Apă, aer, pământ (în focul cuhniei)

apa aer pamant afis expo

eveniment liber sa spunLa Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia, Galeria Cuhnia, va avea loc sâmbătă, 29 august 2015, ora 17.00, vernisajul expoziției Apă, aer, pământ (în focul cuhniei) semnată de Ileana Dana Marinescu. Expoziția va fi deschisă în perioada 29 august–30 septembrie 2015. Curator: Mădălina Mirea.
Prezintă: Aurelia Mocanu. Invitat: Bogdan Ciobanu (percuție), bursier al Fundației Principesa Margareta a României. Continuă lectura „Apă, aer, pământ (în focul cuhniei)”

„Recviemul” de Verdi

recviem verdi antonio pappano

La Ateneul Român, de la ora 17.00, se va încheia integrala Concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Rudolf Buhbinder, solist și dirijor, în compania Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București. Miercuri programul a cuprins Concertele nr. 2 în Si bemol major, nr. 4 în Sol major și 3 în do minor, joi, 12 septembrie, Concertul nr. 1 în Do major, op. 15 și nr. 5 Mi bemol major, „Imperialul”, op. 73.

Un eveniment între evenimentele acestei ediții a Festivalului poate fi considerat concertul de la ora 19.30, de la Sala Mare a Palatului, în care Orchestra și Corul Academiei Naționale „Santa Cecilia” din Roma, cu Antonio Pappano la pupitrul dirijoral va interpreta Recviemul de Verdi. Solişti: soprana Liudmyla Monastyrska, mezzosoprana Ekaterina Semenchuk, tenorul Simir Pirgu, basul René Pape. Concert prezentat de Enel.

antonio pappano

Antonio Pappano

Radio România Cultural și  Radio România Muzical vor transmite concertele de la orele 17.00 și 19.30.

La Sibiu Orchestra Filarmonicii, dirijată de Gottfried Rabl, va susține un concert al cărui program este este alcătuit din piese de Theodor Rogalski (Trei dansuri româneşti), F. Mendelssohn-Bartholdy (Concertul pentru vioară şi orchestră, în mi minor, op. 64, solist: Alexandru Tomescu), S. Taneyev (Simfonia nr. 4 în do minor, op.12).

Orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timișoara va fi dirijată de Gheorghe Costin. Program: G. Enescu – Suita a II-a în Do Major op. 20; Fr. Poulenc – Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră, FP 61 (soliști: Manuela Iana-Mihăilescu și Dragosș Mihăilescu); B. Bartók – Suita „Mandarinul miraculos”, op. 19.

***

verdi giovanni boldini

În istoria muzicii, Messa da Requiem de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă muzicianul nu a trăit, poate, cu intensitate sentimentul religios, el avea însă simţul grandiosului, pe deplin verificat aici şi o tehnică prin care ştia să exprime în modul cel mai convingător un asemenea subiect, indiferent cu câtă vibraţie se apropia de el. Apoi, există cel puţin o trăsătură care îl distinge de partiturile „canonice” de celebrare funebră: este sfâşietorul sentiment tragic care are drept consecinţă conflictul dramatic nelipsit de sugestii aproape scenice. Pornind de aici, conţinutul de idei ce poate fi invocat prin această muzică, limbajul ei uneori „teatral”. În nici una din lucrările similare (cel puţin în cele celebre), nu poate fi întâlnită atâta suferinţă dramatică – şi întrucâtva dramatizată – ca la Verdi. Veşmântul funerar acoperă zvârcolirea şi revolta. Câtă dorinţă de împăcare, atâta dramă.

