Din Bucureștiul de altădată: „Podurile”

calea mosilor

Doamnelor şi domnilor, vă invit iar şi iar la o plimbare imaginară prin Bucureştii sfârşitului de secol XIX, mai exact în luna octombrie a anului  1878, atunci când armata română, victorioasă în războiul împotriva turcilor, intra triumfător in Bucureşti. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „Podurile””

Povestiri despre Calea Victoriei

povestiri despre calea victoriei

eveniment liber sa spunJoi, 11 septembrie 2014, ora 19.00, la Muzeul Municipiului Bucureşti, Palatul Șuțu (Bulevardul Ion C. Brătianu, nr. 2), va avea loc conferința Povestiri despre Calea Victoriei, susținută de Constantin Bălăceanu Stolnici.

calea-victoriei-19301

„În primul rând, în copilăria mea nu existau străzi asfaltate. E drept că nu mai existau nici străzi pardosite cu bârne de lemn, cum era Podul Mogoşoaiei pe vremea bunicilor mei. În centru, străzile erau toate pavate cu piatră cubică. Unele din ele mai erau „pavate” cu bolovani. La periferie toate drumurile erau ca drumurile de ţară din pământ bătut sau cu pietriş, care se umpleau de noroi după fiecare ploaie mai abundentă”, scrie Constantin Bălăceanu Stolnici în cartea Amintiri. O viaţă de poveste în Bucureştiul interbelic.

c balaceanu_stolnici

Constantin Bălăceanu Stolnici este un om de știință român, medic neurolog, pioner în domeniul neurociberneticii, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene.

Activitatea medicală şi-a desfasurat-o la spitale precum Spitalul Colentina, Spitalul Dr. Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, a fost și șef de secție la Institutul Național de Gerontologie cât şi la Serviciului Metodologic de Neurologie și Neurochirurgie.

Constantin Bălăceanu Stolnici este Efor testamentar al Așezămintelor Brâncovenești (Biserica Domnița Bălașa); Membru al Adunării Naționale și al Consiliului Național al Bisericii Ortodoxe Române; Președinte al Societății Ateneul Român; Director onorific al Institutului de Antropologie al Academiei Române; Președinte de onoare al Universității Ecologice din București; Președinte al familiarilor Ordinului de Malta din România; Președinte al Centrului Internațional Antidrog și al Drepturilor Omului. Are următoarele afilieri: Membru de onoare al Academiei Române; Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR); Academia de Științe Medicale din România; Societatea de Istorie a Medicinei; Societatea Internațională de Lingvistică Aplicată; Societatea franceză de Neurologie; Congresul Interamerican al Medicilor și Chirurgilor; Societatea Braziliană de Cibernetică; Societatea Franceză de Înalte Studii; Societatea Madrilenă de Cibernetică, (membru de onoare); Societatea Mondială de Cibernetică și Sisteme Generale (Londra); Societatea Internațională de Medicină Cibernetic; Asociația Americană de Cibernetică.

A publicat peste 25 de cărţi, între care peste 15 lucrări în domeniul neuroştiinţei.

Intrarea 7 lei. În preţ este inclusă vizitarea expoziţiei permanente.

Următoarele conferinţe de joi:

Joi, 18 septembrie 2014, ora 19.00: 

Memoria culturală a exilului românesc. O incursiune istorică cu dr. Mihai Neagu Basarab.

Joi, 25 septembrie 2014, ora 19.00: 

Cartiere ceferiste în Bucureşti cu Andrei Răzvan Voinea.

Joi, 2 octombrie 2014, ora 19.00:

Fotograful Franz Duschek cu Emanuel Bădescu.

 

Din Bucureștiul de altădată: Podul Mogoșoaiei (3)

Podul_Mogoşoaiei foto f duschek 1874

Spuneam la începutul acestui capitol dedicat celebrei străzi bucureștene că atunci când scrii despre istoria unui oraş, apelezi şi la cărţile unor autori care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

