Dorel Vișan participă la Festivalul „Huarí, fereastra culturală a Anzilor”

Ediția a patra a Festivalului Internațional de Poezie „Huarí, ventana cultural del Ande” („Huarí, fereastra culturală a Anzilor”) din Peru, dedicată poetului, prozatorului, criticului și profesorului peruan Antenor Samaniego (1919–1983), se desfășoară în perioada 7–11 noiembrie 2012 și reunește poeți din peste 12 țări: Spania, Portugalia, Statele Unite, Canada, Palestina, Ecuador, Columbia (invitată specială), Argentina, Mexic, Venezuela etc.

Din România au fost invitați actorul Dorel Vișan și scriitorul și traducătorul Christian Tămaș. În cadrul Festivalului va fi prezentată versiunea în limba spaniolă a Psalmilor lui Dorel Vișan (Salmos, traducere și prefață de Christian Tămaș, Editura Ars Longa, 2012).

  Vezi: Arhiva categoriei Poezie

Lansare de carte: „Dispars” de Vlad Moldovan

Marţi, 16 octombrie 2012, ora 18.00, la Librăria „Book Corner” (Bd. Eroilor, nr.15, Cluj-Napoca), va avea loc lansarea volumului Dispars de Vlad Moldovan, volum apărut recent în colecţia „Poezie” a Editurii Cartea Românească. Prezintă:Alex Goldiş, critic literar şi Ştefan Manasia, redactor la revista „Tribuna”. Moderator: Valentin Moldovean.

Vlad Moldovan s-a născut la 9 noiembrie 1981, în Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A urmat studii masterale şi doctorale (cu o teză despre hermeneutica lui F.D.E. Schleiermacher) la aceeaşi universitate. În prezent este cercetător postdoctoral al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi redactor la revista „Steaua”. A publicat poeme şi articole în revistele literare „Familia”, „Vatra”, „Apostrof”, „Poesis”, „Discobolul”, „Echinox” etc. Este prezent în antologiile: La Neagra (2007), Literatura tânără (2007), Nasturi în lanul de porumb (2008), Lunga noapte a liricii româneşti tinere, Institutul Cultural Român, Berlin (2009). A debutat editorial cu volumul Blank, Editura Cartea Românească, 2008, premiat de USR Filiala Cluj (2 008), USR Filiala Arad (2008), la Congresul Național de Poezie, Botoşani (2009), şi la Concursul Naţional de Poezie ProVERS, Nicula (2009). Este membru activ pe site-ul clubliterar.com.

Adrian Munteanu va fi premiat la Târgul Internaţional de Carte de la Milano

Adrian Munteanu a fost desemnat printre cei trei poeţi care vor primi Premiul Internaţional de Literatură NUX la Târgul Internaţional de Carte de la Milano, care va avea loc în perioada 26–29 octombrie 2012. Împreună cu Adrian Munteanu, vor primi această distincție poetul nord-irlandez Desmond O’Grady şi scriitorul francez Daniel Maximin.

Scriitorul Adrian Munteanu va ridica Premiul în cadrul unei conferinţe de presă care va avea loc la Milano Linate aeroporto – Parco Esposizioni Novegro, situat în inima oraşului Milano.

Târgul Internaţional al Cărţii de la Milano este primul festival de literatură internaţională la Milano. Intrarea va fi gratuită, pentru a facilita accesul unui număr cât mai mare de vizitatori de pe teritoriul Italiei, atât studenţi, cât şi turişti.

Adrian Munteanu s-a născut în Scheii Brașovului, la 21 august 1948. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română la Constanța (profesor: Cornel Regman, asistent: Marin Mincu). Este redactor la Societatea Româna de Radiodifuziune.

A publicat volumele: Tăcerea clipei (Sonete 1), Brașov, Editura Arania, 2005; Casa fără ziduri (Sonete 2), Arania, 2006; Paingul orb (Sonete 3), Arania, 2007; Ferestre în cetate (Sonete 4), Arania, 2008; Femeie!… ( Sonete 5), București, Editura Minerva, 2009; Orele tăcerii (Sonete 6), Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010; 7, Arania, 2011.

