George Țărnea, arbitru al bunelor maniere

george-tarnea-amintiri-studentie-serban-cionoff

Motto: „Draga mea, iubito,

Trebuie să-ţi spun

Rufele se spală

Cu mai mult nebun.”

George Ţărnea

amintiriÎmplinindu-se, ieri, 2 mai 2014, 11 ani de când George Ţărnea, inefabilul baladist şi neînlocuitul meu frate întru boemă, s-a mutat la Ceruri, am postat pe pagina mea de facebook o poemă a sa. Nu mică mi-a fost mirarea şi, mai ales, emoţia văzând că gestul meu nu a trecut neobservat şi că versurile lui Geoge au statornici admiratori. Aşa încât am solide temeiuri ca să spun că nu trebuie să aşteptăm, neapărat, să se împlinească un anume soroc pentru a-l evoca pe acest admirabil coleg de generaţie şi părtaş întru al năzdrăvăniilor unei tinereţi de neuitat.

Să tot fi fost, bunăoară, într-o duminică din primăvara lui 1968, pe când împărţeam cu George deliciile unui an de repetenţie la Facultatea bucureşteană de filosofie. George, anul II bis-bis (adică mai fusese o dată repetent, tot în anul II şi tot la filosofie), pe când eu, doar anul II bis.

Ne aflam, aşadar, pe la orele prânzului, la cafeneaua „Albina”, peste drum de Arhitectură, iar stomacul începea să ne dea semnale de răzvrătire faţă de regimul alimentar restrictiv prelungit la care îl supuneam. În consecinţă, părtaşul nostru de masă, Bittzy , student, el însuşi în anul II (ediţia a nu ştiu câta), dar la Conservator, a decretat: „Haideţi la mine, la masă!”

bucuresti troleibuz

După ce am convenit cu Nea Marin, barmanul, că ne vom regla conturile „imediat ce luăm banii de la reviste”, am plecat în pas voios direct la staţia Universitate, de unde trebuia să luăm troleibuzul 88 pentru ca să ajungem în strada Tunari, acasă la Bittzy. Galanton cum îi era firea lirică, George a socotit că nu se cade să mergem acasă la om fără un buchet de flori. Fireşte, pentru doamna Puşa, mama prietenului nostru. Drept pentru care, cu mână calificată, a cules nişte piese rare direct din rondurile din preajma staţiei.

Numai că, ceasul rău-pisica neagră!, nici nu apucasem, George şi eu, să ne facem comozi, pe canapea, în antreluţă, că s-a auzit vocea tunătoare a doamnei Puşa:

– Iar mi-ai adus pe cap toţi beţivanii Bucureştilor? Nemâncaţii ăştia cine mai sunt? De pe unde i-ai cules?

Dar, intrând în odaie a avut surpriza să mă recunoască. Normal că a fost o „surpriză” fiindcă, fiind cacaracean ca şi domnia sa, mă cunoştea nu doar pe mine , ci şi pe părinţii mei. Vezi Doamne, doamna farmacistă şi domnul colonel…

Ar fi urmat, normal şi firesc, nişte scuze – fireşte, imediat acceptate – şi, după asta, invitarea noastră la masă.

george tarnea serban cionoff

Numai că, George, care prospectase deja şi frigiderul şi terasa casei, fiind deja edificat la ce s-ar fi redus meniului zilei, a luat de me masă buchetul şi, cu voce marţială, a decretat:

– Doamnă, aceste flori vă erau dedicate. Dar, pentru că dumnevoastră nu aţi ştiut să vă onoraţi calitatea de gazdă, vi le retragem.

Apoi, mi s-a adresat pe acelaşi ton categoric:

– Cioane (derivat familiar din numele meu de familie, n.n.) mergem la Tanti Dobre!

„Tanti Dobre” sau „Tanti Lenuş” fiind mătuşa mea care locuia pe strada Judeţului, lângă Circul de Stat, femeie de lume şi gazdă impecabilă.

Zis şi făcut! Ne-am dus la „Tanti Dobre” unde după ce am savurat felurite bunătăţi, plus cahfeluţa aferentă, am părăsit voioşi locaţia. Nu înainte, fireşte, de a ne fi asigurat – tot de la „Tanti Dobre” – fondul de rulment necesar descinderilor „la cafine”, măcar pentru primele zile ale săptămânii care stătea să înceapă.

