O coincidență

margareta-paslaru-angela-similea-mirabela-dauer

calendarConsultând calendarul, încep să cred în rostul coincidenţelor. Mai mult, în influenţa fermecătoare a aştrilor. Trei dintre cele mai valoroase cântăreţe de muzică uşoară, care au făcut, în stiluri interpretative personale, epocă, sunt născute în aceeaşi zi, 9 iulie: Margareta Pâslaru, Angela Similea, Mirabela Dauer. E drept, în ani diferiţi, ceea ce conduce, dacă trebuie să consultăm zodiacul, la fireşti diferenţe. Lor li se adaugă mai tânărul Daniel Iordăchioaie (n. 9 iulie 1968, Ştefăneşti, Argeş).

Calendarul mă obligă să respect o singură ordine, cea cronologică. Continuă lectura „O coincidență”

O notă într-un ocean

fagot sile dinicu amintiri

simple intamplari rubrica liber sa spunMuzician extraordinar, dirijor de cea mai înaltă clasă, compozitor, pianist foarte bun, interpret de jazz, orchestrator, aranjor, Sile Dinicu (10 decembrie 1919, Bacău–7 ianuarie 1993, București) făcea tot ce se poate presupune în laboratorul genului / genurilor de muzică pe care le-a cultivat. Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii, pe care a condus-o timp de aproape patru decenii, începând din 1951, devenise un ansamblu redutabil. Avea de toate, compartimente stabile, adevărați maeștri în fiecare partidă, muzicieni de mare clasă (vom vorbi poate odată și despre ei), suplimenți de la Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii (cum se numea atunci), când era cazul (flaut, oboi, corn, harpă ș.a). Ansamblul suna extraordinar sub bagheta lui Sile Dinicu, nu greșesc spunând că rivaliza cu cele mai mari orchestre de gen din lume, poate că le și întrecea… Sile Dinicu, care era și un foarte bun orchestrator, găsea cele mai bune soluții pentru armoniile și culorile cu care o piesă trebuia să iasă la rampă.

sile dinicu mari muzicieni radio

Sile Dinicu

Își alinta muzicienii din orchestră și pe cântăreți cu apelativul „tată”. Cântăreața Narghita își amintea într-un interviu despre colaborarea cu Sile Dinicu: „Domnia sa îmi orchestra piesele propuse de mine. Lucrai cu el foarte uşor. Greu era să te accepte, apoi totul mergea de la sine. Primea orice propunere. Eu veneam cu tot felul de pretenţii muzicale, specific indiene. I-am cerut sitar, mandolină, havaiană, banjou… «Maestre, trebuie să sune ca la indieni!» Se enerva puţin, dar cântărea totul, accepta şi cerea instrumentele. Glumea tot timpul. […] În India am constatat că ceea ce făcuseră ei pentru repertoriul meu îi «uimea» pe specialiştii din casele de discuri de departe. Se spunea că piesele orchestrate şi dirijate de Sile Dinicu surclasau performanţele Orchestrei cinematografiei indiene, care funcţiona cu 110–130 de instrumentişti şi cu cinci dirijori pentru fiecare compartiment de instrumente.”

orchestra de estrada a rtv sile dinicu

Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române

Auzul lui Sile Dinicu era nu absolut, ci absolutissim, dacă pot folosi asemenea termen, muzicalitatea – desăvârșită, lucra meticulos și fără greș în intuiție când descoperea un talent. Dacă ascultați sutele de înregistrări, veți observa o armonie excepțională, echilibre sonore de mare rafinament, construcție de ansamblu, ireproșabilă, dozajele necesare ale partidelor orchestrei pentru a nu acoperi solistul, cu care, firește, lucra până la ultima nuanță etc. etc.

