Binemeritata

sala de concert

„Cum a fost la concert?” mă întrebă un amic, curios și pesemne puțin invidios pe mine, privilegiatul, care fusesem și la concertul din seara respectivă, la Festivalul „Enescu”. „Bine, foarte bine, orchestra excelentă, dirijorul…” „Lasă asta, mă întrerupse amicul. Sigur că excelentă… dar sala a fost plină? Mulți în picioare?” „Aproape plină, mai erau câteva locuri răzlețe…” „Ia uite… m-am gândit că n-o să găsesc loc și n-am mai venit…” „Rău ai făcut”, îl mustrai eu. Și conversația se încheie abrupt, cu scuze din partea politicosului meu amic, întrucât câinele domniei sale dădea semne sonore de nerăbdare, trecuse deja ora de mers la plimbare…

Așa că mă consolai cu recapitularea impresiilor de la concert, cele muzicale și cele nemuzicale, căci, după cum știți, nu putem fi scutiți de acestea din urmă. Obicei sfânt, dacă ai cumva ghinionul să ai (sau să găsești, de la caz la caz…) loc la marginea dinspre interval a rândului și, imprudent din fire, vii din timp la concert și, culmea imprudenței, te și așezi pe scaunul cu pricina, te așteaptă o binemeritată repriză de gimnastică. Gimnastica face bine, deci nu e o problemă, în plus, e absolut normal să te ridici ca oamenii să poată trece spre locul pe care l-au plătit (sau l-au ochit, de la caz la caz…). Numai că binemeritata se prelungește de obicei, chiar dacă s-a stins lumina în sală și instrumentiștii au ridicat instrumentele. Adesea, dirijorul așteaptă terminarea binemeritatei, adică momentul de liniște. Unii, mai nevricoși, nu așteaptă, zicându-și în sinea lor că binemeritata se va potoli când orchestra va începe să cânte. Aici, iarăși, e de la caz la caz. Adică, în limbaj popular, uneori da, alteori ba. Ba, întrucât sosesc întârziații, congestionați la față și doresc musai să se așeze, chiar dacă orchestra a atacat binișor partitura. Ca la cinematograful de cartier, pe vremuri, vă amintiți? Puteai intra și la mijlocul filmului, ce conta…

Într-o seară, la un concert, am gândit cu glas tare: „Să știți că dacă a început prima piesă dinconcert simfonic public program, eu nu mă mai ridic să le fac loc. Nici în pauzele dintre părțile concertului nu mă ridic…” Asta am gândit cu glas tare în timp ce-mi luam porția de binemeritată, eu având loc la capătul rândului. N-am apucat să duc gândul până la capăt întrucât am simțit în ceafă priviri asasine, iar de pe rândurile din față m-au privit, de asemenea asasin, distinse doamne cu pălării și eșarfe. Una însă a zâmbit ironic, se subînțelege că gândea adânc, ceva de genul: „Mitocanul, și eu credeam că e om fin…”

Binemeritata ca binemeritata, la urma urmei dacă nu-ți place poți sta și în picioare, muzicienii vor cânta la fel indiferent unde și cum stai tu… Dar mă întreb de multă vreme: cum se face oare că tusea îi apucă pe unii numai în momente de pianissimo? Cum se face că pleacă făcând zgomote tot în astfel de momente? Cum se face că scapă pe jos câte un obiect, că trântesc nu se știe ce când e momentul cel mai tensionat, desigur tot în pianissimo? Asta chiar că nu înțeleg, nici eu, nici doamnele cu pălării și eșarfe care în asemenea momente emit un nevinovat și suav „țțțț”…

Costin Tuchilă

Hop-așa!

aplauze festival

Nu ne mai enervăm de mult (enervarea face riduri) la concertele la care minunații noștri semeni aplaudă conștiincioși între părțile unei lucrări simfonice, simfonie, suită sau concert cu instrument solist. Dacă am avea puteri supranaturale, i-am opri, dar cum nu avem, nu-i putem opri. Așadar, ne-am consolat. Muzicienii, și ei. Dar, sigur, mai încearcă uneori să oprească prin semne aplauzele dintre părți. Să nu vă faceți însă iluzii, în multe locuri selecte din lume se întâmplă la fel: se aplaudă cu simț de răspundere. Îmi amintesc de un concert la Roma, în urmă cu mulți ani, să tot fie vreo 17. Bilete scumpe, lume îmbrăcată luxos, șampanie ș.a.m.d. Mstislav Rostropovici cânta Concertul pentru violoncel de Dvořák. Ca să fiu sincer, văzând eu asemenea lux și asemenea ștaif, mă gândeam cu mintea mea de acasă cum că… Ei na! Între părțile concertului nu numai că s-a aplaudat, dar s-a aplaudat frenetic, au fost chiar și urale, care, involuntar, mi-au amintit, vai, de sintagma de demult: „Aplauze prelungite. Urale”. S-au auzit și zgomotele făcute cu pantofii în podea, de se cutremura biata sală… Rostropovici a privit lung, dar nu a scos nici o vorbă și nu a schițat nici un gest. Și el, și orchestra au așteptat. Când uralele au încetat, și-au văzut de treabă mai departe, ca și cum nimic nu se întâmplase.