Colaborează cu poezie, eseistică și cronici de teatru la „Ex Ponto”, „Astra”, „Ardealul literar”, „Sinteze literare”, „Observatorul” (Toronto), „Atheneum” din Vancouver (corespondent permanent), „Dealul Melcilor”, „Apostrof”, „Oglinda Literară”, „Agero” (Stuttgart), „Respiro”. Apare cu sonete în antologiile Virtualia din Iași și pe site-urile literare www. poezie.ro, timpul.ro, poezii.ro, versuri.com si nordlitera.ro. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Deține 21 de premii naționale de interpretare teatrală, de regie, premii la concursuri de creație literară.

În 2003 a realizat scenariul intitulat Povești fără sfârșit (regia, scenografia, ilustrația muzicală și interpretarea actoricească), cu care a întreprins un turneu de două luni în Canada.

Lansare de carte: „Trecutul e o sărbătoare” de Horia Gârbea

Marți, 24 aprilie 2012, la ora 14.14, la Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor din România (Calea Victoriei nr. 115), va avea loc lansarea volumului de versuri Trecutul e o sărbătoare de Horia Gârbea, apărut la Editura Tracus Arte. Vor prezenta succinte puncte de vedere: Dan Cristea, redactor șef al revistei „Luceafărul de dimineață”; Vlad Ciobanu, artist plastic, realizatorul ilustrației volumului; Dan Mircea Cipariu, președintele Secției de poezie a Asociației Scriitorilor din București. Moderator: Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte.

Cu același prilej, va fi disponibil la un preț promoțional volumul Teatru clasic francez. Corneille – Marivaux în traducerea lui Horia Gârbea, apărut recent la aceeași editură.

„Horia Gârbea este ceea ce se cheamă un scriitor mutilateral: s-a remarcat, la un bun nivel, în teatru, în proză, în eseu (şi publicistică), în poezie. Ordinea nu e neapărat aceea a volumelor publicate. Am lăsat intenţionat la urmă poezia, chiar dacă, din câte îmi amintesc, la «Cenaclul de Luni», printre cei mai tineri membri ai căruia s-a numărat, a citit poezie. Trecutul e o sărbătoare cuprinde tot ce Horia Gârbea a scris mai bun în poezie. Poetul are un profil propriu. Poezia lui e liberă de constrângeri formale sau de conţinut, amestecând farmaceutic un spirit voit prozaic, neocolind narativul, şi unul voit poetic, neocolind lirismul, realist în detalii şi idealist în concepte, ancorat în cotidian şi ţintind spre transcendent, plin, în sfârşit, de umor, când pince sans rire, când pus pe şotii. Inteligenţei, uneori sclipitoare, a eseurilor sau originalităţii teatrului, Trecutul e o sărbătoare le adaugă o poezie nu lipsită de o anumită profunzime şi bine ascuţită verbal.” (Nicolae Manolescu, pe coperta a IV-a a vol. Trecutul e o sărbătoare).

Volumul Trecutul e o sărbătoare va fi prezentat și miercuri, 25 aprilie 2012, ora 17.00, la Librăria Book Corner din Cluj. Vor vorbi poeții Adrian Popescu, redactor șef al revistei „Steaua”, Ion Mureșan, redactor șef al revistei „Verso”. Moderator: Ioan Cristescu.

„Eufratul, taina destinului meu” de Sherko Bekas, prima traducere, în limba română, a unei cărţi de poezie kurdă

Luni 5 septembrie 2011, la ora 18.30, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei nr. 115, sector 1, Bucureşti, va avea loc lansarea primei cărţi de poezie kurdă în limba română, Eufratul, taina destinului meu, a marelui poet kurd Sherko Bekas, carte apărută la Editura Ars Longa, în traducerea Niculinei Oprea. Prefaţă: Christian Tămaş. Volumul a apărut în colecția „Alif” (sub egida Alianţei Civilizaţiilor-România), coordonată de Prof. dr. George Grigore.

