Nea Fănuș nu a rămas închis în uitare!

 fanus-neagu-portret-de-serban-cionoff

amintiriMultă, dureros de multă dreptate mai are statornicul meu prieten, Lucian Avramescu! Şi, ceea ce este cel mai rău, ruşinos de multă dreptate…

Scrie, aşadar, poetul cel nici până acum dedulcit la ritualul pervers al economiei de tarabă şi la efemeridele fiţoase care vor să dea cu tifla eternităţii că „bramburita noastră democraţie nu ne mai lasă răgaz pentru aducere aminte”.

Aşa este! Iată, s-au împlinit, în luna mai, trei ani de când Fănuş Neagu s-a mutat la ceruri şi nu ştiu câţi s-au învrednicit să îi mai pomenească numele. „S-a mutat” e doar un fel de a spune, fiindcă locul lui Fănuş Neagu a fost, este şi va rămâne aici, printre noi, printre generaţiile care cred şi încearcă, fiecare după puterile sale, să facă ceva pentru „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

fanus-neagu-in-drum-spre-braila-1987

Fănuș Neagu în drum spre Brăila, 1987

Cu siguranţă, alţii sunt cei ce sunt chemaţi să facă o analiză a operei sale literare şi să îi reconfirme, la fiecare nouă lectură, locul în patrimoniul nostru spiritual. De aceea, în ceea ce mă priveşte, voi încerca să scriu câteva modeste slove despre o capodoperă a geniului creator unic şi inimitabil al lui Fănuş Neagu: Nea Fănuş! Personaj de epocă şi veritabil om al vremii sale!

Fără doar şi poate, cine a avut şansa astrală de a-l fi întâlnit pe Nea Fănuş este, cu adevărat, un om care nu a trăit degeaba! L-am întâlnit întâia oară pe Nea Fănuş cam pe la jumătatea anilor ’70 ai veacului nu demult încheiat. Mă aflam şi eu, alături de alţi câţiva colegi din redacţia „Scânteii tineretului” – Adrian Vasilescu, Horia Alexandrescu, iar, după aceea, Laurenţiu Olan, Corneliu Ostahie şi Mihai Milca – într-un birou de la etajul III din corpul B al Casei Scânteii. Birou în care, prin nu ştiu ce potriveală, se aflau laolaltă şi secţia Propagandă şi secţia Sport ale cotidianului de tineret. Nea Fănuş venea în birou măcar o dată pe săptămână şi, fireşte, nu ne căuta pe noi, cei de la propagandă, ci direct pe Vasile Căbulea, cronicarul sportiv al redacţiei. Vechiul său fost coleg de la Școala de literatură, pe care îl şi alinta cu nişte duioase vorbe-n dungă, ca de pildă „cea mai frumoasă babă din generaţia mea” sau, mai des, „clarvăzătorul Căbulea”, aluzie directă a multele dioptrii pe care le aveau ochelarii lui Vasile. Ca să nu vină cu mâna goală, aşa cum îi plăcea să ne spună, Nea Fănuş îl aducea pe Titi (Constantin) Teaşcă, zis Piticul, celebrul antrenor de fotbal al timpului. Câteodată, ne trecea pragul şi Cornel Dinu, de la Naţionala de fotbal, zis şi Procurorul, care avea o rubrică săptămânală şi, pe deasupra, era şi finul de căsătorie al lui Nea Fănuş. Care, la rândul său, şi tot ca să nu vină cu mâna goală, îl convoca pe hâtrul nostru secretar de redacţie Dan Dumitrescu. Aşa încât ce urma, nici că este greu de bănuit. Regal de istorisiri, de vorbe cu tâlc, de bancuri şi de cimilituri „cu cheie”.

fanus-neagu-cronicar sportiv

Vena, aşadar, Nea Fănuş (cu sau fără Titi Teaşcă sau Cornel Dinu), se aşeza în fotoliul din centru birouluI şi, stimulat de aromele palincii pe care moţul Căbulea o ţinea bine dosită de ochii şi, mai ales, de gâtlejurile co-militanţilor, se punea să-şi deşerte traista cu poveşti. Nu a fost, atunci, nimic de mirare pentru ca, de vreme ce tot coabitam în aceeaşi odaie, nouă, celor de la secţiile de propagandă, respectiv de sport, să ni se dea şi un nume. Nume pe care, bineînţeles, ni l-a scornit tot Nea Fănuş: „Secţia capul şi picioarele”. Şi aşa a rămas!