michelangelo judecata de apoi capela sixtina

Michelangelo, Judecata de Apoi, Capela Sixtină

Dacă Recviemul în re minor de Mozart sugerează, dincolo de patetismul unor pasaje ori de reculegerea meditativă din altele, o solemnă demnitate, dacă acela de Berlioz e terifiant, simili-apocaliptic, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte textul liturgic, ampla partitură terminată de Verdi în februarie 1874, pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni (1785–1873), a reprezentat de la prima ei audiţie, la 22 mai 1874, o problemă nu numai din unghiul clasificării ca specie, cât şi al conţinutului. Libertăţile formale, nerespectarea tiparului structural, interpretarea mai liberă a acestuia sunt într-o măsură responsabile de respectiva „dificultate”. Pun cuvântul între ghilimele pentru a trimite la şirul de încercări de definire a lucrării. Evident, Recviemul lui Verdi a şocat. Albert Schnerlich îl considera „un monstru liturgic”. Pentru Carl Dalhaus, „verdiana messă de recviem poate fi plasată în acel grup de compoziţii sacre ce se pot cânta în biserică, grup ce reuneşte lucrări precum Oratoriul lui Mendelssohn, Recviemul german de Brahms şi poate chiar şi Parsifalul lui Wagner.” Caracterizarea se referă desigur la libertăţile de conţinut şi formă din această „reprezentare panoramică în formă de frescă”, cum definea Gustavo Marchesi Recviemul lui Verdi. Unii l-au învinuit că a folosit textul liturgic „doar pentru a-şi satisface fanteziile teatrale”! Dar, indiferent de asemenea obiecţii, Messa da Requiem rămâne una dintre cele mai zguduitoare din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Îţi trebuie, ca ascultător, o veritabilă rezistenţă în fata valurilor de suferinţă care înăbuşă orice speranţă. „Pacea eternă”, iluzia împăcării sunt aici devansate mereu de teribila ciocnire de forţe. Verdi nu poate imagina o muzică statică, de pură contemplaţie (în paranteză fie spus, muzica refuză prin natura ei staticul; dar nu e mai puţin adevărat că e arta care poate sugera cel mai direct atmosfera de reculegere ori contemplarea imaginii funebre). Totul, chiar şi fragmentele lirice, se adresează unui imaginar în mişcare, în care deschiderea e sinonimă de obicei cu forţa şi caracterul înfricoşător. Mijloacele sunt însă diferite faţă de cele ale lui Berlioz din Messe des morts (1837), iar impresia de irealitate – alungată.

verdi-requiem

Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Personajele aparţin, cu revoltă şi disperare, unei lumi pentru care fiorul metafizic nu înseamnă eliberare. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. Funcţional – pentru a fi invocată în încercarea de descătuşare a spiritului. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă: se prefigurează furtunos – şi începe să fie dezvoltat – nucleul dramatic, după ce în prima, Requiem aeternam, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din extraordinarul Dies irae, deschis cu un potop orchestral: acorduri violente ale întregii orchestre, izbucniri ale percuţiei în contratimp, o adevărată cascadă la viori. Acordurile detunătoare vor reveni cu şi mai mare concentrare emoţională. Orchestra este şi aici, pentru Verdi, un instrument dramatic însemnat, chiar dacă rolul de prim-plan revine soliştilor şi corului. Ariile, duetele, recitativele (puţine), cvartetele se sprijină aproape permanent pe dramaturgia orchestrală, pe efectele psihologice astfel create. De exemplu, dialogul „trâmbiţelor apocaliptice” din Dies irae. Opt trompete, dispuse în două grupe, una în orchestră, cealaltă la distanţă, ascunsă, invizibilă îşi încrucişează fatidicele chemări la Judecata de apoi. Aceste ingenioase suprapuneri, răsfrângeri şi efecte de ecou „pun în scenă” bogăţia de sensuri muzicale din această parte, urmată de un poetic offertorium (Domine Jesu Christo). Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul se încheie nu cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema Libera me, Domine, de morte aeterna, revoltă condusă la înalta transfigurare.

Costin Tuchilă

liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35

Un clujean este primul român care va face înconjurul lumii cu autostopul

timotei rad cluj ocolul lumii autostop

După trei experienţe similare în Europa, care au însumat 30.000 de kilometri, îşi ţine prietenii la curent pe reţeaua de socializare Facebook. A terminat Facultatea de Geografie, secţia Cartografie, iar visele din copilărie s-au combinat cu studiul din timpul facultăţii şi rezultatul este o aventură în jurul lumii. „A început cu o idee ca în Jules Verne sau cu un Singur pe lume, cu un roman citit în copilărie, cu un Coliba unchiului Tom. Îţi faci curaj în timp”, spune Timotei Rad. „Bănuiesc că este cam la fel pentru toată lumea. Mai e nevoie să fii şi o persoană fără prea multe frici sau griji. Umblasem destul de mult cu autostopul în România, aşa că mi-am zis: «Bă, cât e să te duci până la Viena, după aceea de la Viena la Praga şi tot aşa, încet, până la Paris câteva zile şi ajungi înapoi, că nu ai ce păţi.» Am făcut asta şi mi-a plăcut foarte mult. S-a întâmplat să fie nevoie să dorm în sacul de dormit pe plajă, la Veneţia. A fost fain pentru că a fost cald, era iulie. Nu a fost nici o problemă. Mâine dimineaţă o să pornesc spre Sahara şi îmi fac bagajul din seara asta. Nu sunt o persoană pretenţioasă.”