cezar-petrescuAstăzi m-am oprit la romanul Calea Victoriei de Cezar Petrescu, apărut în anul 1930, când vorbeam deja de București ca de Micul Paris. Romancierul, nuvelistul, traducătorul și gazetarul Cezar Petrescu (1 decembrie 1892, Cotnari, Iași–9 martie 1961, București) aspira să scrie o nouă Comedie umană, precum Honoré de Balzac, o Cronică românească a veacului XX. Cezar Petrescu este unul dintre cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului. A fost redactor la „Adevărul”, „Dimineața”, „Bucovina”, „Țara nouă”, „Voința”, fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale „Hiena”, care a apărut între anii 1919–1924. Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu, întemeiază revista „Gândirea” în anul 1921. Este fondator al ziarelor „Cuvântul” și „Curentul” în 1928; director al ziarului „România” în 1938 și al revistei „România literară”, 1938, suprimate în 1940. Cezar Petrescu devine membru al Academiei Române în 1955. Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului, în colaborare cu M. Novicov. Dintre scrierile sale amintim: Întunecare, volumele I-II (1927–1928); Calea Victoriei, 1930; Oraș patriarhal, 1930; Fram, ursul polar, 1931; Greta Garbo, 1932; Duminica orbului, 1934.

Iată ce scrie Cezar Petrescu în romanul Calea Victoriei:

„Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus… Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruzi – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia; tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei.[…]

Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate. De unde vin şi ce îi goneşte pe toţi? E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scânteie din focul divin. E greu să admiţi că dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi… el singur încă va mai trăi peste veac, într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu.”

cezar petrescu calea victoriei

Cezar Petrescu motivează alegerea unui astfel de subiect, dedicat aparent unei străzi, recunoscând că în acest demers a fost „ajutat” de gazetarul Cezar Petrescu:

„Calea Victoriei e fructul experienţei personale într-o mare măsură, dar este mai ales fructul experienţei altora, la care am asistat şi adesea am participat vreme de zece ani. Calitatea mea de gazetar mi-a permis să observ, de la un post privilegiat şi indiscret, toate tainele vieţii bucureştene. Drame intime şi morale, înălţări şi prăbuşiri, triumful ambiţios şi falimentul vanităţilor, tot ceea ce colcăie, abject şi sublim, în acest bâlci care e Calea Victoriei, culminând pe distanţa dintre Capşa şi Palat.”

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Podul Mogoșoaiei (1)

Podul_Mogoşoaiei foto f duschek 1874

Podul Mogoşoaiei, fotografie de F. Duschek, 1874

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

gh crutzescu podul mogosoaei

M-am oprit astăzi la cartea Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu*)(Editura Librăriei Socec, 1931), lucrare ce evocă în primele pagini imaginea începuturilor acestei străzi bucureştene (Calea Victoriei de astăzi), sub domnia lui Constantin Brâncoveanu**). Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale.

bucuresti-gravura pe lemn 1789

București, gravură pe lemn, 1789

„Un an după moartea bunicii sale – scrie Gheorghe Crutzescu în primul capitol, Nașterea și copilăria – Constantin Brâncoveanu se suie pe scaunul Ţării. Era fire plecată spre cele frumoase şi mare iubitor de construcţii. De ce oare nu şi ar fi legat palatul lui din Bucureşti cu castelul de la Mogoşoaia, pe care tocmai îl isprăvise? Ar fi nu numai lucru de trebuinţă pentru dânsul, dar încă supărător din cale afară pentru rudele lui, care îşi vor vedea proprietăţile tăiate în două.

Astfel, într-o zi, din poarta casei sale de lângă gârlă (unde sunt azi marile temelii cu destinaţie necunoscută), Vodă pune sfoară drept spre Mogoşoaia, tăind astfel uliţă nouă prin mahalaua existentă a Scorţarului, prin întinsele proprietăţi ale mătuşii sale Doamna Maria, văduva lui Şerban Vodă Cantacuzino, prin locurile Bălăceanului, văr bun şi cel mai duşmănit dintre duşmanii lui Brâncoveanu, în sfârşit, prin terenurile Zlătarilor şi, ieşind din oraş dincolo de mahalaua Sărindarilor, prin cele stăpânite de mănăstirile Snagov şi Căldăruşani.

«Şi astfel», scrie Gion, «îşi croi Vodă un drum mai drept şi mai scurt spre moşia Măriei Sale. Aceasta s-a petrecut în anul 1692. Podul Mogoşoaei se deschisese şi deschis a rămas şi va rămâne cât or fi Bucureştii»…

Acest drum nou s-a născut şerpuit, spre ciuda «edililor» şi «urbaniştilor». Dar n-au ce i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă – şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care azi ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale. Şi râpa era mult mai repede, pe vremuri.

