Din Bucureștiul de altădată: La „Poarta Albă”

la-poarta-alba-carciuma-bucuresti-hotel-dorobanti-secarica-whisky-moti

Am căutat, doamnelor şi domnilor, să aflu de ce se numea Poarta Albă cârciuma care se găsea până prin anii ’70 pe locul unde se află astăzi Hotelul Dorobanţi. Nu am găsit răspunsul, poate pentru simplul motiv că nu am găsit nici prea multe informaţii, deşi se afla în buricul Bucureştilor. Poarta Albă nu era un local de lux, aşa cum era Mon Jardin, ci era o cârciumă unde se servea ciorbă de burtă şi friptură sau mici la grătar. La numita cârciumă se consuma cu precădere bere dar şi alcooluri distilate, cum era secărica, populara băutură din anii ’50. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: La „Poarta Albă””

Memo

Povești despre lume și… fum

istoria-tutunului- partea 2

Istoria tutunului (2)

memo-pusa-roth-istoria-tutunului-partea-a douaiDoamnelor şi domnilor, continuăm povestea tutunului şi nu este o invitaţie sau o tentaţie la ţigară, pipă sau chiar narghilea, ci doar o poveste şi pentru fumători dar şi pentru nefumători. Recunosc că tutunul este o mare tentaţie (să nu spunem viciu, că dăm câştig de cauză nefumătorilor!), chiar dacă restricţiile de a fuma într-un loc sau altul s-au înmulţit, iar acum ne-au învins, scoțându-ne în stradă. Dar şi aşa fumătorul nu se lasă învins, pentru că nu se lasă convins să renunţe. Sunt fumători de ţigară electronică, adică se cam păcălesc singuri pentru că fumatul înseamnă până la urmă consum de tutun. Dar, gata cu pălăvrăgeala, că nu face bine nimănui, şi vom continua istoria tutunului de-a lungul timpului. Continuă lectura „Memo”

Memo

istoria tutunului din antichitate fumat pipa tigara

Istoria tutunului (1)

memo pusa roth istoria tutunului partea intaiPoate că o să vă mire subiectul, poate că nu, dar eu, recunosc, duhănesc şi îmi promit mereu că n-o să mai „beau” tutun, deşi e vorbă-n vânt, doamnelor şi domnilor. Aşa că o să atac direct subiectul, fiindcă pe pământul acesta sunt fumători câtă frunză şi iarbă. Tutunului, țigării sau pipei li s-au dedicat catrene, ele făcând parte din universul nostru cotidian. Nu ştiu dacă toţi poeţii care au „nemurit” ţigara erau neapărat fumători, dar cu certitudine au recunoscut-o ca pe o prezenţă în viaţa oamenilor. Am ales în acest sens o poezie de Jacques Prévert în traducerea lui Gellu Naum, intitulată Cafeaua de dimineaţă:

El şi-a pus cafeaua

liniştit în ceaşcă,

laptele l-a pus

în ceaşca de cafea,

zahărul l-a pus

în cafeaua cu laptecafea tigara scrumiera

şi cu linguriţa

l-a amestecat.

A băut cafeaua,

ceaşca a lăsat

fără să-mi vorbească.

A scos o ţigară,

a fumat tăcut,

s-a jucat cu fumul

– cercuri a făcut –

a pus, calm,

tot scrumul

într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.fum de tigara

Fără să mă privească.

şi s-a ridicat,

şi-a pus pălăria

cu un gest distrat,

şi-a luat pe umeri

mantaua de ploaie,

pentru că ploua,

apoi a plecat.

A plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.

Fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns

fruntea grea în palme

şi am plâns…

am plâns…)

Ei, doamnelor şi domnilor, de la poezie trecem totuşi la proza vieţii, la damnata sau, de ce nu, romantica ţigară, cea care a cucerit lumea mai repede decât orice altă invenţie, ceaa ce i-a determinat pe producătorii de ţigări să se întreacă în a-şi boteza produsele cu nume sofisticate, dar foarte sonore, menite să atragă fumătorul.

imagine cu tigari

Cercetând documente şi informându-mă „pe surse”, ca să fiu în ton cu moda, există dovezi că tutunul a început să fie cultivat în America acum 6.000 de ani, iar din surse istorice aflăm că prin mileniul al III-a î. Hr., în cealaltă parte a lumii, egiptenii foloseau în ritualuri fumul, arzând ierburi şi tămâie în ceremoniile sacrificiilor. În urma cercetărilor, în mormântul lui Ramses al II-lea s-au descoperit frunze de tutun, fapt care ridică numeroase întrebări asupra prezenţei acestei plante.