La ediția abia încheiată a Festivalului Internațional „George Enescu” nu au lipsit distinsele aplauze între părți, dar cu obiectivitate trebuie să recunosc că au fost mai puține decât la edițiile precedente. Umilele mele așteptări au fost – n-o să credeți – parțial înșelate. Să explic: sus-numita categorie de public aplaudă cu mare entuziasm la sfârșitul părții a treia (Allegro molto vivace) a Simfoniei nr. 6, „Patetica” de Ceaikovski, fiind convinsă că acesta este finalul simfoniei, mai convinsă decât că soarele va răsări și a doua zi… (Bietul Ceaikovski nu și-a închipuit că scriind un final exploziv acestei părți a simfoniei, după vreo sută de ani… hop-așa! cu uralele…). Evident că vineri, 27 septembrie 2013, sus-numita s-a pornit, hop-așa! pe aplaudat, evident că ar fi urmat, hop-așa! urale, numai că dirijorul Andrew Litton, cunoscând situațiunea, a făcut rapid semn orchestrei să înceapă partea a patra, Adagio lamentoso. Și orchestra, Royal Philharmonic din Londra, s-a conformat, așa că elanul aplauzelor, ca să vedeți, s-a frânt. Să te întreci cu orchestra nu se face!

ROYAL PHILHARMONIC ORCHESTRA - Andrei Gîndac_9

Andrew Litton și Royal Philharmonic Orchestra. Foto: Andrei Gândac

Urma și cealaltă, la fel de umilă, așteptare a mea. Ea însă nu mi-a fost înșelată de publicul entuziast. Din nou o imprudență a bietului domn Ceaikovski, care își încheie simfonia cu o notă lungă la violoncele și contrabași într-o nuanță cât se poate de stinsă (pppp scrie în partitură). Unii încep să aplaude înainte ca aceste instrumente să tacă și efectul se risipește… Și, hop-așa! evident că și vineri, 27 septembrie au aplaudat. Aici dirijorul n-a mai avut soluție…

Mi-am amintit atunci de o întâmplare de la o ediție trecută a Festivalului, mai exact din seara zilei de 18 septembrie 1998, când s-a cântat aceeași simfonie ceaikovskiană. După concert, am plecat la redacție, fiindcă trebuia să scriu şi să înregistrez textul rubricii „Punctul pe cuvânt” pentru emisiunea Matinal (Radio România Actualități) de a doua zi – emisiune realizată în acea perioadă de Pușa Roth. Redau textul rubricii difuzate pe 19 septembrie 1998:

Aplaudați, domnilor, aplaudați!

Bună dimineaţa! Îndrăznesc să cred că nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă voi tulbura clipa de tihnă din preajma cafelei matinale. Dacă va fi aşa, îmi cer din capul locului iertare. Iertare pentru că vă voi povesti o întâmplare la care am asistat aseară, la Sala Palatului, cu ocazia concertului extraordinarei Orchestre Simfonice din Chicago, dirijată de Daniel Barenboim. Cuvântul pe care se cuvine să pun punctul îl las la alegerea dumneavoastră.

de ce aplaudam intre partile simfoniei

Conform unei reguli elementare, între părţile unei lucrări simfonice, fie ea simfonie, suită, concert pentru instrument solist şi orchestră, nu se aplaudă. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul lucrărilor camerale. Este însă foarte adevărat că realitatea, trista realitate, ne contrazice din când în când. Vă asigur că nu se întâmplă numai la noi, ci şi în multe alte părţi ale lumii, considerate mai civilizate. Şi vă asigur că, până recent, publicul românesc greşea foarte rar, aplaudând între părţile simfoniei.