Şerban Cionoff

Poezie și muzică de Ziua Culturii Naționale, la ICR Stockholm

gabriela melinescu dana dragomir

Institutul Cultural Român de la Stockholm va marca Ziua Culturii Naţionale printr-un program avându-le în prim plan pe scriitoarea Gabriela Melinescu şi pe naista Dana Dragomir, două personalităţi remarcabile ale culturii române stabilite în Suedia. Evenimentul va avea loc miercuri, 15 ianuarie 2014, la ora 18.30, la sediul Institutului.

În prima parte a serii vor fi prezentate cele mai recente volume de poezie românească aparute în limba suedeză: Floarea de menghină de Svetlana Cârstean (Ramus, 2013, traducere de Athena Farrokhzad), Austerloo de Daniela Crăsnaru (Ellerströms, 2013, traducere de Dan Shafran), Pe spatele peștișorului de aur de Gabriela Melinescu (Ellerströms, 2013, traducere de Inger Johansson) şi Cerul din burtă de Ioana Nicolaie (10TAL 2013, traducere de Inger Johansson). Pe lângă Gabriela Melinescu, vor mai participa editorul Jonas Ellerström şi traducătorii Inger Johansson şi Dan Shafran, cel din urmă fiind şi Directorul ICR Stockholm. În cea de-a doua parte a programului, Dana Dragomir va interpreta la nai muzică de inspiraţie folclorică.

petre chirea casa bunicilor

Petre Chirea, Casa bunicilor

Gabriela Melinescu este poet, prozator, traducător şi grafician, autoarea a peste 20 de volume şi laureata a numeroase premii. Este stabilită în Suedia din 1975.

Dana Dragomir este o naistă de renume internaţional, stabilită în Suedia din 1986. Are unsprezece apariţii discografice, printre care şi un album împreună cu Gheorghe Zamfir.

In memoriam Nicolae Labiș

nicolae labis

Institutul Cultural Român, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare şi Fundaţia Culturală „Vatra” organizează sâmbătă, 22 decembrie 2012, ora 11.00, la Biblioteca Judeţeană, Sala de conferinţe, manifestarea In memoriam Nicolae Labiş, sub genericul M-a strivit, Pasărea cu clonţ de argint.

Invitate de onoare: Marga Labiş, sora poetului şi Angela Buciu. Moderatoarea întâlnirii: Florica Bud. Minirecital de poezie: Claudiu Pintican. Concert de colinde susţinut de grupul „Tradiţii maramureşene”.

Calendar: Nichita Stănescu

Începutul: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”

Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 78 de ani, o vârstă pe care nu știu dacă îndrăznea să și-o imagineze, dar o vârstă care, spre deosebire de veacurile de demult, nu mai este acum o excepție.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploiești în 31 martie 1933. Tatăl său (Nicolae Hristea Stănescu, n. 19 aprilie 1908) provenea dintr-o familie de țărani prahoveni, de pe lângă Filipeștii de Pădure, veniți la Ploiești la începutul secolului al XIX-lea. Bunicul său, stabilit în mahalaua Sfânta Vineri, aproape de Bariera Bucovului, se specializase în producerea și comercializarea unor țesături grele. Avea un atelier de aba. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin (n. 16 februarie 1910, Voronej) era descendenta unei famillii nobile rusești; tatăl, fizicianul și generalul Nikita Cereaciukin, fusese în perioada 1900–1917 profesor de matematică și fizică la Corpul de Cadeți din Voronej. Participant în timpul războiului civil de partea albilor, distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Sfântul Gheorghe”, generalul Cereaciuchin se refugiază cu familia în Turcia, în 1917, ajunge apoi, în 1920, la Constanța, pentru a se stabili prin 1926 la Ploiești.

În perioada 1944–1952, Nichita Stănescu a urmat cursurile Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (devenit în 1948 „I. L. Caragiale”), școală prahoveană renumită, care păstra exigențele înalte ale învățământului mediu românesc din perioada interbelică, în ciuda vremurilor tulburi. În 1952 intră la Facultatea de Filologie a Universității din București, opțiune cu totul surprinzătoare pentru familie, care îl știa plecat pentru examenul de admitere la Politehnică. În perioada 1955–1957 termină primul său volum de versuri care va apărea mult mai târziu, la nouă ani după moartea poetului (în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la ora 2,10, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti), în 1992.