La eveniment vor participa prof. dr. George Grigore, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Ambasador al Alianţei Civilizaţiilor pentru România; prof. dr. Mircea Bârsilă, Facultatea de Litere a Universităţii din Piteşti; Niculina Oprea, scriitor; Ali Hussein Kerim, scriitor kurd. Din lirica lui Sherko Bekas, poetul Gabriel Biţună va citi poeme în limbile română, arabă şi kurdă.

Sherko Bekas (Şêrko Bêkes în kurdă) (n. 2 mai 1940) este un poet de limbă kurdă, născut la Sulaymaniya în Kurdistanul irakian. Este fiul poetului Fayak Bekas. El are un rol proeminent în literatura kurdă modernă. El a introdus un nou element în poezia kurdă, numit Rûwange (viziune), în 1971, făcând o pauză de la regulile stricte ale poeziei tradiţionale, cum ar fi rima. Pentru prima dată, în 1975, în poezia kurdă, el a introdus „poemul poster” (un termen care are originile în pictură). Poemele lui Sherko au ceva aparte şi au fost traduse în arabă, suedeză, daneză, italiană, engleză şi franceză. În 1987 a primit „Bursa Tucholsky” de la Clubul Pen din Stockholm şi în acelaşi an a fost premiat şi la Florenţa.

Știre preluată de pe site-ul Agenția de carte

Eveniment editorial: «Vârsta semnului» de Gellu Naum

Joi 10 martie 2011, la ora 18,30, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti (str. Arthur Verona nr. 13-15), Editura „Casa Radio” şi Fundaţia „Gellu Naum” lansează albumul Vârsta semnului de Gellu Naum (carte+2 CD).

Apărut în seria „Colecţionarul de voci“ a „Bibliotecii de poezie românească“, albumul Vârsta semnului – „…câteva din frumoasele mele poheme” este o premieră editorială absolută: 52 de poeme, alese şi rostite de „ultimul mare suprarealist european” sunt „gravate” pe disc! Rarisimele sale performance-uri radiofonice antologate acum datează din 1967/1991/1999 şi provin – chiar dacă par inedite… – din bogatele arhive create de Radio România. Operele poetico-radiofonice disponibile pe primul compact disc sunt documentate de un al doilea CD, ce reproduce fragmente dintr-o serie de dialoguri cu Gellu Naum, înregistrate de Anca Mateescu în 1999–2000.

Anca Mateescu, realizatoarea „Expresului de seară” (şi a altor apreciate emisiuni ale postului Radio România Cultural) va fi de altfel şi gazda serii speciale de joi 10 martie, ce-i va avea ca invitaţi pe poeta Simona Popescu, îngrijitoarea şi prefaţatoarea ediţiei, criticul literar Cosmin Ciotloş, tinerele cercetătoare Marieva Ionescu, Brânduşa Dragomir şi – desigur – pe toţi iubitorii de poezie dornici să ni se alăture în ambientul inconfundabil creat de spectacolul vocii poetului, de desenele sale şi ale Lyggiei Naum (expuse în Ceainărie între 9–14 martie a.c.).

Editura Casa Radio

Gellu Naum website

„Orbirea voluntară – Gellu Naum, ultimul suprarealist român”, film de Marian Baciu (fragment)

Calendar: Florin Mugur

În urmă cu 20 de ani, în 9 februarie 1991 murea la Bucureşti, în vârstă de de 57 de ani, scriitorul Florin Mugur (n. 7 februarie 1934, Bucureşti).