Din istoria vie a „Scânteii tineretului” ştiam că, mai în urmă cu nişte ani, Nea Fănuş fusesemari scriitori fanus neagu chiar redactor al ziarului, dimpreună cu mai multe nume consacrate ale literaturii române, Ion (Guţă) Băieşu sau Radu Cosaşu fiind două dintre cele mai cunoscute. De aceea, vizitele sale nu prea erau lucru de mirare, ci mai degrabă nişte vizite lejere, cu şuete piperate şi cu ironii de primă clasă.

De obicei vizitele lui nea Fănuş se produceau fie lunea, când îşi aducea „cronicile afurisite” la „România literară”, fie joia când hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ieşea de sub tipar. Aşa încât noi, cei de la „Secţia capul şi picioarele” fie că ascultam textele în avanpremieră (luni), fie că ne delectam cu ele de îndată ce ele ieşeau din rotativa Casei Scânteii. Operaţiune nu lipsită de şarm şi de delicii aparte de vreme ce, fiind cu adevărat nişte cronici afurisite, acestea intrau în malaxorul cenzurii de unde ieşeau pe alocuri uşor… asezonate din punct de vedere politico-ideologic. Dar nu prea mult şi nici prin părţile lor esenţiale. După ce, prin 1975 sau 1977, Ceauşescu a desfiinţat Cenzura ca instituţie (pardon Direcţia Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R. S. România, sâc!) şi a introdus… autocenzura, lucrurile au intrat pe un făgaş mai scurt. Nea Fănuş venea direct cu pasajele cenzurate şi îşi vărsa năduful între noi. „Băi, l-am auzit suduind odată cu mult foc, noi suntem ţara bacşişurilor. Dă-i tu, lui Ceauşescu, un pachet de Kent şi să vezi că îl ia.”

portarul necula raducanu zis tamango

Rică Răducanu

Dar, de departe, cea mai tare poveste din astea „cu vorbă-n dungă” şi trimiteri „sus de tot, adică la cabinetele I şi II”, de ţi se făcea părul măciucă, a scris-o Nea Fănuş atunci când Rică Răducanu a plecat de la Rapid la Sportul studenţesc fiind admis, dacă nu mă înşeală memoria, la o facultate din cadrul ASE (parcă ISE i se spunea la vremea aceea). Ţin minte ca acum vitriolantul fragment din cronică şi care, mare minune, a apărut întocmai aşa cum a fost scrisă de Nea Fănuş pe ultima pagină a „României literare”: „După Ştefan Bănică, Răducanu e cea mai neagră dovadă că în cartierul nostru (cartierul Giuleşti, bineînţeles!, n.n.) s-a mai născut un intelectual. În fiecare dimineaţă, Tamango (porecla la modă a Ricanului, n.n.) poate fi văzut urcând în pas voios calea care duce la Căminul Cotroceni, fosta casă a invalizilor.(Este vorba de aşa numitul Cămin studenţesc 303, n.n.) «Ce-ai făcut, Ricane – l-am întrebat –, de ce ne-ai părăsit?» «Nu mai puteam, domnule – mi-a răspuns gânditorul – fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu fără doctorat şi mă arăta lumea cu deștiul.»”

