Portret Coca Andronescu

coca andronescu

annie musca eterne reveniri in luna august rememberAstăzi, 5 august 2014, ne amintim de actrița Coca Andronescu (3 iulie 1932–5 august 1998).

Vioaie și îndrăzneață, cu priviri tăioase și sigure, cu minte sclipitoare și voce clară, cu tonuri înalte, de o stridență deloc supărătoare. Autentică și spontană, slujnică sau bucătăreasă, Coca Andronescu a știut cum să-și asimileze personajul în jocul pe scenă. Talentul ei nemăsurat despre care vorbea bunul ei prieten, scriitorul umorist Dan Mihăescu, i-a prilejuit întâlniri memorabile cu mari regizori, admirația colegilor de scenă și dragostea publicului spectator.

De pe Valea Buzăului în inima Ardealului

Coca Andronescu s-a născut în 1932, în debut de iulie, la Pătârlagele, o localitaterubrica remember annie musca revista teatrala radio muntenească (devenită din 2004 oraș), situată pe cursul superior al râului Buzău. Cu o istorie bogată, locul natal al actriței, prin care se pare că au trecut pe vremuri cavalerii teutoni, a fost în perioada interbelică reședința plășii Buzău.

A studiat la Institutul de Teatru din Cluj și a făcut parte din Promoția 1953. În anul absolvirii a jucat în variate spectacole din cadrul A. T. F. Târgu Mureș și s-a căsătorit pentru o scurtă perioadă cu unul dintre colegii săi de promoție, Andrei Bursaci, viitor actor la Baia Mare, apoi la Oradea și la Teatrul „Nottara” din București. Pe Andrei Bursaci îl va reîntâlni peste ani, în 1967, pe platourile de filmare pentru comedia Balul de sâmbătă seara de Geo Saizescu.

Elena din Tinerețea părinților de Boris Gorbatov, apoi Servitoarea din Titanic vals de Tudor Mușatescu, ambele piese în regia lui Ion Dinescu, și Maria Antonova din Revizorul de Gogol în regia lui Panait Victor Cottescu, iată câteva roluri de început ale tinerei actrițe născute la Pătârlagele. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Portret monografic, roluri în teatru și film, roluri la teatrul radiofonic, caracterizări critice, amintiri, fotografii rare, filme cu Coca Andronescu, „Tanța și Costel” („Iubirea e un lucru foarte mare”), fragmente din spectacole radiofonice aflate în Fonoteca de Aur.

Annie Muscă

Teatrul Național Radiofonic – 85

aniversare teatrul national radiofonic 85 de ani

calendarAstăzi, 18 februarie 2014, se împlinesc 85 de ani de la difuzarea la Radio România a primei piese de teatru radiofonic: luni 18 februarie 1929, Ce știa satul de Ion Valjan. Așa a început o lungă și bogată istorie, teatrul la microfon din România aflându-se, de altfel, la data aceea, printre primele din Europa dar mai ales având o istorie pe care, cu toată modestia pe care am păstra-o și precauția față de superlative, trebuie să o considerăm așa cum este: excepțională. Continuă lectura „Teatrul Național Radiofonic – 85”

84 de ani de teatru radiofonic românesc

ce stia satul teatru radiofonic

eveniment liber sa spunLuni, 18 februarie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la o întâlnire pentru a marca sărbătorirea a 84 de ani de teatru radiofonic românesc.

În 18 februarie 1929, avea loc prima difuzare a unei producţii de teatru radiofonic, cu piesa Ce ştia satul de V. Al. Jan, în interpretarea actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, Maria Filotti şi Romald Bulfinski. Reprezentaţia în direct se dovedea fără îndoială încărcată de emoţie şi de febrilitate, actorii interpretându-şi rolurile cu promptitudine şi mobilitate a jocului, efectele tehnice fiind realizate „pe viu”, cu grija de a împleti sugestiv vocile şi intervenţiile sonore care alcătuiau aşa-numita „culisă acustică”.

Spre a sărbători cei 84 de ani de teatru radiofonic românesc, noi vă propunem, la audiţia de la Ramada-Majestic, o altă montare a piesei Ce ştia satul de V. Al. Jan (I. Valjan), varianta din anul 1979, în regia artistică a lui Paul Stratilat. Adaptarea radiofonică: Leonard Efremov. În distribuţie: Radu Beligan, Ileana Stana Ionescu, Ioana Casetti, Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. George Buican.