frunze de tutun uscate

Primele semne ale practicii actuale a fumatului apar în civilizaţiile maya şi aztecă prin secolul I î. Hr., când frunzele de tutun erau răsucite sau erau îndesate în vlăstare rigide de bambus. Ştim sigur că în civilizaţiile amerindiene, atât din America de Sud, cât şi America de Nord, oamenii au fumat punându-şi tutunul în pipe sau l-au folosit pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor, numindu-l petum. Indigenii îl cultivau în insulele Tobago (Antilele Mici), incaşii şi aztecii îl fumau zilnic sau la marile sărbători religioase. Grecii şi romanii se pare că fumau plante aromate cum ar fi piperul, eucaliptul, menta. Pentru că „pachetul” de informaţii este consistent, am să mă opresc aici, nu înainte de a crea un alt moment dedicat poeziei, poate un moment de răgaz, eu nu spun răgaz de o ţigară sau de o pipă, fiindcă e interzis fumatul cam peste tot şi nu vreau să supăr pe cineva (nu aceasta e intenţia mea!) ci un răgaz de a citi un sonet semnat de Charles Baudelaire, din volumul Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş, apărut la Editura Art în 2010:

Bântuitul

Fâşii de văluri negre pe soare se aştern.

Tu, lună-a vieţii mele, înfăşoară-te-n umbră;

Te culcă, sau fumează, fii mută şi fii sumbră;

Cufundă-te în hăul urâtului etern;

Aşa îmi placi! Şi totuşi, vezi tu, dac-ai voi

Asemeni unui astru ce, şters, din umbră vine,

Să te răsfeţi prin locuri de nebunie pline,

Pumnal frumos, ei bine, din teacă poţi ţâşni!

În ochii tăi aprinde lumini din lampadare,

Aprinde pofte-n ochii golanilor, murdare.

Mă-mbată tot ce-mi dărui: dureri sau vis spumos;

Fii tot ce vrei, fii noapte sau roşie-auroră,

În mine, orice fibră te-ntâmpină voios:

O, Belzebut, întreaga-mi făptură te adoră!

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Spanacul

„În piaţă nu ştii ce să zici!

Când ceri spanac, îţi dă urzici.

La librărie, tot un drac,

Când ceri Urzici, îţi dă spanac!”

Pornind de la epigrama lui Cincinat Pavelescu adresată „lui Ionel Perieţeanu după ce a publicat volumul de epigrame neusturătoare Urzici”, m-am gândit că ar fi potrivit să coborâm pe firul istoriei şi să aflăm cine a cultivat şi a folosit frunzele de spanac, cine a adus această legumă pe masa oamenilor. Sigur, epigrama este doar un punct de plecare pentru demersul meu, dar chiar merita amintită pentru frumuseţea jocului de cuvinte, pentru spiritul ei caustic, căci nu e puţin lucru să poţi sintetiza într-un catren, o pledoarie pro sau contra unui prieten sau adversar. Acestea fiind spuse, trecem la „spanacul nostru”, admiteţi gluma!, la istoria acestei plante cu efecte terapeutice verificate de specialişti, dar şi foarte folosită în bucătăriile lumii.

Spanacul are o istorie impresionantă. Nu se ştie cu exactitate care este originea spanacului, însă se crede că acesta provine din vechea Persie, Iranul de azi. Negustorii arabi duceau spanacul în India pentru a-l vinde. După aceea, planta a fost introdusă în China unde era cunoscurtă sub numele de „Persian vegetable” (leguma persană), în anul 647 d. Hr. Pe vremuri, arabii îl foloseau împotriva durerilor de gât și împotriva afecțiunilor pulmonare. Începând cu secolul al VIII-lea, spanacul a fost cultivat în Spania și Franţa, iar în secolul al IX-lea a ajuns în Sicilia. În Anglia era cunoscut ca „leguma spaniolă”. În secolul al XVI-lea, spanacul era foarte apreciat la curtea regelui Franţei, pe timpul Caterinei de Medici. Atunci când s-a măritat, a adus cu ea, printre altele, spanacul, dar şi bucătari care ştiau să-l gătească. Vorbind despre spanac, trebuie să amintim şi de Popeye Marinarul, personaj celebru de benzi desenate și de desen animat. Popeye a debutat în revista de benzi desenate „Timble Theatre”, în 1929, ca personaj secundar. Personajul a fost creat de E. C. Segar. Acesta este înfățișat ca fiind un marinar musculos, care fumează dintr-o pipă grosolană.

Mitul spanacului care îi dă puteri supraomenești s-a născut dintr-o simplă greșeală de tipar, conform căreia această legumă ar conține de 10 ori mai mult fier decât în mod obișnuit. Popeye a apărut pentru prima oară pe marele ecran, alături de iubita lui Olive Oyl și de rivalul său Bluto, într-un desen animat din 1933, intitulat chiar Popeye Marinarul, realizat de Frații Dave și Max Fleischer, cei care vor continua seria de desene animate până în 1942, când va începe perioada Famous Studios (1942–1957).