Fiind pe muchie de deal, locurile erau uscate şi sănătoase şi de aceea, de-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case. Case încăpătoare, întru nimic deosebite de conacele lor de la ţară, căci până mai acum o sută de ani, când au apucat să vie în ţară arhitecţi străini, meşterii noştri ridicau clădiri după obiceiul ţării şi cum apucaseră dela părinţi.”

Pușa Roth

*) Gheorghe Crutzescu (1890–1950) a studiat dreptul şi a lucrat în diplomaţie. Podul Mogoşoaei este unica sa lucrare de o deosebită valoare documentară şi chiar literară.

**) Constantin Brâncoveanu (1654–15 august 1714), mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Din Bucureştiul de altădată: Primarii Capitalei (2)

Continuăm, doamnelor şi domnilor, periplul nostru bucureştean, oprindu-ne tot la Primăria Capitalei, mai precis la primari, personalităţi importante care au hotărât, într-un fel sau altul, soarta oraşului, dezvoltarea acestuia şi, evident, modernizarea lui.

Un alt primar al Capitalei, unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia sa, motiv pentru care a fost supranumit „Nababul”, a fost Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832, Bucureşti–23 martie 1913, Bucureşti), om politic, jurist, mare latifundiar, preşedinte al Partidului Conservator şi al Consiliului de Miniştri. Cantacuzino a avut o bogată activitate guvernamentală şi parlamentară, remarcându-se şi în funcţiile de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi preşedinte al Senatului României.

Gheorghe Grigore Cantacuzino era descendentul unei vechi familii boiereşti, mari proprietari de pământ. Părinţii săi erau marele vornic Grigore Cantacuzino şi Luxiţa Creţulescu. După terminarea studiilor în străinătate, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a întors în ţară, colaborând la unele publicaţii precum „Revista Română” şi „Revista Dunării”. În 1862, se înscrie în magistratură, fiind judecător la Tribunalul Ilfov şi membru al Curţii de Apel Bucureşti. În 1864 îşi prezintă demisia din această funcţie, ca semn de opoziţie faţă de politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, se iniţiază în francmasonerie şi activează în „monstruoasa coaliţie”. După abdicarea domnitorului, Cantacuzino revine în magistratură şi este numit preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866). Îşi începe cariera politică în calitate de deputat de Prahova în Adunarea Constituantă din 1866. În perioada mai 1869–ianuarie 1870 este primar al Capitalei. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele (azi în Parcul Carol). Sigur, Gheorghe Grigore Cantacuzino este un exemplu pentru alţi primari sau politicieni, poate şi numai pentru simplul gest de a lăsa ceva care să reamintească trecerea lui prin istoria oraşului. Oare câţi politicieni i-au urmat exemplul de a renunţa la banii ce li se cuveneau în favoarea oraşului? Vorba cântecului : „Cine, cine / E albastru cu buline?”

Dar să continuăm povestea acestui primar generos, a acestui politician care s-a zbătut să realizeze ceva pentru ţara lui. Timp de două mandate activează ca ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu. Principala sa preocupare a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la poduri şi şosele. Activitatea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu se rezumă numai la atât, pentru că Palatul Cantacuzino, situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), construit în primii ani ai secolului XX de arhitectul I. Berindey, într-un stil ce imbină academismul francez cu amintiri ale rococo-ului şi accente decorative de Art Nouveau, i se datorează. Palatul este cunoscut şi sub denumirea de „Casa cu lei” datorită celor două statuete împunătoare aflate la intrare. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial „George Enescu”. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi Medalia de Onoare a Legiunii Franceze. În decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta soţie a fiului mai mare al Nababului, se căsătoreşte cu George Enescu.

Doamnelor şi domnilor, câte surprize oferă istoria! Imprevizibila istorie!

Puşa Roth

 

Fiziologia gustului: Băcăniile de altădată

Doamnelor şi domnilor, am deschis astăzi cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei şi am găsit un pasaj despre istoria băcăniilor din Bucureşti, despre care autorul spune că este o instituţie unică şi aş adăuga eu o instituţie care este ca o carte deschisă spre a afla care sunt sau, mai bine zis, în acest caz, care au fost gusturile unei epoci în materie culinară.

„Această instituţie, spune Crutzescu, era necesară bucureşteanului ca aerul, apa şi gazeta de dimineaţă. Băcăniile erau pline cu trufandale de-ţi lăsa gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnate întregi la prag, cu mormane de iepuri şi potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi un pelin cu sifon.”