I. Valjan

I. Valjan

La audiţie, vor participa scriitori, oameni de teatru, jurnalişti, ascultători fideli şi, bineînţeles, echipa Teatrului Naţional Radiofonic. Publicul va primi CD-uri cu înregistrările spectacolelor Ce ştia satul de V. Al. Jan şi Ion Valjan sau Fascinaţia teatrului – scenariu radiofonic de Michaela Gulea şi Magda Duţu, realizat, în anul 2012, în seria „Biografii, memorii”, în regia lui Petru Hadârcă.

Bucurându-se de privilegiul de a fi teatrul cu numărul cel mai mare de actori, având posibilitatea de a-şi alcătui distribuţiile prin selectarea celor mai buni interpreţi ai scenei româneşti, Teatrul Naţional Radiofonic a realizat, de-a lungul anilor, un portofoliu impresionant de spectacole excepţionale, adunând, pe principiul unităţii în diversitate, propuneri spectacologice dintr-o mare varietate de epoci, de spaţii geografice şi spirituale.

aniversare teatru radiofonic

Este evident faptul că, în timp, Teatrul Naţional Radiofonic s-a definit ca o artă cu legi de sine stătătoare, diferite de cele ale limbajului scenic, iar mijloacele de expresie proprii universului sonor s-au reînnoit în permanenţă, în funcţie nu doar de modificarea tipului de sensibilitate estetică, ci şi de progresele tehnice ale radiofoniei. Astfel încât se poate detecta o evoluţie din ce în ce mai sigură a artei teatrale radiofonice spre rafinament şi cizelare a expresiei artistice, sub raportul arhitecturii şi al plasticii auditive.

Dacă Teatrul Naţional Radiofonic a ştiut să-şi atragă mari nume ale scenei româneşti, el a reuşit, totodată, să-şi creeze propriile personalităţi şi să-şi contureze propriul drum artistic. Aici au lucrat autori redutabili de scenarii radiofonice, aici piesa românească şi-a găsit totdeauna locul în repertorii, aici actorii au putut juca marile roluri visate, în care nu fuseseră distribuiţi pe scenă – şi tot aici s-au format individualităţi regizorale de marcă, practicându-şi profesia cu dăruire, împlinindu-şi vocaţia de a crea din sunete o întreagă lume, cu o desăvârşită atenţie la puterea de pătrundere emoţională a cuvântului rostit.

teatru radiofonic

La fel cum Teatrul Naţional Radiofonic are cele mai bogate posibilităţi de a-şi crea spectacolele, de a-şi alege textele dramatice şi actorii, el este, în acelaşi timp, şi teatrul cu cel mai mare număr de spectatori, cu un public extrem de diversificat, chiar eterogen.

Aşadar, Teatrul Naţional Radiofonic a devenit, fără îndoială, de-a lungul timpului, o instituţie culturală cu adevărat naţională, cu un prestigiu indiscutabil, aşa cum îi dorea Tudor Vianu. Şi, tocmai fiindcă această moştenire culturală s-a dovedit a fi remarcabilă, intenţia noastră este de a găsi o fericită complementaritate între valorile trecutului şi realizările actuale – şi unele, şi celelalte înfăptuite cu pasiune, talent şi inteligenţă a expresiei artistice.

Spectacolul radiofonic Ce ştia satul de V. Al. Jan va fi difuzat vineri, 22 februarie 2013, la ora 14.05, la Radio România Cultural.

Audiţie plăcută şi La mulți ani Teatrului Naţional Radiofonic!

Domnica Ţundrea

 Vezi și: Primul spectacol de teatru radiofonic românesc

Teatrul radiofonic în primăvara anului 1929

La două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic (Ce ştia satul de V. Al. Jean, 18 februarie 1929), în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică” (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 aprilie se difuzează un fragment din Noaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie). Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Paul Stratilat, care avea să devină unul dintre regizorii de marcă ai teatrului radiofonic din anii ’50–’70, povesteşte astfel întâmplarea:

„Nu terminasem Conservatorul încă şi fusesem angajat «probist» la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici aveam fericitul prilej de a fi în permanenţă alături de cei mai valoroşi actori ai primei noastre scene şi de a primi îndrumările marelui regizor al timpului, Paul Gusty. Pe atunci, a-ţi începe cariera artistică într-un teatru era lucru extrem de anevoios. Trebuia mai întâi să faci ani de figuraţie şi «să duci tava», până să ţi se dea un rolişor de câteva cuvinte, ca: «masa e servită», «a sosit domnul conte» sau «sunteţi aşteptat».

De rol cu replici mai multe nici nu putea fi vorba, fără stagiul respectiv. De aceea am fost surprins când regizoratul teatrului m-a anunţat, într-o bună şi fericită zi, că sunt chemat după amiază la o repetiţie cu comedia  O noapte furtunoasă de către directorul de scenă Soare Z. Soare.