Obsesia princiară străbate şi domină întreaga poezie a lui Florin Mugur. Poetul acesta, care a debutat la începutul deceniului al şaselea şi s-a realcătuit pe sine ca scriitor începând cu Mituri (1967), impune în literatura contemporană un caz aparte de travesti liric. În volumele sale, „persoana” proprie, ceea ce numim îndeobşte eu liric, conştiinţa verbalizată în actul creaţiei, este drapată în veşmintele încăpătoare ale personajului (termenul e convenţional) care revine obsedant. Este desigur un truc literar, al cărui orizont manierist nu e greu de identificat. Dacă s-ar scrie o istorie a manierismului în literatură – şi nu un inventar tipologic, în esenţă formal, gen G. R. Hocke – un lucru ar putea reieşi cu siguranţă: poetul manierist recurge adesea, în joacă, la depersonalizarea eului, ajungând involuntar la o dramatică travestire. Travestiul este motivul opus oglinzii. Dacă oglinda marchează îndeosebi modul de revărsare exterioară, travestiul apare din dorinţa sondajului interior. Aceasta în ordine tehnică, fiindcă, desprins de propria aventură spirituală, lăsată să strălucească liberă, pentru a fi contemplată, poetul se vede „adus în scenă”, ridiculizat, „dat de gol” sau dimpotrivă, înălţat la demnitate tragică de masca pe care a creat-o. Calambur? În măsura în care jocul poate pătrunde în subsolul tragediei, răspunsul este afirmativ.

Poezia lui Florin Mugur este, poate alături de – în cu totul altă ordine tematică şi stilistică – Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, un exemplu de exprimare a dramei proprii printr-un intermediar liric. Suferinţa misterioasă, umilinţa aproape metafizică a condiţiei umane aflată la marginea dramei „mărunte” ori, dimpotrivă, lângă suflul înălţător al tragediei, speranţa livrescă şi amărăciunea eşecului, neîmplinirea erotică şi riscul anchilozării afective, în sfârşit, gândul persuasiv al prezenţei pe jumătate în firea lucrurilor, toate acestea sunt jucate de regele (prinţul) omniprezent în poemele autorului Destinelor intermediare. Regii sunt aici zei coborâţi pe pământ. Dar ei nu mai păstrează nimic din atributele divine. Ideea aceasta devine predominantă în poezia lui Florin Mugur. E mai ales o chestiune de percepţie: înlocuit, imaginat în forma „prinţului bătrân” care „dansează cu cartea”, poetul are viziunea globală a lumii afective, numai că treptat ea se „împuţinează”, rămân doar umbrele deliciilor spirituale de odinioară, cenuşa sentimentelor. Şi întrucâtva enigmaticul „portret al unui necunoscut” (titlu de volum, 1980).

Dezvoltat epic, motivul este şi mai limpede: eroul romanului Ultima vară a lui Antim (1978), constructor în faţa ochilor noştri al golului care este, din punctul său de vedere, propriul trecut, poartă cu sine o abstractă plăcere a derizoriului combinată cu utopia frumoasă, teatrală aproape, după care fiecare individ este potenţial un rege, un stăpân absolut al unui regat pe care şi-l inventează conform aspiraţiilor sale. Un strămoş al acestui misterios, până la urmă, Alexandru Antim „spunea că suntem cu toţii nişte prinţi izgoniţi”. Izgoniţi fiecare din sinele mai mult sau mai puţin cuprinzător, înţelept, independent, puternic. Similitudinea cu poezia este evidentă. În locul prezenţei rămâne numele, amintirea tulburată care nu poate sugera decât umilinţa. În acest univers, un vers ca „Întreg, dispar domol” este aserţiunea emblematică.