Dar iată faptele. Aseară, în antepenultima zi a ediţiei a XIV-a a Festivalului „George Enescu”, o bună parte a publicului a aplaudat frenetic după partea a treia a Simfoniei „Patetica” de Ceaikovski. Că respectivii nu şi-au închipuit că simfonia are patru părţi, că au fost înşelaţi de finalul acestei secţiuni tumultuoase a partiturii, că s-au luat unii după alţii, putem eventual înţelege. După simfonie, înaintea primului bis, maestrul Daniel Barenboim a rostit elegant, în limba română, următoarele cuvinte: „Public simfonia nr 6 patetica ceaikovski finaladorabil, dar nerăbdător…”

Dar a mai fost un amănunt, era să uit. Un amănunt aproape neverosimil. Imediat ce a răsunat ropotul de aplauze nepotrivite, în întreaga sală s-a aprins lumina. Şi ce lumină: toate lămpile din plafonul sălii şi, pe deasupra, proiectoarele! Şi aşa a rămas, să fim bine înţeleşi. Orchestra americană şi-a văzut înainte de treabă, cu partea a patra a simfoniei. Înainte ca ultimul ei sunet, în pianissimo, la violoncele și contrabaşi, să se stingă marcând finalul, cel mai nerăbdător spectator a strigat din toate puterile: „Bravissimo!”

Ce seară, doamnelor şi domnilor! Bună dimineaţa!

Costin Tuchilă

Septembrie, ultima vară!

ploaie septembrie greiere vara

simple-intamplari-rubrica-liber-sa-spun3E aproape miezul nopţii şi asist la un original concert de greieri, mai ales că zbuciumul străzii s-a diluat considerabil. Sunt fascinată de această muzică, poate şi din pricină că greierele-solist e prin apropiere. E un acord perfect între el şi corul cel mare, nimeni nu greşeşte, pentru că toată lumea ştie perfect partitura. Din când în când, greierele-solist se opreşte, dar corul continuă în pianissimo ca nu cumva să tulbure perfecta armonie. Am stins lumina, am aprins o lumânare şi stau la fereastră de minute bune ascultând ariile verii de septembrie. După o ploaie caldă, urmată de o zi însorită, greierii se bucură de acest nesperat dar al naturii şi cântă în speranţa că vara nu se va sfârşi. Şi din nou greierele solist şi-a reluat aria, iar ceilalţi, zeci sau sute, îi ţin isonul. Ce orchestră minunată! Ici-colo se mai aude lătratul mic al unui câine, care, poate, aude şi înţelege că vara de septembrie e un privilegiu. A început ploaia, câteva picături şi orchestra a luat o mică pauză. Acum a reînceput în altă tonalitate, dar la fel de elegant şi la fel de precis. Cântecul ploii, egal şi aproape monoton se îngână cu cel al greierilor, acum, aproape de miezul nopţii.

Puşa Roth

13 septembrie 2013

Cum stăm cu aplauzele

Cu aplauzele stăm și bine și rău. Rău când unii spectatori aplaudă între părțile simfoniei, aplaudă cu devotament, parcă abia au așteptat mica pauză dintre secțiunile partiturii. Cu greu îi pot opri privirile aspre ale celor care știu că nu trebuie să aplaude, chiar apostrofările rostite în șoaptă.

Bineînțeles că s-a întâmplat și la actuala ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, la concertul de deschidere, de joi 1 septembrie, la Sala Palatului. Din fericire, în a doua seară, la Sala Palatului nu s-a mai repetat și, se pare, nici la alte concerte. Dar la deschidere, nu-i așa?, aplaudacii și-au dat întreaga măsură.

Și pe mine, ca și pe alții, mă irită, recunosc, dar nu văd soluția. Ar trebui poate să li se explice îndelung structura muzicală, istoria speciilor cu pricina (simfonia, concertul instrumental, suita etc.), faptul că o simfonie sau un concert au o unitate conferită de înlănțuirea părților, că pauzele dintre părți există (unii compozitori indică de altfel să fie foarte scurte, în unele lucrări ele sunt suprimate tocmai pentru a realiza o anumită unitate a discursului muzical) pentru orice altceva decât pentru… aplauze. Dar tot nu cred că respectivii ar fi convinși să-și țină mâinile în buzunar. Se întâmplă, ca să zic așa, și la case mai mari. Orchestrele s-au învățat, dirijorii s-au consolat cu ideea. La concertul de deschidere, nici dirijorul Christian Badea, nici muzicienii olandezi nu au schițat vreun gest la aplauzele dintre părți, au așteptat cu grație ca aplaudacii să se oprească și și-au văzut înainte de treabă. Că taxează în gând, desigur…