Doamnelor şi domnilor, eu nu vă invit la o plăcintă cu spanac sau la o altă delicatesă ce conţine spanac, ci ţin să vă reamintesc doar istoria unei legume ce a trecut victoriasă secolele. Şi, pentru că am început povestea spanacului cu o epigramă, închei tot cu epigramă, aşa, să ne mai descreţim frunţile :

„Cu noul tău volum de versuri

Ai s-o brodeşti, amice Jack;

Am colindat întreaga piaţă

Şi n-am văzut fir de spanac!”

Epigramă de A de. Herz, reprodusă din Antologia epigramei româneşti (2007), dedicată „Unui poet, care şi-a pus sub tipar un nou volum de versuri”. Aşa e viaţa, un amestec ciudat de sentimente! Spanac!

Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

 

Din Bucureștiul de altădată: La Poarta Albă

Am căutat, doamnelor şi domnilor, să aflu de ce se numea Poarta Albă cârciuma care se găsea până prin anii ’70 pe locul unde se află astăzi Hotelul Dorobanţi. Nu am găsit răspunsul, poate pentru simplul motiv că nu am găsit nici prea multe informaţii, deşi se afla în buricul Bucureştilor. Poarta Albă nu era un local de lux, aşa cum era Mon Jardin, despre care vom vorbi altădată, ci era o cârciumă unde se servea ciorbă de burtă şi friptură sau mici la grătar. La numita cârciumă se consuma cu precădere bere dar şi alcooluri distilate, cum era secărica, populara băutură din anii ’50.

„Adio, mamă!” Aşa era poreclită secărica! Dar cine mai ştie azi ce e secărica, pe aici, prin localurile bucureştene? Ar trebui să se ştie, mai ales că este o băutură a cărei tradiție s-a păstrat în Ţara Moţilor, supranumită şi „whisky-ul moţilor”. De fapt, este o băutură a cărei reţetă a fost adusă din Statele Unite ale Americii de către ardeleni, care au revenit în ţară după Marea Unire şi au adus cu ei şi reţeta fabricării whisky-ului. Această reţetă s-a impus în Munţii Apuseni, unde secara era cea mai la îndemână specie de cereale. Însă, spre deosebire de whisky-ul american, secărica moţilor nu are culoare arămie, ci este necolorată, la fel ca pălinca. Diferă şi gustul, pentru că diferă calitatea apei folosite în procesul tehnologic, precum şi metoda de învechire. Dacă fabricanţii de whisky preferă butoaiele de stejar, în Ţara Moţilor oamenii învechesc secărica în butoaie de paltin sau în damigene de sticlă.

Dar să revenim la Poarta Albă şi la amintirile rămase despre această cârciumioară.

Într-o seară de iarnă a nimerit acolo şi Maria Tănase. Un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă, la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit la patronul localului pentru ca animalul să fie lăsat înăuntru, la căldură. Animalul s-a lăsat dus într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La Poarta Albă venea autorul versurilor cantecului Din bucata mea de pâine, autor rămas anonim pentru că nimeni nu s-a gândit să-i consemneze numele. Cântecul a ajuns la Poarta Albă de la bodegile de periferie şi această întâmplare mi-a reamintit de celebra istorie a tangoului, „născut” la periferia oraşului Buenos Aires  – sigur, păstrând proporţiile. La Poarta Albă mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă care îşi multiplicau poeziile şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o perioadă, necesară ca „distinsul” client să se lămurească, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea poeziile, semn că aştepta răsplata… Unii muşterii îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”, adică de secărică. Să amintim versurile cântecului ce făcea atmosferă la Poarta Albă, versuri care au intrat deja în conştiinţa populară, versuri citate şi astăzi, cu diferite ocazii:

„Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om şi-un câine

Omul nu mă mai cunoaşte

Câinele mă recunoaşte.”

Versurile unui alt poet de cârciumă, uitat şi el, răsunau seara la Poarta Albă din Dorobanţi, acolo unde muşteriii îşi înecau amarul sau, pur şi simplu, veneau pentru atmosfera din local. Poetul de cârciumă nu a făcut altceva decât să-şi facă publică situaţia în care se afla. A dispărut localul, poetul de cârciumă a dispărut şi el, dar cântecul le-a supravieţuit:

„Eu nu-s decât un vagabond

Bătut de vânturi şi de ploi;

Sunt un gunoi

Dar, din an în an

Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

Pușa Roth

 Maria Tănase, „Leliță cârciumăreasă”