Plaza-de-Espana

Călătoria a început anul trecut şi va urma încă doi ani, după spusele şi planurile lui Timotei. „În momentul de faţă am venit în Spania să lucrez, să cobor în Maroc şi Sahara Occidentală săptămâna viitoare, aşa că nu mă întorc direct, ci pe ocolite, şi atunci din Spania o iau spre Insulele Britanice. Vreau să văd Irlanda, Nordul Scoţiei, Amsterdam, Berlin şi Polonia. Nu mă mai întorc în nici o altă parte. Pornind din România, spre est, planific să stau vreo trei luni prin Rusia, vreo lună prin Mongolia şi vreo 2-3 luni prin China. Asta ar însemna circa 6 luni. Din Vietnam în Laos şi Cambodgia. Ideea e să mă întorc de pe cealaltă parte: să o iau spre est şi să vin dinspre vest. Deci din Indochina vreau să cobor în Indonezia, apoi în Australia, din Australia să trec Oceanul Pacific în America de Sud şi să iau Americile de la Sud la Nord. În America de Sud şi America Centrală vreau să petrec mult timp. Din America de Nord – de undeva din Canada – de unde e distanţa mai scurtă, să trec în Europa cu vaporul.”

autostrada in munti

O idee, o aventură care ne va aduce cu siguranţă altfel de poveşti din toate colţurile lumii, prin ochii lui Timotei. „Nu sunt primul care face asta. Sunt oameni care au reuşit să facă înconjurul lumii pe jos. Sunt 4 români care în 1911 au început o călătorie care a durat 6 ani şi doar unul dintre ei a ajuns înapoi în viaţă. Are un muzeu undeva, în apropiere de Bacău. Înconjurul lumii a mai fost făcut şi de alţii. Eu am această noutate cu autostopul. Unii consideră că e mai periculos cu autostopul, dar nu e.”

L-am întrebat pe Timotei cum îl primesc oamenii din localităţile în care se duce şi le spune că a plecat să vadă lumea pe jos, cu autostopul? „Oamenii sunt amabili. Tuturor li se pare fain şi faptul că am cartea asta de vizită, toată lumea care te ia cu maşina ca să intre în vorbă, te întreabă: «Ce faci? De unde vii? Unde mergi?» şi spui că mergi în Sahara sau, mă rog, la Madrid şi te întrebă: «Cum? De la ce aeroport vii?» Omul se gândeşte care o fi oraşul mai mare în care a aterizat avionul cu care am venit… Sunt unii care nu pricep de la început. Li se pare de nerealizat. M-a luat un soldat american undeva în Italia, lângă Vicenza şi îi spuneam că vin din România şi nu îi venea să creadă. Îi ziceam că merg la Paris şi mi-a propus, la modul cel mai serios, să îmi cumpere bilet de avion din Milano la Paris şi nu am vrut. Îmi plac poveştile, îmi place ca experienţele să fie cât mai variate şi să fie cât mai multe de învăţat din ele.”

sahara

Din Spania, Timotei Rad a plecat spre Sahara. „Da, o să ajung. Nu îmi fac nici o problemă. Am prieteni care au mai fost în Maroc cu autostopul şi spun că marocanii sunt oameni amabili. Nu-i o problemă. E mai greu de circulat cu autostopul în Spania, pentru că spaniolii sunt mai reticenţi, însă britanicii sunt cei mai reticenţi. E foarte greu în Marea Britanie pentru că stai ore în şir până să te ia cineva. Dar se zice că în Maroc e foarte bine. Şi drumurile sunt foarte bune. Prefer de cele mai multe ori să nu mă informez decât minimum necesar, ca să existe sentimentul acela de a descoperi singur. Punându-te în situaţiile noi, îţi dezvolţi orientarea şi anumite instincte. Mă rog, o călătorie în ziua de astăzi, în 2013, o poţi planifica în cel mai mic detaliu dacă vrei şi aloci timp. Stai pe internet şi găseşti tot ceea ce te interesează. Atunci pierzi farmecul, pentru că până la urmă e farmec şi în a te pierde.”

timotei rad

Am vrut să mai aflu de la Timotei dacă a avut momente în care a vrut să renunţe. „Sunt situaţii dificile pentru că mergând multe ore, se întâmplă să adormi. Omul nu cunoaşte foarte bine drumul, zona şi pierzi ieşirea. Dacă eşti pe autostradă, trebuie să te lase undeva, într-un Peco, înaintea joncţiunii care se face între drumul tău şi drumul lui. Chiar să zicem: el o va lua spre sud, tu spre nord. Şi atunci omul a uitat să te trezească sau tu ai adormit, aşa că te lasă în următorul Peco şi de acolo fă bine şi întoarce-te. Nu-i la fel de uşor ca la noi, pentru că la noi, dacă ai luat-o într-o direcţie opusă, te dai jos din maşină şi treci pe partea cealaltă a drumului. Dar nici măcar nu mi-a trecut prin cap până acum să nu fac asta şi să mi se pară că e greu. E drept, poate fi greu din punct fizic, psihic, emoţional, poți fi foarte obosit. La un moment dat m-am ambiţionat să fac 3100 de km în continuu, 65 de ore şi a fost foarte obositor, dar oricât de greu a fost, nu mi-a trecut prin cap să renunț. Deci numai chiar constrâns, nu ştiu, adus înapoi acasă cu escortă… Eu am studiat Cartografie. În meseria asta eşti un tehnician care învaţă să facă hărţile folosind un calculator. Munca de teren e ceva concret. Te duci şi măsori, dar astea sunt informaţii tehnice care nu ţin de orientare. Am fost într-o situaţie în care am luat o mașină de ocazie şi am adormit. Șoferul m-a trezit şi mi-a zis că am ajuns la destinaţie şi, cum eram buimac de somn, am mulţumit, am salutat şi m-am dat jos. După aceea mi-am dat seama că nu ştiu unde sunt. Şi ziceam: «No, acum hai să vedem cum stai cu orientarea. În ce parte e Franţa, în ce parte e Spania!» Sau în alte situaţii întrebi localnicii unde e cutare loc, unde vrei să ajungi şi te îndrumă greşit pentru că nu ştiu. Ca eu să circul cu autostopul prin Europa de Vest, trebuie să stau în benzinării care sunt pe marginea autostrăzii. De multe ori nu e ușor să ajungi la aceste benzinării, pentru că nu au fost amplasate ca să ajungi la ele pe jos. Trebuie să o iei poate un pic pe câmp, pe marginea autostrăzii, să mergi pe jos, pe unde poţi şi atunci oamenii, chiar dacă sunt din localitate, îți zic: «Ştiu că acolo e o benzinărie, dar nu ştiu cum să ajungi acolo pentru că tot timpul am mers cu maşina» sau îţi zic: «Du-te şi încearcă pe acolo», direcția indicată e în contradicţie cu orientarea ta în teren şi de fiecare dată trebuie să mergi pe unde știi tu. Îţi dezvoltă instinctele.”

Între timp Timotei a ajuns în Sahara şi se pregăteste pentru un nou traseu care să-l aducă cu fiecare zi mai aproape de împlinirea visului său. Îi urăm mult succes şi îl aşteptăm cu poveşti din jurul lumii.

Mădălina Corina Diaconu

Armonii de toamnă

Doina Iovănel Spineanu, Inflorescențe

Sâmbătă, 15 septembrie 2012, la ora 12.00, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București va avea loc vernisajul Expoziției de pictură a Doinei Iovănel Spineanu, Armonii de toamnă și lansarea volumelor Teofan (vol. I, Remember!, eseuri; vol. II, Recviem, roman) ale aceleiași autoare, apărute la Editura Germinal. Invitat special: Dan Puric.

Teofan este a 45-a carte a Doinei Iovănel Spineanu, pe care autoarea o consideră o culme a carierei sale literare.

„Subiectul cărţii pleacă de la o dramă a familiei mele – cele două refugii din Bucovina şi moartea suspectă şi atât de nedreaptă a fratelui mamei, Teofan. Urmărit de securitate şi de comunişti, doar pentru că venea din locul unde luase naştere Mişcarea Legionară, pentru că fusese prietenul şi discipolul lui Mircea Eliade (dar şi al lui Ionel Teodoreanu), pentru că era un intelectual înzestrat cu har, pentru că, ajuns student la Cluj, intrase într-o grupare studenţească anticomunistă, formată la Căminul «Avram Iancu», unde activa şi Bartolomeo Anania, unchiul meu, Teofan, a avut parte de un sfârşit cumplit de nedrept, la doar 23 de ani. Nu-i ştim mormântul şi nici adevărul întreg, al suferinţelor, departe de cei dragi. Din durerea pe care a purtat-o mama mereu în suflet şi care m-a marcat şi pe mine profund, s-a născut ideea acestei cărţi; dar am extins apoi acţiunea la dimensiunea unei drame naţionale, la dimensiunea durerii unui întreg popor, care s-a trezit, peste noapte, fără o parte de ţară; la tragedia, trăită îngrozitor de viu, de toţi cei care au trecut printr-un război; la ferocitatea războiului, însuşi, care destramă destine şi nesocoteşte voinţa divină.

Teofan este cartea durerii, a neuitării, a acuzării tăcute, prin puterea eternă a cuvântului scris şi prin puterea unui suflet, care a strâns în sine durerile a mii şi mii de suflete rănite, torturate, ucise… Şi, prin asta, el a devenit un fel de icoană vie, a neuitării…” (Doina Iovănel Spineanu).

Doina Iovănel Spineanu, Strigătul pământului

Doina Iovănel Spineanu, Spiritul grădinii japoneze