. Dar nu numai românii mănâncă mămăligă ci şi alte popoare au acest preparat, astăzi la „mare modă” prin marile restaurante ale lumii.

Mămăliga este mai bine cunoscută în restul lumii după denumirea italiană (polenta), dar se întâlnște și în multe alte țări ca Ungaria (puliszka), Elveția, Austria, Croația (palenta, žganci, pura), Slovenia (polenta, žganci), Serbia (palenta), Bulgaria, Corsica (pulenta), Brazilia (polenta), Argentina, Ucraina (culeșa), Uruguay, Venezuela și Mexic sau la sașii din Transilvania (Palukes, Pålix). Ca să ne destindem, că de, e cam cald pe afară, chiar dacă ne place sau ne ne place mămăliga (mie-mi place!), să ne amintim de o poezie a lui Constantin Tănase, evident o critică la adresa celor puternici, supărat că guvernul a pus poporul în situaţia de a avea „zi de mămăligă” aici, în patria pâinii:

Lor ce le pasă cum e traiul

În ţara asta, ţara pâinii

Să aibă pâine chiar şi câinii

Guvernul nostru ne obligă

S-avem o zi de mămăligă

Lor ce le pasă cum e traiul

Scumpiră trenul şi tramvaiul

Scumpiră tot, la cataramă

Până şi pâinea şi tutunul

Şi când înjuri pe şleau de mamă

Ei, cică, eu fac pe nebunul.

Ca să păstrăm buna dispoziţie, am preluat două maxime semnate tot de Constantin Tănase: „Sinceritatea este un pericol numai pentru ignoranţi” şi „Idealurile se aseamănă cu stelele: nu poţi ajunge la ele, în schimb te poţi orienta.” Eu, recunosc, m-am orientat: mămăliguţă cu brânză şi smântână. De gustibus… ! Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth

Povestea spicului de grâu

La încheierea stagiunii, înainte de concediile celor mari și vacanțele celor mici, Teatrul „Ion Creangă” a programat un nou atelier dedicat copiilor și părinților: Povestea spicului de grâu.

Astfel, duminică, 1 iulie, ora 18.00, la Sala Studio (Bd. Gh. Magheru nr. 27), sunteți invitați să aflați Povestea spicului de grâu. Atelierul, dedicat copiilor cu vârsta între 3–6 ani, este dezvoltat în cadrul programului Educația Timpurie. Teatru pentru 0–3 ani, iniţiat în 2005 de Teatrul „Ion Creangă”, în parteneriat cu Centrul de Educaţie şi Dezvoltare Profesională „Step by Step” și s-a născut din dorinţa de a promova importanţa şi beneficiile sprijinirii părinţilor cu privire la psihologia copilului care îşi creează baza viitorului caracter încă din primii ani de viaţă.

Pornind de la ideea că pâinea este mai mult decât un aliment, că nimic nu este mai bun decât o bucată de pâine caldă și proaspăt scoasă din cuptor, masa de prânz nu este privită doar ca o simplă masă, ci ca moment de reunire a familiei. Pâinea, frământarea aluatului și jocurile propuse sunt o incursiune în clipele copilăriei, o întoarcere în timp la vremurile când mamele și bunicile frământau cu dragoste aluatul, împărțind apoi pâinea aburindă.

Povestea spicului de grâu și a pâinii ne aduce în atenție un pic din parfumul aromat al copilăriei.

Coordonatorii Voicu Hetel și Julieana Drăghici îi vor îndemna pe participanți să se joace pe rând cu fiecare ingredient în parte, să construiască o moară de vânt și pâinici pe care le vor coace și mânca acasă.

Durata: 50–60 minute.