Au trecut anii peste mine cum au trecut peste râul din spatele grădinii, peste sălciile umilite de singurătate, peste trifoiul înflorit… Iar eu m-am aflat în fiecare zi, în fiecare anotimp şi m-am trezit în fiecare dimineaţă pentru mai târziu, în fiecare săptămână pentru luna următoare şi în fiecare an pentru un nou început. Atunci, de ce în toate trecerile eu nu apar?
Mă plimb într-un parc, prin timpuri pierdute de vremuri, Pălării şi umbrele, Rochii lungi şi jobene, Se ascund şi apar, năluci, ieşite din basme uitate, Trăind în visele dulci, printre cărţi răsfirate, Tremurătoare umbre se aştern pe alei seculare Lângă arbori ce râd, lacrimi de ramuri, în floare, Murmură vântul, adie cu dor,
Şopteşte prin frunze, jucăuş, zâmbitor, Fluturi albaştri, dantelă, clipesc prin buchete răzleţe Pe chipuri citesc iubirea seninelor feţe, O clipă în amurg se coboară roşiaticul soare, Peste întinderea zării, ca un suflu, o boare, Desculţă pe iarba ce creşte, respir pământul ce tace sub mine În liniştea lui mă cuprind, mă învelesc, secunde divine, Izvor de cuvinte le adun, emoţie, visare, Vâltoare de aer şi flori le strâng din uitare, Mă îmbată mirosul în aerul proaspăt Din zâmbetul florilor, voal de mireasmă, Aştern curcubeu peste inima mea, nuanţe încurcate Sentimente adunate, intense şi viu colorate, În imagini şi viers le scurg pe hârtie, Dansând sub peniţa zglobie. Uitare şi dor, Tăcere, iubire, Partituri în cuvinte.
E doar o magie, sonet, simfonie?
Eu sunt şi respir… poezie!
cândva, femeia frumoasă îndepărta cu grație coaja întunericului, purta parfumul îmbrățișării despicat în fâșii mici sau scria legi pentru umbre înalte ce se zbat și acum într-un fel de veghe iar când lucrul acesta se întâmpla, cineva turna vin roșu peste începuturi și cultiva cu grabă respirații încinse de neamul crucilor chiar sub inimă brusc, îți dai seama cât de departe e vremea aceea despre femeie îți amintești că era slabă, că prefera caii, nu oamenii, întindea lumina pe masă doar cu mâna stângă și amesteca mai apoi culorile vii bine înfipte în soare
și, pentru că icoanele de sărutat trec mereu prin proba focului, femeia apare rar, doar atât cât să-și incendieze obrajii apoi pleacă dar niciodată când pleacă, nu pleacă de tot
uneori așază lucruri vii pe un perete, foarte sus apoi, sorbind dintr-o rodie coaptă, se face mai frumoasă atât de frumoasă că nimeni n-o mai vede
în jur se împrăștie vârtejuri din cer și rămâne doar ea…
M-am trezit în ajun, în voci de cocoși taciturni Prevestind răsăritul în miros de tăciuni, În glasuri zglobii de copii cu nasuri roșite Ce cântă colindul cu voci răgușite Și țanțoși ca niște mini-haiduci, Umplând ale lor trăstioare, Cu covrigi, mere și nuci…
Mirosul de lemn și de foc și de lut, Face să fie atât de cald și de sfânt, Și toată iubirea ce o primesc și o simt O pun în cutii de cadou sub brăduț, Fără vreun schimb, doar cu gânduri cernut.
Arome de iarnă și de cuget curat, Primesc alb în suflet, îl redau și-l prefac În lumina divină și-n dragoste mare, Arhivată în mine, creând un nou Soare.
Trăiesc intens într-o albă poveste, Ce mintea o scrie și gândul o țese, Renasc Eu din Mine, pe aripi de Lună, Pe zboruri de raze și luciu de drum, E iarnă, e alb, e Crăciun, Și sunt a mea versiune cea mai bună, De până acum…
asemenea frunzei nimic nu înspăimântă nimic mângâierea brumei pe fiecare umbră primeşte ţărâna veşmânt de toamnă o rostogolire în gol asemenea frunzei că nu îţi este teamă de cădere cunoscătoarea dansului autumnal bucură-te priveşte în urmă şi vezi cât de puţine rămân pentru paradis câte mâini sfarmă şi ultima secundă de viaţă ca un puzzle pe care-l refaci de plictiseală cu ochii închişi până când te prinde somnul şi guşti din linişte şi guşti.
lângă mine merge trecutul cadenţăm amici liniştit uneori prin întuneric mă strânge de mână deschide uşi când e trist stă ascuns sub sacoul meu vechi cocoaşă dureroasă la ploaie la frig nu vorbeşte nu îl întreb noaptea doar îi aud oftatul din perna vecină poate de bătrâneţe sau plictiseală mă mint ştiu că ar vrea să plece să-mi găsesc singur paşii
Somnul îmi era neîntreruptă pândă Ruga – necontenită veghe.
Ştiam că de voi adormi mă va răpune.
Într-o zi călăul meu nu şi-a mai putut purta trupul prin focul deşertului şi m-am gândit că mi-ar fi uşor să-l ucid. Dar în loc să-l ucid i-am purtat leşul în spate până la izvorul ivit în cale şi l-am salvat.
Că pustiul în care urma să rămân singur mi-a revelat sfârşitul meu.
Şi mi-a revelat măreţia lui Dumnezeu care cu un ceas mai înainte de-a ucide m-a învăţat a iubi.
Astfel am înţeles că moartea mai înainte de-a te înfricoşa te va înţelepţi. Îţi va arăta calea spre desăvârşire.
Spuneţi-mi ce e desăvârşirea dacă nu împăcarea cu cel ce vine cu sabia asupra ta?
Clipa în care ceri iertare spinului că te-a însângerat?