Observ, de ani buni, că nu mai poate fi valabilă nici măcar vreo explicație de natura psihologiei receptării. De exemplu, după o parte în ritm rapid, încheiată cu acorduri puternice, fortissimo, ca acest „cumplit” Scherzo din Simfonia nr. 10 de Șostakovici (în care unii au văzut un portret al lui Stalin), când starea de frenezie pe care ți-o induce ritmul pregnant și forța orchestrei pot genera instinctiv aplauze. Nici măcar asta nu mai poate fi o explicație… Aplaudacii au aplaudat și după partea lentă a Simfoniei nr. 1 în Mi bemol major de Enescu, care se încheie cu note de un pianissimo extrem la viole, când, psihologic vorbind, nu prea îți vine să aplauzi, ci doar să-ți ții respirația, să nu deranjezi stingerea îngândurată a acelei măsuri…

Spuneam că muzicienii din orchestre, dirijorii și soliștii s-au obișnuit deja cu aplauzele în momente nepotrivite și că nu trebuie să avem, noi, vreun complex în acest sens. Prin 1996, dacă-mi amintesc bine, ascultam într-o sală cu pretenții din Roma un concert al unei orchestre spaniole. Solist era Mstislav Rostropovici, care cânta – extraordinar, desigur – Concertul pentru violoncel și orchestră de Dvořák. Între părțile concertului s-a aplaudat, dar să nu vă închipuiți că oricum, ci cu urale și zdravene bătăi din picioare, ca la stadion. Rostropovici a privit lung și atât.

În 1998, tot la o ediție a Festivalului „George Enescu”, am fost martor la o întâmplare care m-a făcut să scriu o tabletă citită la emisiunea Matinal de la Radio România Actualități și apoi publicată în volumul Punctul pe cuvânt (2001). Cu îngăduința dvs., o reproduc:

Aplaudaţi, domnilor, aplaudaţi!

Bună dimineaţa! Îndrăznesc să cred că nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă voi tulbura clipa de tihnă din preajma cafelei matinale. Dacă va fi aşa, îmi cer din capul locului iertare. Iertare pentru că vă voi povesti o întâmplare la care am asistat aseară, la Sala Palatului, cu ocazia concertului extraordinarei Orchestre Simfonice din Chicago, dirijată de Daniel Barenboim. Cuvântul pe care se cuvine să pun punctul îl las la alegerea dumneavoastră.

Conform unei reguli elementare, între părţile unei lucrări simfonice, fie ea simfonie, suită, concert pentru instrument solist şi orchestră, nu se aplaudă. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul lucrărilor camerale. Este însă foarte adevărat că realitatea, trista realitate, ne contrazice din când în când. Vă asigur că nu se întâmplă numai la noi, ci şi în multe alte părţi ale lumii, considerate mai civilizate. Şi vă asigur că, până recent, publicul românesc greşea foarte rar, aplaudând între părţile simfoniei.

Dar iată faptele. Aseară, în antepenultima zi a ediţiei a XIV-a a Festivalului „George Enescu”, o bună parte a publicului a aplaudat frenetic după partea a treia a Simfoniei „Patetica” de Ceaikovski. Că respectivii nu şi-au închipuit că simfonia are patru părţi, că au fost înşelaţi de finalul acestei secţiuni tumultoase a partiturii, că s-au luat unii după alţii, putem eventual înţelege. După simfonie, înaintea primului bis, maestrul Daniel Barenboim a rostit elegant, în limba română, următoarele cuvinte: „Public adorabil dar nerăbdător…”

Dar a mai fost un amănunt, era să uit. Un amănunt aproape neverosimil. Imediat ce a răsunat ropotul de aplauze nepotrivite, în întreaga sală s-a aprins lumina. Şi ce lumină: toate lămpile din plafonul sălii şi, pe deasupra, proiectoarele! Şi aşa a rămas, să fim bine înţeleşi. Orchestra americană și-a văzut înainte de treabă, cu partea a patra a simfoniei. Înainte ca ultimul ei sunet, în pianissimo, la violoncele și contrabaşi, să se stingă marcând finalul, cel mai nerăbdător spectator a strigat din toate puterile: „Bravissimo!”

Ce seară, doamnelor şi domnilor! Bună dimineaţa!

Costin Tuchilă