Și apropo de auzul lui Sile Dinicu, pe care te puteai oricând baza, pentru că nu rata nimic… auzea tot în cel mai teribil tutti de orchestră… Vă povestesc un fapt real, știut din sursă directă. Nu mai țin minte anul, nu e important. Un cunoscut dirijor al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii, un mare dirijor de altfel, nu-i dau numele, programase poemul simfonic Un american la Paris de Gershwin. Piesa era rar cântată la noi, nu se afla în repertoriul obișnuit al orchestrei. Cunoscându-i apetența și știința într-ale jazzului, inclusiv ale jazzului simfonic, dirijorul l-a invitat pe Sile Dinicu la una dintre ultimele repetiții. Avea nevoie de Dinicu pentru că nu dirijase mult jazz simfonic și avea încredere în eventualele lui observații, de orice ordin, inclusiv sau mai ales stilistic. S-a cântat legat, fără prea multe opriri din partea dirijorului. Sile Dinicu a ascultat din sală cu încântare și mare atenție. Întrebat la sfârșit cum i se pare, i-a răspuns colegului său de la simfonic: „Maistre, e bine, cam așa cred și eu că trebuie să sune piesa asta, grea într-adevăr. Dar ai avut o problemă, vezi că fagotul II ți-a cântat tot timpul fa diez în loc de fa natural…” Dirijorul, vă imaginați, a fost gata să se prăbușeașcă. Cum Dumnezeu să auzi în dezlănțuirea orchestrei că fagotul II falsează o notă cu un semiton!

Costin Tuchilă

Ascultă

Înregistrări de arhivă cu Orchestra de Estradă a RTV, dirijată de Sile Dinicu

Margareta Pâslaru interpretând Mandolina mea (1961), muzica: George Grigoriu, versuri: George Mihalache. Un sugestiv solo de flaut la început, în dialog cu mandolina, percuție „exotică”, mandolină, firește, în orchestră și viori care imită sunetele de mandolină, prin pizzicate și un tremolo de mare efect după refren, „mandolinato”. Armonia e splendidă, echilibrele armonico-timbrale, perfecte:

Mandolina mea 

Premiul I la Cerbul de Aur, Brașov, 1969: Luminița Dobrescu, Of, inimioară de Edmond Deda (text: Harry Negrin), cu maestrul Sile Dinicu la pupitru. O orchestrație explozivă, folosind din plin resursele corzilor, în toate registrele, solo de oboi, culorile aduse de harpă:

Of, inimioară 

Corina Chiriac la Festivalul Cerbul de Aur, 1971, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu (text: Mihai Dumbrava) și Inimă, nu fi de piatră de Edmond Deda (text: Harry Negrin). Orchestrație aproape simfonică în prima, folosind expresiv pianul, partidele de corzi și suflătorii de alamă. Virtuozitate ritmică și sincronizare a partidelor orchestrei, plasticitate timbrală în a doua piesă:

 Va veni o clipă; Inimă, nu fi de piatră

Marea cântă, muzica: Paul Urmuzescu (text: Vlaicu Bârna), După noapte vine zi, muzica: Aurel Giroveanu (text: Tudor Mușatescu), interpretate de Angela Similea, Cerbul de Aur, 1970. O orchestrație „lejeră”, transparentă în prima piesă, sugerând legănarea mării și vântul (flaut, viori, harpă), un solo de trompetă cu surdină, pianissimo, la început. Ritm și culoare în a doua piesă, cu învăluiri ale instrumentelor cu coarde și pianului, un acompaniament discret de flaut la strofa a doua:

Marea cântă; După noapte vine zi

Corina Chiriac, Strada Speranței de Vasile Veselovschi (text: Mihai Maximilian), Mamaia, 1983 și amintirile doamnei Corina despre vremuri sinistre… Observați, vă rog, trompetele parcă de aur din orchestra lui Sile Dinicu și saxofoanele în armonie:

Strada Speranței

 

Calendar: O coincidență

Consultând calendarul, încep să cred în rostul coincidenţelor. Mai mult, în influenţa fermecătoare a aştrilor. Trei dintre cele mai valoroase cântăreţe de muzică uşoară, care au făcut, în stiluri interpretative personale, epocă, sunt născute în aceeaşi zi, 9 iulie: Margareta Pâslaru, Angela Similea, Mirabela Dauer. E drept, în ani diferiţi, ceea ce conduce, dacă trebuie să consultăm zodiacul, la fireşti diferenţe. Lor li se adaugă mai tânărul Daniel Iordăchioaie (n. 9 iulie 1968, Ştefăneşti, Argeş).

Calendarul mă obligă să respect o singură ordine, cea cronologică.