Pentru viziunea de ansamblu asupra operei lui Nichita Stănescu, recuperarea versurilor scrise în timpul studenţiei, a acelui registru cu coperţi dungate, intitulat Cântece la drumul mare, dobândeşte deosebită importanţă. Sub titlul Argotice, sub care poetul intenţiona să le publice, Doina Ciurea restituia după două decenii poeziile din perioada studenției, plus câteva ulterioare (până în 1960, anul debutului editorial cu Sensul iubirii), legate ca factură lirică de primele.

Argotice (Bucureşti, Editura Românul, 1992) adaugă o imagine nouă la ceea ce critica şi cititorul considerau că ştiu despre poezia lui Nichita Stănescu. El nu e deloc un începător în aceste versuri de tinereţe (dar cât de tânăr e un poet la 22 de ani?), în sensul că ar aproxima o poetică mai târziu etalată şi consolidată.

Se întâmplă – ca să vorbim în limba nichitastănesciană – mai multe întâmplări ciudate în acest caiet din 1955, în plină epocă proletcultistă. Nichita Stănescu este original în cadrul unei poetici care, de fapt, nu-i aparţine. Aceste „cîntece la drumul mare”, mici balade păstoase, scot la iveală pitorescul substanţei lăutăreşti, un material argotic în genul Cânticelor ţigăneşti (1941) ale lui Miron Radu Paraschivescu, nereeditate şi probabil necunoscute în acei ani. Dar e ceva în plus în seva colorată, plină de fantezie lingvistică a acestor poezii: o anumită violenţă a imaginilor (mă refer la capacitatea lor de a şoca), apoi cultivarea paradoxului şi curajul expresiei „tari” („poezie, târâtură de cuvinte”, scrie Nichita Hristea Stănescu într-un loc), epitetul neaşteptat şi predispoziţia ludică pe care le vom întâlni din belşug în opera de maturitate, e adevărat în alte veşminte lirice.

Aceasta ar fi o primă ipostază, în care copilăria într-un Ploieşti pitoresc, cu mahala balcanică şi limbă ascuţită, unică în felul ei, va fi lăsat destule urme. Sunt câteva texte admirabile nu numai pentru savoarea argotică: În cârciuma lui Malastropu, Strada Berzelor, În Tei, De la vrăjitoare, Cântec de lehamite, Cântec vechi de lună nouă, Sile cel vechi, Lui Tudor Arghezi, Mutu. Iată un Cântec de lume: „Toată frunza-mi zice lotru / c-am furat un ram din codru… / Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce / dorurile-n el, năuce, / dară nopţile-nstelate / i le ţine lui pe toate. // Tot aş sta şi tot mi-i modru. // Înserarea-mi zice lotru, / seară confundată-n moină, / c-am furat din ea o doină / ce-am cântat-o în neştire… // Numai mândra-mi zice mire… / … dar la capul dragei mele, / plop îşi urcă frunza-n stele / vântul de-l îngână-n ramuri, / plopul alb cu noaptea-n ramuri.”

A doua ipostază este sinonimă cu acea emoţie greu de descris (şi chiar de descifrat) în limbaj critic, specifică elementului ludic din poezia lui Nichita Stănescu. E un joc paradoxal, un joc cu lucrurile grave, cu semnificaţia metafizică a acestora, comunicarea rarisimă din clipa de transparenţă totală. Aici doar presimţit, prevestit în câteva poezii, unele mimând ingenuitatea, altele încărcate de o tandreţe amară, ca acest Cântec de toamnă din care am citat în titlu versul, deloc surprinzător prin prisma liricii nichitastănesciene: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”.

Edict anunță viziunea cristalizată odată cu volumul din 1964, O viziune a sentimentelor: „Pot să fiu uitat, pentru că / nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. / Pot fi părăsit, pentru că / nu-mi iubesc picioarele, pot merge / şi cu aerul. / Pot fi lăsat singur, pentru că / sângele meu se varsă în mare / oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat / ca nişte bariere. / E lumină destulă. Privirile mele / nu văd decât o singură mască. / Dar ea nu există încă, aşa că e loc, e loc, este.”

Necunoscut, marele poet de mai târziu exista încă din 1955.

Costin Tuchilă

Vezi și Nichita Stănescu, Liber să spun, 13 decembrie 2010

Costin Tuchilă, „Organ al sferei”