Până la ora patru, când urma să înceapă repetiţia, bucuria ce-mi inundase sufletul se contopea cu o imensă emoţie.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu-mi explicam cum de căzuse alegerea pe mine. Mă văzuse şi mă apreciase cumva Soare Z. Soare în rolul lui Rică Venturiano pe care-l făcusem la clasă?! Şi dacă era aşa, cum de mi-l încredinţase mie, înaintea altor actori vârstnici, care îl jucaseră până atunci de zeci de ori şi se ambiţionau să-l mai joace încă, în ciuda anilor şi cu ajutorul salvator al machiajului, care, cu magia sa, ne transforma pe noi cei tineri, în bătrâni, iar pe aceştia în juni primi?!

Bineînţeles că am sosit cel dintâi la repetiţie. Îndată după mine au început să apară câţiva dintre protagoniştii de seamă ai Naţionalului: Ion Morţun, Ion Sârbul, Ion Manu şi o doamnă asupra căreia amprenta anilor era destul de pronunţată, înso¬ţită de o alta ceva mai tânără: erau «Ciucureştile»: Maria şi Eugenia, celebre în rolurile Veta şi Ziţa din Noaptea furtunoasă.

Venind şi regizorul, aflarăm că piesa nu se va juca pe scenă, ci la Radio, având distribuţia următoare: Jupân Dumitrache – Ion Sârbul; Ipingescu – Ion Morţun; Chiriac — Ion Manu; Veta şi Ziţa – surorile Ciucurescu iar Rică Venturiano – subsemnatul. După două zile de repetiţii asidue la masa din foaierul Naţionalului, ne-am prezentat la Radio în vechea clădire pe locul căreia s-a înălţat măreţul edificiu de astăzi.

Acum mă încerca o dublă şi justificată emoţie: aceea a repetiţiei în studio şi că pentru prima dată pătrundeam în acest loc la care mă gândisem cu adâncă evlavie şi naturală curiozitate: oare cum or fi arătând încăperile şi mai cu seamă aparatele care transmit nevăzut, fără fire, prin undele eterului, sunetele, la sute şi mii de kilometri distanţă?!

Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută: studioul era o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic, regretatul inginer Al. Lohan şi regizorul nostru artistic Soare Z. Soare. Ei ne dădeau indicaţiile respective printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele care se luminau după cum era necesar.

La microfon am repetat încă două zile, după care a avut loc transmisia pe viu, aşa cum se făceau toate transmisiile pe atunci, întrucât nu existau magnetofoane. De astă dată, emoţia a fost copleşitoare şi pe bună dreptate: jucam pentru prima oară în această nouă şi deosebit de interesantă formă de teatru şi tot pentru prima oară, aveam ca parteneri pe unii din cei mai străluciţi actori ai scenei româneşti.

Dar totul a ieşit neaşteptat de bine, date fiind emoţiile tuturor, precum şi primul contact cu microfonul.” (Cum am făcut cunoştinţă cu microfonul, în Teatrul radiofonic, vol. cit.).

Nopţii furtunoase din aprilie 1929 i-au urmat un fragment din Chiriţa în Iaşi, cu Nataşa Alexandra, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, tot în regia lui Soare Z. Soare (jucau N. Săvulescu şi Sonia Cluceru), piesa într-un act Concert simfonic de Paul Prodan, în care erau distribuiţi Vladimir Maximilian, Marieta Rareş şi Ion Finteşteanu, pentru ca în 9 iunie 1929 să fie difuzată Patima roşie de Mihail Sorbul, spectacol considerat ca „încheind epoca dibuirilor” (Victor Crăciun) prin realizarea sa radiofonică. În revista „Radio şi Radiofonia” (nr. din 16 iunie 1929) se putea citi: „regizorul anonim al piesei […] a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii.” Distribuţia fusese: A. Athanasescu (Castriş), Nicolae Bălţăţeanu (Rudi), Sorana Ţopa (Tofana), Ion Sârbul (Sbiltz), Puia Ionescu (Crina).

Se punea aşadar, încă de la început, după cum se observă din presa vremii, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamica şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio cu dotări speciale pentru teatrul radiofonic.

Costin Tuchilă

„O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu. Regia artistică: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 20 ianuarie 1952

„Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale, cu G. Timică şi Sonia Cluceru, regia: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 25 ianuarie 1952

„Barbu Lăutarul” de Vasile Alecsandri – Constantin Sava (Teatrul Naţional din Iaşi) în rolul titular. Data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1969