Bucureşteancă, Margareta Pâslaru (n. 9 iulie 1943) s-a impus printr-un farmec special al interpretării, dincolo de calităţile vocale propriu-zise: un fel de „ingenuitate” cuceritoare, desigur bine studiată, dublată de simţ artistic desăvârşit. Aceasta era prima imagine, de la debut, conservată cu grijă ani la rând. Interesant ar fi de observat că timbrul său, care nu e deloc de soprană, a devenit, el în primul rând, cel care îi conferea aerul tineresc şi care o făcea să nu semene cu nimeni în anii ’60–’70. Avea 15 ani când debuta la Casa de Cultură „Griviţa Roşie” din Bucureşti, acompaniată de Paul Ghențer. Curând avea să apară la televiziune, după câţiva ani să imprime la radio. Copilăroasă, foarte sensibilă, impunea deja un stil propriu. În 10 iulie 1960, când abia împlinise 17 ani, cânta într-o emisiune TV dedicată sportivilor români care participau la Olimpiada de la Roma, Piccolissima serenada. Fusese invitată de Valeriu Lazarov şi George Mihalache, alături de Trio Grigoriu, Coca Andronescu, Mircea Albulescu.

Pe aripa vântului, şlagăr al acelor ani, este lansat de Margareta Pâslaru şi Marina Voica. Tot în 1960, imprimă la Radio primul cântec scris special pentru vocea ei, Chemarea mării (Și-n apa mării) de George Grigoriu, unul dintre marile şlagăre de la începutul deceniului al şaptelea. Discul bate toate recordurile de vânzare din România acelor ani. Vocea puternică, cu armonice grave, conferea o culoare aparte acestui cântec cu linie melodică amplă. Au urmat, în ritm ameţitor, cântece compuse în stiluri diferite, devenite tot atâtea şlagăre în interpretarea Margaretei Pâslaru: Mandolina mea şi Polca dragostei de George Grigoriu, fermecătorul Două rândunici de Radu Şerban, Cum e oare? de Florin Bogardo, Margarete de Temistocle Popa, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu. Trei scurt-metraje de televiziune realizate de Valeriu Lazarov, în care apărea Margareta Pâslaru, sunt premiate la Montreux şi Monaco. Solista este nelipsită din emisiuni tv de mare popularitate semnate Alexandru Bocăneţ, Tudor Vornicu, Titus Munteanu, Dumitru Moroşanu, Paul Urmuzescu, Tudor Mărăscu, Aurora Andronache, Dan Mihăescu, Ovidiu Dumitru. Este invitată peste hotare dar nu primeşte viză, ratând astfel şi oferta lui Bruno Qoquatrix, directorul Teatrului „Olympia” din Paris, care o văzuse la Teatrul „Tănase” din Bucureşti.

În 1968 îşi aniversează printr-un recital primii zece ani de carieră artistică. Margareta Pâslaru cânta cu aceeaşi bucurie şi la acelaşi ridicat nivel de performanţă vocală cântece de factură diferită, de la tango, vals, twist, rock la blues şi swing. Plecată în SUA în anii ’80, îşi continuă cu succes cariera.

Într-un cu totul alt gen de interpretare, Angela Similea (n. 9 iulie 1946, com. 1 Decembrie, Ilfov) s-a impus la sfârşitul deceniului al şaptelea prin vocea amplă, cu remarcabilă întindere, la fel de expresivă în registrul acut şi în cel grav, cu timbru personal, catifelat. O voce care probează o sensibilitate muzicală aparte, cultivată. I se potrivesc de minune cântecele cu linie melodică de amploare, dezvoltată expresiv, foarte solicitantă pentru interpret, cu care a cucerit publicul timp îndelungat în anii ’70–’80, aşa cum este celebrul Un albastru infinit (1976) de Marcel Dragomir, cu care obţinea în 1977 Premiul I la festivalul de la Mamaia.

Angela Similea a debutat în 1965, obţinând un premiu la Festivalul artiştilor amatori cu melodia Câmpia sub lună de Vasile Veselovschi. După cinci ani, eleva profesoarei Florica Orăscu se impunea la Festivalul Internaţional „Cerbul de aur” (Premiul al II-lea), interpretând După noapte vine zi de Aurel Giroveanu şi Marea cântă de Paul Urmuzescu. În 1971 lansează şlagărul lui George Grigoriu, Amurgul. Cu melodia Tu eşti primăvara mea de Florin Bogardo, foarte potrivită pentru vocea Angelei Similea şi devenită repede şlagăr, obţine locul al II-lea la Festivalul „Orfeul de aur” din Bulgaria. La „Primăvara de la Praga”, în 1973, susţine un recital entuziasmant. În 1978 primeşte Premiul special de interpretare la Concursul radiofonic „8 şlagăre în studio” de la Moscova, pentru melodia Pentru tine, draga mea. La Televiziune şi la Radio realizează emisiuni de largă audienţă. A făcut turnee în Turcia, Germania, Rusia, Bulgaria, Israel, Cuba, SUA.