rica raducanu ovidiu ioanitoaia stefan banica

Rică Răducanu, Ovidiu Ioanițoaia, Ștefan Bănică

Nu contest, unui mai tânăr cetitor, care nu cunoaşte vremile trecute decât din cele povestite, dar şi acelea mult schimbate şi chiar amputate convenabil pentru motive asupra cărora nu vreau acum să mai zăbovesc, asemenea istorisiri nu sunt mare ispravă. Totuşi, revenind numai la cea evocată mai înainte, şi pentru o mai corectă înţelegere a isprăvii, voi mai spune doar că această „Cronică afurisită” a lui Nea Fănuş a fost scrisă şi tipărită în perioada în care „tovarăşa academician doctor inginer” era din ce în ce mai copleşită de titluri şi medalii româneşti şi străine. Citiţi, vă rog, dumneavoastră, pasajul „nu mai puteam, domnule, fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu şi mă arăta lumea cu deştiul”, raportaţi-l la actualitate şi… vedeţi ce vă iese!

Ar fi, toate acestea, doar câteva motive ca şi eu să susţin ideea atât de generoasă a dorului de Nea Fănuş, care dă suflet admirabilei poeme în proză pe care i-a închinat-o Uriaşului Blond prietenul şi colegul meu de gazetărie, Lucian Avramescu.

amintiri despre fanus neaguÎntr- un singur loc mă despart de „fratele Lucică”, adică acolo unde scrie că, astăzi, Nea Fănuş „a rămas închis între cărţi şi, dimpreună cărţile sale, în zilele noastre, în uitare.”

Nu cred şi nu voi crede asta! Dimpotrivă, aveam nevoie de cronicile lui Nea Fănuş, aşa afurisite cum sunt şi au rămas ele, dar nu numai pentru fotbalul nostru, ci, al dracului de mult, pentru toate meciurile anodine si mai ales pentru partidele trucate pe care unii se fac a le juca, inclusiv cu ajutorul arbitrilor morali şi instituţionali dintre care mulţi ar merita nu doar cartonaşul galben, ci direct eliminarea din teren. Şi nu o eliminare pe o etapă-două sau cinci, ci categoric din viaţa civic-competiţională.

Chiar dacă – mai bine spus, tocmai pentru că – vorba lui Nea Fănuş: „Dă-i tu lui… un pachet de Kent și să vezi că îl ia” a suferit nişte revizuiri, pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale. Sau, poate, tocmai de aceea!…

Şerban Cionoff 

Târgul lui Brumărel

targul lui brumarel

Piața Tărănească și Meșter(Ești)! organizează din 11 până în 13 octombrie 2013, în curtea interioară a Muzeului Național al Țăranului Român, Târgul lui Brumărel.

Program: între orele 10.00–18.00. Intrarea este liberă.

Vă așteptăm cu mic cu mare, la târg de toamnă în loc cu dichis, în curtea interioară a Muzeului Muzeului Național al Țăranului Român din București.

De vineri până duminică, de dimineța până seara, găsiți de toate și pentru toate gusturile: mustărie și grătare, bunătățuri la ceaun, palincă, brânzeturi și delicatese din carne de la Galați, Argeș și Brașov, cozonaci domnești și Cozonac Bujor, plăcinte întinse de Turnu, dulcețuri și zacuști, miere, ceaiuri și plante aromate de grădină, turtă dulce și covrigi, poale-n brâu și prăjituri tradiționale, ca într-o piață țărănească autentică.

zacusca

Pentru cunoscători și colecționari, sunt antichități țărănești și mobilier în curtea interioară, porțelanuri, ceasuri, ibrice, sfeșnice, tablouri, aparate foto, patefoane, cărți…

Meșter(Esc)!, pentru domniile voastre, tineri artiști cu demonstrații la fața locului și meșteri populari: bijuterii, lemn, icoane, împletituri, ii, ceramică, vestimentație, casete pictate și decorațiuni interioare, ceramică și sticlărie, lucrușoare croșetate, sticlărie și alte meștesugăreli.