Noaptea regilor explică şi mai clar travestiul liric de care vorbeam. Vocea lirică se adresează unui presupus „stăpân”, demiurg la rândul lui imperfect, de sorginte mitică sau livrescă (originea nu are nici un fel de importanţă): „Ce mi-ai lăsat plecând? / Numai regii, / Viaţa plină de regi. / Toată noaptea, regele părului tău ascuţit. / Toată noaptea, regele palid al gurii tale. / Regele tânăr şi năuc al dinţilor. / Ce mi-ai lăsat plecând? / Umbrele tale / înălţându-şi spânzurători una alteia / strângându-se de gât în somn / şi chipurile tale omorându-se / şi-apoi luându-şi locul unul celuilalt – / şirag de regi criminali. / Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoşi / de dorul tău. / Toată noaptea am azvârlit în ei / cu nume de regi.” Există în acest text, absolut remarcabil, o deconspirare tulburătoare a iluziei, un dramatism continuu în faţa căruia spiritul declină, abdică pentru a face loc golului imperceptibil. Încât, tradus în ordinea propriei subiectivităţi, acest crepuscul parcă instalat dintotdeauna substituie vigoarea spiritului, e o „încetineală feminină”, un fard care se topeşte, murmurul palid de flaut care înlocuieşte corul strălucitor al alămurilor („Trăiesc atât de încet / încât nici nu pot fi văzut – / o-ncetineală feminină / o enervare prea obosită / ca a ierbii uscate.”). Timpul însuşi este anulat („Minutul meu are o mie de secunde”). Într-un discurs imaginar al unui Ulise către un Aiax (personajele sunt pure convenţii), se rostesc motivele adânci ale disperării. Nu atât haosul înspăimântă, cât posibilitatea atribuirii lui, riscul de a se inculca subiectivităţii: „[…] numai de haos mi-e frică / sunt gata învins / n-are nimeni dreptul să poarte / pe umeri / haosul…” (Ulise către Aiax).

Regele, prinţul sunt utopii ale mărginirii. Prin ei nu se poate nici măcar substitui definitiv imperfecţiunea. Urme zeieşti, regele, prinţul, bufonul (acesta este, se ştie, un rege cu semnul minus, puterea deconspirată), o scot veşnic la iveală. Se pare că rolul lor e cu atât mai tragic cu cât, încercând să ascundă imperfecţiunea, ei se supun inconştient „destinului intermediar”. Conştiinţa condiţiei echivoce, a vieţii ca formă de trecere, a dorinţei de întâlnire a ordinii, accentuate de neîmplinirea afectivă, transpar din umbra infatigabilului personaj: „Într-adevăr, cum să fim rege? clama regele. // O jumătate de om singur, o iluzie – / noi, cel ce revenim din mari cutremure / cu inima fricoasă. Noi, amantul / cenuşilor. Adoratorul umilit / al apei care gâlgîie şi-al sării” (Locul gloriei). Meditaţia lirică a lui Florin Mugur câştigă însă treptat, dacă nu în sensul găsirii unui echilibru plauzibil, a seninătăţii desprinsă din filosofia senectuţii, în coerenţă. Împuţinându-se în ordine sentimentală, această subiectivitate angoasată se îmbogăţeşte în reprezentări, îşi diversifică orizontul aducând temeiuri noi pentru şansa travestirii. E vorba de ciclul Bestiar naiv, proiecţie de apetit livresc. Poetul inventează acum o serie de animale fantastice, cărora le dă identitate imaginară. Ele au nume ciudate şi traduc o stare morală, impactul desprinderii de obsesia princiară, răvăşirea care trebuie „survolată” de ironie, tâlc savant, rafinament ludic. Globeii, siheia, ucla, sivirul, erţogul, firminul, safra, tarpanii, atta („acel trandafir animal în istoria florilor”), mavrul, the king şi mult mai umilul miel, investit însă cu semnul fatalităţii („mielul, catastrofa”), sunt „monştri puri, fiinţând la graniţa dintre sens şi absurd” (Şt. Aug. Doinaş). Florin Mugur accentuează prin ei nu numai latura spectaculară a imaginaţiei sale, ci şi acea preferinţă adâncă pentru misterul tragic, de origine medievală. Poemele inedite din antologia Dansul cu cartea (Bucureşti, Editura Albatros, colecţia „Cele mai frumoase poezii”, 1981), o binemeritată antologie de autor, alcătuită exemplar şi foarte semnificativă pentru valoarea poetului şi situarea sa printre contemporani, aduc şi o reluare amplificată a depersonalizării tragice („dar nici un loc nu e atât de strâmt / încât să nu încapă în el nenorocirea”), făcută prin sugestia modelelor tratate, parcă, cu un timbru, special, nemaiîntâlnit: spiritul însuşi e luminat de o graţie electrică, vorbeşte îngândurat dar nervos, încercând să imagineze, prin ochiul acelei „femei aproape bătrâne” al cărei rol îl joacă, „un prezent mai puţin umil” (v. Jeanette). Semn că viziunea se orchestrează continuu, resursele artistice fiind vii, puternice, bărbăteşti; că reia în canon şi prelucrează tonal leitmotivul suferinţei.