Au scris pentru Angela Similea Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Zsolt Kerestely, Temistocle Popa. Să mori de dragoste rănită (muzica: Marcel Dragomir, versuri: Aurel Storin) era aleasă de public „Melodia secolului al XX-lea”, cu ocazia galei organizate de TVR 2 în anul 2000. Iar gustul publicului funcţiona, iată, cât se poate de exact apreciind muzicalitatea, distincţia, rafinamentul; era, dacă vreţi un balon de oxigen într-o lume tot mai robită mediocrităţii şi prostului gust, pentru că, din păcate, oferta e, elegant spus, greşită. Dar să nu divagăm.

Angela Similea reprezintă, în muzica uşoară românească, imaginea cântăreţului de mare distincţie intelectuală, care încântă în primul rând prin cultura stilistică pe care o impune.

Primul nume de scenă al Mirabelei Dauer (Béla Scorţaru, n. 9 iulie 1947, Bucureşti) a fost Bella Scory. Prima sa piesă era semnată de Ion Cristinoiu, Taina nopţii.

Debutase în 1963 cu formaţia de muzică rock „Roşu şi Negru”, cântând melodii din repertoriul Ritei Pavone. A cântat apoi cu formaţiile „Sideral”, „Mondial”, „Savoy”, „Star 2000”, „Sfinx”, „Progresiv”, „Romanticii” ş.a.

La Şcoala Populară de Artă, ale cărei cursuri le urmează începând din 1967, o are ca profesoară pe Florica Orăscu, lucrând cu Marius Ţeicu şi Marius Popp (corepetitori). Debutează la Televiziune în 1970, cu piesa De când te-am întâlnit de Marius Ţeicu. Devine repede una dintre favoritele publicului prin vocea bine impostată, siguranţă ritmică, naturaleţe interpretativă. Emisiunile tv îi aduc consacrarea. „La Televiziune am debutat într-o echipă de zile mari: Aurora Andronache, Sanda Balaban, Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneţ, Titus Munteanu, Ovidiu Dumitru, Mariana Şoitu – elita televiziunii. Emisiunile de divertisment, revelioanele erau numai în direct. Tudor Vornicu ne adora. Pe cei pe care îi iubea cel mai mult, pe aceia îi muncea cel mai mult. Şi pe aceia îi plătea cel mai puţin. Dar era o onoare să lucrezi cu el. Ce făceam noi atunci se vede astăzi la italieni”, spune Mirabela Dauer. Şi altă destăinuire despre anii începuturilor: „La Casa de Cultură «Turturele» am cântat cu Big-bandul Radio, care cânta la serile de dans joia şi sâmbăta. Cu Miki Ampoiţan. Ce formaţie! Ca să pot cânta m-am înscris la toate cercurile! Nu eram prezentată la nici un om de televiziune sau de radio care venea la sală, pană când m-am plictisit şi mi-am luat singură viaţa în mâini. Pe mine nu poate spune cineva că m-a făcut cântăreaţă. George Grigoriu spunea: «Asta mică, Piticuţa, poate să fie mândră, că pe asta nu a ajutat-o nimeni. Ba, din contră, toată lumea i-a pus piedici»”.

Din 1977, Vasile Vasilache îi încredinţează toate piesele sale. Prima a fost În zori. În acelaşi an, într-un hotel din Moscova, începe colaborarea cu Marian Nistor. Piesele prezentate de compozitor aveau să se transforme repede în succese sigure: Noapte de mai, Frunza mea albastră, Mulțumesc, iubită mamă, Iartă-mă, Când noaptea vine, Amintiri, Roboţel. Te-aștept să vii (Fotoliul din odaie, 1987) de Ionel Tudor, pe versuri de Andreea Andrei, devine, în interpretarea Mirabelei Dauer, unul dintre marile şlagăre româneşti de la sfârşitul anilor ’80.

Costin Tuchilă