Detalii: Corina Berariu – Events Manager, Tactic Events & Marketing

Tel: 0744 860 082. Fax: 031 424 34 88

E-mail: corina@tacticevents.ro

https://www.facebook.com/ptaraneasca

Din Bucureștiul de altădată: La Poarta Albă

Am căutat, doamnelor şi domnilor, să aflu de ce se numea Poarta Albă cârciuma care se găsea până prin anii ’70 pe locul unde se află astăzi Hotelul Dorobanţi. Nu am găsit răspunsul, poate pentru simplul motiv că nu am găsit nici prea multe informaţii, deşi se afla în buricul Bucureştilor. Poarta Albă nu era un local de lux, aşa cum era Mon Jardin, despre care vom vorbi altădată, ci era o cârciumă unde se servea ciorbă de burtă şi friptură sau mici la grătar. La numita cârciumă se consuma cu precădere bere dar şi alcooluri distilate, cum era secărica, populara băutură din anii ’50.

„Adio, mamă!” Aşa era poreclită secărica! Dar cine mai ştie azi ce e secărica, pe aici, prin localurile bucureştene? Ar trebui să se ştie, mai ales că este o băutură a cărei tradiție s-a păstrat în Ţara Moţilor, supranumită şi „whisky-ul moţilor”. De fapt, este o băutură a cărei reţetă a fost adusă din Statele Unite ale Americii de către ardeleni, care au revenit în ţară după Marea Unire şi au adus cu ei şi reţeta fabricării whisky-ului. Această reţetă s-a impus în Munţii Apuseni, unde secara era cea mai la îndemână specie de cereale. Însă, spre deosebire de whisky-ul american, secărica moţilor nu are culoare arămie, ci este necolorată, la fel ca pălinca. Diferă şi gustul, pentru că diferă calitatea apei folosite în procesul tehnologic, precum şi metoda de învechire. Dacă fabricanţii de whisky preferă butoaiele de stejar, în Ţara Moţilor oamenii învechesc secărica în butoaie de paltin sau în damigene de sticlă.

Dar să revenim la Poarta Albă şi la amintirile rămase despre această cârciumioară.

Într-o seară de iarnă a nimerit acolo şi Maria Tănase. Un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă, la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit la patronul localului pentru ca animalul să fie lăsat înăuntru, la căldură. Animalul s-a lăsat dus într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La Poarta Albă venea autorul versurilor cantecului Din bucata mea de pâine, autor rămas anonim pentru că nimeni nu s-a gândit să-i consemneze numele. Cântecul a ajuns la Poarta Albă de la bodegile de periferie şi această întâmplare mi-a reamintit de celebra istorie a tangoului, „născut” la periferia oraşului Buenos Aires  – sigur, păstrând proporţiile. La Poarta Albă mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă care îşi multiplicau poeziile şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o perioadă, necesară ca „distinsul” client să se lămurească, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea poeziile, semn că aştepta răsplata… Unii muşterii îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”, adică de secărică. Să amintim versurile cântecului ce făcea atmosferă la Poarta Albă, versuri care au intrat deja în conştiinţa populară, versuri citate şi astăzi, cu diferite ocazii:

„Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om şi-un câine

Omul nu mă mai cunoaşte

Câinele mă recunoaşte.”

Versurile unui alt poet de cârciumă, uitat şi el, răsunau seara la Poarta Albă din Dorobanţi, acolo unde muşteriii îşi înecau amarul sau, pur şi simplu, veneau pentru atmosfera din local. Poetul de cârciumă nu a făcut altceva decât să-şi facă publică situaţia în care se afla. A dispărut localul, poetul de cârciumă a dispărut şi el, dar cântecul le-a supravieţuit:

„Eu nu-s decât un vagabond

Bătut de vânturi şi de ploi;

Sunt un gunoi

Dar, din an în an

Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

Pușa Roth

 Maria Tănase, „Leliță cârciumăreasă”