Costin Tuchilă

Calendar: Nichita Stănescu

31 martie 1933–13 decembrie 1983.

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la ora 2,10 a murit, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, Nichita Stănescu.

Reproduc mai jos articolul publicat la sfârşitul acelei săptămâni de decembrie, în revista „Luceafărul”, cu titlul Sensuri orfice.

Prea complexă pentru a putea fi judecată printr-o singură unitate tematică, stilistică, poezia lui Nichita Stănescu conţine totuşi ca factor structurant un element – un element cât o lume întreagă: figura, puţin retorică, a văzului. Abstractă, folosind ideea ca obiect poetic şi nuanţând stări trăite în intelect, lirica stănesciană alcătuieşte o poetică a văzului. Este un aspect ce ni se pare fundamental, cu atât mai mult cu cât poetul însuşi pare să fi folosit ca procedeu important în compunerea nu numai grafică a ultimelor sale volume efectul plastic. Căci corespondenţele vizuale create prin ilustraţiile lui Sorin Dumitrescu nu sunt numai corespondenţe, ci părţi integrante, „abstracţiuni” şi justificări „abstracte” ale universului artistic. Nu văzul ca simţ, deci ca materialitate, constituie substanţa poeticii, ci ideea de văz. A gândi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale: pentru că este o obligaţie primordială, ieşită din conceperea actului de cunoaştere. Înaintea graiului, există desigur văzul. Înaintea cuvântului, ochiul – înfăptuirile văzului, universul pătrunzând ca o rază înlăuntru (cuvânt atât de iubit de Nichita Stănescu, scris în două maniere, când firesc, ca adverb, când separându-l în prepoziţie şi adverb: în lăuntru, dându-i astfel mai multă plasticitate). Înaintea cântecului, privirea. Ce semnificaţie universală s-ar ascunde în acest motiv pe care nu puţine poeme stănesciene îl prelucrează, topindu-l alchimic ori abstractizându-l până la nerecunoaştere? Fără îndoială, sursele – şi „competiţia” în care el intră, în sensul unei ierarhii de motive, relativă dar funcţională – sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al cuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cântecul este modul particular de atingere a lumii aşa cum văzul rămâne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfântă. O „mică rază” revărsată peste materie şi totul se va însufleţi – va semnifica. Suntem parcă în plin poem orfic; un fragment al legendarului cântăreţ, reconstituit, sună astfel: „Ascultă ca să-nveţi ce poate cristalul orbitor de alb: / De vrei să se aprindă para şi jarul roşu îţi lipseşte, / Urmează sfatul meu şi pune-l deasupra faclelor uscate; / în clipa când cerescul soare deasupra lui străluminează, / Numaidecât se şi revarsă o mică rază peste facle / Şi cum atinge gingaş lemnul uscat şi răşinos, ţâşneşte / Un fum, apoi o flăcăruie şi la sfârşit o vâlvătaie / Pe care oamenii vechimii au denumit-o focul sfânt.” (trad. de Ion Acsan). A vedea este în poezia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, precede cuvântul. A vedea (ideea de văz) cuprinde şi pe a contopi. Îmbinarea cuvintelor este asemănătoare în imaginaţia poetului „ciocnirii” dintre două corpuri tandre şi dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întruchipărilor pământeşti: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi sus / înverzea iarba. // Am gândit un mod atâta de dulce / de a se izbi două cuvinte / de parcă iarba verde ar înflori / iar florile s-ar ierbi”. Această comunicare, această reciprocitate (mai mult şi mai puţin decât comuna reversibilitate) presupune o relativizare uriaşă a structurilor aşa-zicând logice, relativizare pe care se întemeiază limbajul orfic atât de original ai poetului.

Cu un cristal se aseamănă majoritatea poeziilor lui Nichita Stănescu. Cuprind în feţele geometrice, în lumina geometrizată în suprafeţe „dure” şi reci – în aparenţă reci, pentru că astfel se înfăţişează îndeobşte abstracţiunea – o reimaginare a raportului dintre cauză şi efect. Ceea ce s-ar putea concretiza şi prin regândirea relaţiei dintre idee şi imagine. Adesea imaginea se revoltă „împotriva” gândului ce i-a dat naştere, printr-o întorsătură de frază – umilindu-l. Punem ghilimele tocmai pentru a atrage atenţia că revolta e mai ales una fără obiect: de o independenţă a imaginii în raport cu cugetul vorbesc multe dintre versurile autorului Necuvintelor. E pe de o parte independenţa cuvântului, a formei lui materiale, creatoare de atâtea surprize, faţă de noţiune; pe de alta, este autonomia cuvântului iluminat de har faţă de cuvântul profan. Semnificaţie, de asemeni, de natură orfică: întemeierea fiorului artistic porneşte de la transformarea unghiului de vedere în valoare absolută în ordine subînţeles „divină”. Plecând de la primordialitatea văzului, poetul orfic sfârşeşte prin exaltarea privirii: „Zeiescul Verb cu drag priveşte-l.” (Orfeu). Totul se petrece înlăuntrul cristalului suav, imagine care ar putea fi o adevărată emblemă a poeziei nichitastănesciene, în marea ei, supremă Graţie. Aşa cum imaginea se desparte de ideea care a călăuzit-o, cu scopul, evident, de a dobândi profunzime în alt sens decât cel iniţial, privirea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă”. Este, fireşte, „lupta ochiului cu privirea” – ori „lupta inimii cu sângele”. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiului cu privirea, conţine şi un simbol orfic: „«O, el, el n-are gură, / el are-un ochi în loc de gură, / şi se hrăneşte cu priviri…» // Aşa-mi sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea… / dar stau în frig ca-ntr-un cilindru / şi n-am mai vrut, în şir, cuvinte / cu gândul să gândesc”. Şi revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru / şi ochiul e cel mai adânc, din trupul meu…” Cuvintele – graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii înlăuntru. „Zeiescul Verb priveşte-l”, spune Orfeu. Priveşte-l, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgând calea spre ochiul din adânc, cristalizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe…” „Întors”, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă: fiinţa umană trăieşte în mijlocul miracolului poetic – în mijlocul miracolului orfic –, în chiar miezul simţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparenţă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A ori semne nuanţat iconice, iconice în raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul.

El însuşi un cristal, actul poetic nichitastănescian este tăios de purificator.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1128), sâmbătă 17 decembrie 1983, p. 2

Ultima înregistrare a lui Nichita Stănescu – Radio România, octombrie 1983

Interviu cu Mariana Stănescu, sora poetului. Realizator: Eugen Zainea

Nichita Stănescu, film TV. Realizator: Alexandru Stark, partea I

Nichita Stănescu, film TV, partea a II-a

Nichita Stănescu, film TV, partea a III-a

Nichita Stănescu, film TV, partea a IV-a

Nichita Stănescu, Lecţia despre cerc

Nichita Stănescu, Lecţia despre cub

Emoţie de toamnă. Muzica: Nicu Alifantis pe versuri de Nichita Stănescu