Mde, vremurile au trecut şi acum omul grăbit ia mâncarea la pachete congelate, vidate, asortate şi altele, şi altele. Nu spune nimeni că nu e bine, dar parcă a dispărut poezia acelor vremuri, dar şi bucuria de a te târgui. Câte poveşti nu s-au scris, câtă cerneală nu s-a scurs despre cei ce se hrăneau gustând o măslină de ici, o bucăţică de dincolo. Şi aşa ca din senin mi-am amintit, citind prin cronicile vremii, că la Iaşi, la Smirnov, se zăbovea preţ de o ţuică-două sau chiar trei, că, mde, ce mai conta, se ciuguleau câteva măsline-ochi de bou, câteva icre negre, o felie de jambon, salamuri, lacherdă, viţel rece, uscături amestecate cu pâine de secară, cubuleţe. Fiecare gusta, că aşa viaţa pare mai frumoasă iar pofta vine mâncând.

Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Dughene pe Podul Mogoşoaiei

Se pare că războiul edililor oraşului cu dughenele şi tarabele improvizate nu este deloc o invenţie a vremurilor actuale. Aceste locuri de negoţ improvizat au existat dintotdeauna în oraş şi le puteai întâlni chiar şi pe arterele cele mai importante, inclusiv pe Podul Mogoşoaiei.

În însemnările sale, referindu-se la Podul Mogoşoaiei aşa cum arăta el la începutul secolului al XIX-lea, Ion Ghica arăta că între vechile curţi boiereşti începuseră să se furişeze tarabele neguţătorilor, sugrumând circulaţia. Pe aceste tarabe „…se înşirau, într-o rânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te izbeai de putina cu păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cismele, plătind câte o leţcaie-două turceşti”.

În războiul tarabelor de pe Podul Mogoşoaiei au fost angrenaţi chiar şi domnitorii ţării. Mărturie în această privinţă este următorul pitac domnesc din 4 iunie 1814 prin care Caragea Vodă îi comunică lui Vel Agă (şeful poliţiei Capitalei):

„Cinstite şi Credincios boierule al Domniei-Mele, Dumneata Vel-Agă, pentru ca să fie lumina podului Mogoşoaiei totdeauna slobodă spre înlesnirea trecătorilor, când se întâmplă de se îngesuiesc carele şi butcile, poruncim ca luând împreună şi pe polcovnicul de pod, să mergi prin toată linia acelui pod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea scosuri înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de-a lor bunăvoie nu şi le vor ridica, atunci să urmezi dumneata de a le sfărâma.”

Secolele s-au schimbat, moravurile ba! Simplu ca bună ziua!

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu

Nu există loc pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, care să nu fie încărcat de istorie. Chiar la începutul ei se afla metocul de la Măgureanu, iniţial rezervat ca locuinţă de iarnă a mitropolitului ţării şi apoi sediu, pentru mai mulţi ani, al şcolii greceşti de la Sfântul Sava, unde au învăţat carte Ion Heliade Rădulescu, Dionisie Fotino, Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei şi alţi fruntaşi de marcă ai ţării din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Puţin mai sus, pe partea stângă, peste drum de actualul Muzeu de Istorie Naţională a României, se aflau casele în care a trăit mai bine de o jumătate de veac cel care a lăsat celebrul testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Şi a patriei cinstire!”,

autor, printre altele, şi al unei Gramatici româneşti, cunoscutul Ienăchiţă Văcărescu (probabil 1740–12 iulie 1797). După cum aflăm din relatări de epocă, nu o ducea deloc rău. Casele lui de pe Podul Mogoşoaiei adăposteau „o mulţime de fete, tinere şi gingaşe, îmbrăcate cu cele mai luxoase veştminte, cu rochii de Şaluri şi de Sevain, cu ii de borangic şi de zăbranic bogat cusute”, care „îl slujeau, unind pe lângă serviciul casei şi talentele desfătătoare ale dansului, al cântării şi al muzicii instrumentale. Noul Agamemnon se înconjurase de o mulţime de Brizeide. Nici Tersitul nu lipsea petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea râsurile oaspeţilor prin titlul familiar de «vere spătare», prin declaraţiunile amoroase şi prin cântecele de dor ce adresa veselului boier.” Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu”