Volume de Florica Bud

Miercuri, 6 iunie 2012, ora 14.00, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, va avea loc lansarea volumelor: Secol de vânzare (pamflete) şi Mi-e dor de-o pohtă bună de Florica Bud, apărute la Editura „Maşina De Scris”. Cărţile vor fi prezentate de Alex Stefănescu, Dan-Silviu Boerescu şi Gheorghe Iova.

„Amintiri din copilărie sau carte de bucate, studiu etnografic sau poem în proză, nu ştii cum să defineşti acest nou volum [Mi-e dor de-o pohtă bună] semnat de Florica Bud. De fapt, el este câte ceva din toate, datorită impetuosului temperament artistic al autoarei şi gândirii ei asociative rapide.” (Alex. Ştefănescu).

„Combustibilul prozelor pe care ni le oferă Florica Bud este fantezia. Dar nu în sensul fugii de real, ci al unei plutiri vesele, ştrengăreşti deasupra acestuia, la mică distanţă, astfel că prin voalul oberonic văd cu claritate nu doar înfăţişările sale mari ci şi detaliile.” (Gheorghe Grigurcu).

Calendar: John Milton

Născut la Londra, pe Bread Street, John Milton (9 decembrie 1608–8 noiembrie 1674) şi-a făcut studiile la St. Paul’s School şi Christ’s College, Cambridge. Dorea să devină preot, fiind un tânăr cu puternice convingeri teologice. A renunţat însă, dovedindu-se un adversar al dogmatismului bisericii engleze, al monarhiei, al tuturor formelor de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti, ceea ce i-a atras renumele de „poet-cetăţean”. În perioada petrecută la Cambridge, a început să scrie poezie în latină, italiană şi engleză. Oda În dimineaţa naşterii lui Isus Cristos (On the Morning of Christ’s Nativity) este o scriere de tinereţe, datând din 1629 și publicată în 1645 în ediția de Poeme.

Epitaful Lui Shakespeare (On Shakespear[e]) este primul poem publicat de John Milton, în 1630, la 14 ani de la moartea lui Shakespeare, retipărit fără semnătură în 1632, în a doua ediție a operelor complete ale lui Shakespeare, Second infolio: „Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt, / Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt? / Sau cere-se ca moaştele-i să stea / Sub piramida care-mpunge-n stea? / Moştenitor al faimei, te îmbie / Asemenea plăpândă mărturie? / Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare / Statuia ta mereu dăinuitoare? / În ciuda artei cea cu trudnic pas / Curg stihurile tale, şi popas / În inimi face delficul tău vers / Din cartea ta cu slova de neşters. / Lăsându-ne de fantezie goi, / Ne faci de marmur’ stane tu pe noi; / Şi-astfèl, atât ţi-e cripta de măreaţă, / Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Se pare că maturizarea sa literară a venit destul de târziu, Milton visând însă de la tinereţe la reînvierea epopeii clasice, ceea ce va reuşi să realizeze târziu, în ultima parte a vieţii, prin Paradisul pierdut, cel mai mare poem epic englez, capodoperă a literaturii universale.

Odele, elegiile, sonetele de tinereţe sunt de factură renascentistă, influenţate mai mult de literatura italiană, decât de tradiţia engleză: Voiosul (L’Allegro), Meditativul (Il penseroso, 1632). Talentul său puternic şi mai ales erudiţia (a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi englezi ai epocii, având vaste cunoştinţe filosofice, teologice, literare, ştiind latină, greacă, ebraică, franceză, italiană, spaniolă) au atras atenţia încă de la început, poeme ca Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) şi Comus (mască în gustul vremii, 1634) fiind şi astăzi rezistente. În 1638 pleacă în Italia, unde rămâne un an. Întors în Anglia, devine un adept al cauzei puritane. Începe să scrie pamflete şi lucrări cu caracter social şi politic, fiind pentru ani buni unul dintre cei mai citiţi autori: Doctrina şi instituţia divorţului (1643), care avea la bază propria sa experienţă conjugală nefericită, Areopagitica, în care era de-a dreptul revoluţionar, susţinând libertatea presei, Despre reformă în Anglia (1641), Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaţilor (1642), Împuternicirile regelui şi ale magistraţilor (1649), în care sprijinea cauza independenţilor care îl întemniţaseră pe regele Carol în timpul revoluţiei puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziţia de secretar pentru afaceri externe în guvernul lui Oliver Cromwell, căruia i-a rămas fidel, continuând să îl apere prin scrieri ca: Prima apărare a poporului englez (1651), A doua apărare a poporului englez (1654), Apărarea sinelui (1655).

În ultima parte a vieţii a orbit, intrând în dizgraţie după Restaurare, în timpul lui Carol al II-lea. Din această perioadă datează marele poem Paradisul pierdut, publicat sub într-o primă ediţie în 1667, în 10 cărţi, semnat J. M. În ediția următoare, din 1674, poemul este reorganizat în 12 cânturi. Paradisul regăsit (1671), urmarea primului, este net inferior. Samson Agonistes (1671) este o dramă poetică pe modelul tragediei clasice greceşti, dar cu subiect biblic.

John Milton este autorul a 18 sonete în limba engleză şi 5 în italiană, acestea din urmă în stilul lui Petrarca. Deşi nu se poate vorbi de originalitate în această privinţă, fapt puţin important în epocă, ele se înscriu printre cele mai frumoase sonete din istoria speciei. Sonetul XIX este într-adevăr tulburător: „Când cuget cum pierdui lumina mea, / Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine / Unicul meu talent ce viu mă ţine / Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea // Părintelui meu slugă, şi să dea / Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine, / Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine / Ceri, Doamne, de la orbi? Răbdarea, ea, // Ăst murmur curmă, răspunzând îndată: / De-ofranda noastră cerul lipsă n-are, / În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă. // La ordinu-i regesc, umana gloată / Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare; / Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Scris în versuri albe, Paradisul pierdut, unica epopee izbutită din literatura engleză, este un amplu poem alegoric compus în perioada 1658–1663, în bună parte dictat (în 1652, Milton îşi pierduse complet vederea, probabil din cauza unui glaucom.) Tema generală, de inspiraţie biblică, ar fi acea a izgonirii din Paradis, combinată cu motivul îngerului căzut, Lucifer, cum am spune noi astăzi, prelucrate însă metaforic şi alegoric într-un limbaj care nu mai are nici o legătură cu textul Scripturilor.

„Doar o privire grăbită nu desluşeşte în amplul epos al «gonirii din paradis» decât o versificare monumentală a textului Scripturilor; nu se poate ignora împrejurarea (şi nici un comentator nu o mai omite) că Milton a creat această operă în anii când monarhia se întorcea în Anglia, «izbândă a filistenilor care prihănesc sfinţenia» republicii. Umbra acestui dezastru cade, întunecată, asupra ultimelor cânturi ale eposului.

Vreme de două secole, Paradisul pierdut a avut, pentru cultura engleză dominată de dogma protestantă, o autoritate aproape nelimitată: imaginea lumii proiectată de el era însuşită fără rezerve şi chiar cei care nu credeau în legenda izgonirii din paradis, o înţelegeau ca pe o figurare a unei catastrofe primordiale, astfel încât cânturile poemei miltoniene erau interpretate ca reprezentări ale «primelor vârste ale umanităţii».” (Dan Grigorescu).

Reproduc un fragment din Cântul al VI-lea, descrierea luptei îngerilor cu oştile răzvrătiţilor: „Şi iată, se dezlănţui furia / Ca o furtună, cu un huiet care / Nicicând în Cer nu se mai auzise; / Scrâşniră armele, lovind armuri, / Într-o oribilă nearmonie; / Crunt scârţâiră carele turbate, / Din roţile de bronz; şi durăt groaznic / Iscă-ncleştarea; peste capul nostru / Zburau săgeţi de foc ţiuitoare, / În bolţi de foc imense peste oşti. / Nimicitor, sub bolta cea încinsă, / Şi fără frâu se slobozi asaltul, / De zgudui cu larma-i mare Cerul; / O, de-ar fi fost pe lume-atunci Pământul, / S-ar fi cutremurat până-n adâncuri! / Ne poate fi mirare, oare, faptul, / Atunci când mii şi mii de mii de îngeri / Se războiau de o parte şi de alta? / Când cel mai slab putea să-şi strige sprijin / A elementelor putere? Când / Sugeau din toate ţărmurile vlagă? / O, ce putere-ar fi avut aceşti / Potrivnici fără număr să adape / Războiul veşnic însetat de vieţi, / Sălaşul lor cu ură tulburându-l, / Chiar nimicindu-l, poate, dacă Tatăl / Atotputernic nu-i ţinea în frâu / Cu mâna lui ce cârmuieşte Cerul! / Părea, prin număr, orice legiune / O oaste câtă frunză, câtă iarbă, / Precum şi orice mână înarmată / Prin forţa-i egala o legiune. / Părea, în luptă, fiece războinic / Un cap de oaste – orice cap de oaste / Părând că-i un războinic oarecare; / Ştiau când să asalte, când să-ntoarne / Tăria luptei, când să-nchidă şi / Când să deschidă flancurile strânse / Ale războiului spăimântător! / Nici gând de fugă ori de dat napoi / Şi nici un fapt care să-nsemne teamă, / Căci fiecare-şi era sieşi sprijin, / De parcă numai, numai braţul lui / Îi hotăra, atunci, izbânzii sorţii! / Plinitu-s-au eterne prin renume / Isprăvi – căci felurită, uriaşă / Această luptă se desfăşura, / Ba pe-ntărită vatră, ba luându-şi / Avântul pe-o puternică aripă, / Cumplit învolburând întreg văzduhul, / Schimbându-l într-un crâncen foc războinic. / Lung timp rămaseră în cumpănire / Ai bătăliei sorţi – atâta cât / Satan, ce o putere fără seamăn / De-a lungul cruntei zile dovedise, / Dar neaflându-şi vreun egal prin arme, / Oricât zburase el din rând în rând / Prin valma serafimilor răzbiţi – / Atâta cât nu nimeri în locul / În care sabia lui Mihail / Cosea, dintr-o pălire, escadroane.” (Traducere de Aurel Covaci).

Costin Tuchilă