„Orizonturi culturale italo-române”, ianuarie 2013

bernini fontana dei quattro fiumi roma

Gian Lorenzo Bernini, Fântâna celor patru fluvii, Piazza Navona, Roma

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut ediţia din luna ianuarie 2013 a publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, revistă interculturală bilingvă online, director: Afrodita Carmen Cionchin. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române. Promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.

Din numărul pe ianuarie, am selectat:

• Experienţe de traducere. Pentru „democratizarea” actului traductiv

Enrico Terrinoni, profesor la Universitatea din Perugia, aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Acest demers porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Acest lucru permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a depăşi limitele individualităţii şi a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. În româneşte de Cerasela Barbone. Citește mai departe.

felicia ristea• „Spazio Italia” la Radio Timişoara. Afrodita Carmen Cionchin în dialog cu Felicia Ristea

„Spazio Italia” de la Radio Timişoara este singura emisiune în limba italiană din ţară care se adresează vorbitorilor de italiană din România. Felicia Ristea, jurnalist şi realizator de emisiuni culturale la Radio Timişoara, ne vorbeşte despre această experienţă interculturală, ca şi despre italienii stabiliţi la noi: „Sunt impresionată de interesul sincer şi profesionist pe care îl are echipa «Spazio Italia» pentru a realiza o emisiune interesantă, antrenantă, informativă, relaxantă. Cum s-a dovedit în istoria Banatului sîntem mai bogaţi cunoscându-ne între noi, învăţând unii de la alţii”. Citește mai departe.

Timisoara catedrala

• Timişoara candidează la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021

Timișoara se pregătește pentru competiția Capitale Europene ale Culturii, care poate determina dezvoltarea și revigorarea orașului prin intermediul culturii. Un prim pas în această direcție l-au făcut timişorenii în 20 decembrie 2012, când în cadrul manifestărilor celebrative şi comemorative dedicate Revoluţiei din 1989 a fost anunțată oficial candidatura pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021. Revista noastră se alătură acestui amplu proiect printr-un demers articulat şi continuativ de promovare atât în spaţiul cultural italian, cât şi în cel românesc. Citește mai departe.

orizzonti culturali italo romeni

• Polemică: Dante şi gândirea „politic corectă” de Laszlo Alexandru

Pornind de la acuzaţia lansată de organizaţia „Gherush92”, conform căreia Divina Comedie ar conţine elemente „rasiste, islamofobe şi antisemite”, Laszlo Alexandru realizează o analiză atentă şi obiectivă, arătând că Dante îşi afirmă deschis intenţiile etice: dorinţa de a-şi îndemna cititorii la căutarea fericirii prin mijloace oneste. „Cum e posibil ca intenţiile cu care poetul a pornit la drum să fi eşuat tocmai în contrariul lor? Iar o organizaţie ce activează sub egida ONU îşi poate permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!” Citește mai departe.

• Doi scriitori într-un titlu: Dino Buzzati și Julio Cortázar, „Bestiario”, studiu de Anca-Domnica Ilea

O interesantă paralelă între Dino Buzzati şi Julio Cortázar. Departe de-a fi, ca Buzzati, un „moralist visceral”, scriitorul argentinian e un „intelectualist” incorijibil care a adoptat fără dino-buzzaticomplexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951. Ciudățenia e că autorului italian „nu i-ar fi dat niciodată prin minte”, deduce Claudio Marabini în postfața volumului buzzatian Bestiario, „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”.

Fabulosul se laudă că opune o „născocire” unei „realităţi” ce şi-ar relua netulburată domnia după interludiul „aberant” („tolerat”). O cumpănă a apelor defel nevinovată… căci echivalează, dimpotrivă, pentru „născocitor” cu un soi de autorizaţie tacită de a-şi pasa pe şest toţi demonii personali aproapelui-privitor cuibărit comod într-o poziţie „privilegiată”, amator de senzaţii tari cu linguriţa, savurând, la rându-i, în deplină impunitate ororile ce se abat pe capul acelor „făpturi imaginare”… Astfel dematerializate, ajunse „fictive” (ca atare, julio-cortazar„inofensive”), zisele pulsiuni inavuabile sfârşesc prin a-i da (autorului, dar şi cititorului) iluzia de-a fi „domesticit” însuşi Răul. Aşadar, părinţii, crezând că basmele sunt benefice pentru copii fiindcă ar fi „epurate de urâciunile vieţii”, se leagă singuri la ochi, şi încă cum!

Intuiţia nesuferită de-a nu putea anihila prin simplă „uitare” răbufnește însă în flash-uri, ca o febră recurentă. Filmele de groază – dincolo de orice judecată de valoare estetică –, nu o dată, îşi datorează succesul unui aparent clişeu: chiar la sfârşit, unul din personaje ţine să (se) convingă de statutul de „paranteză” al episodului spăimos într-o viaţă pasămite „fără incident(ţ)e”; după care, spectatorului i se serveşte, fără menajamente, un apropou sugerând repetitivitatea la infinit a grozăviei, nesăbuinţa oricărui optimism. Citește mai departe.

bernini apollo si daphne

Gian Lorenzo Bernini, Apollo și Daphne

• Sculptura lui Gian Lorenzo Bernini între tradiţie şi inovaţie, studiu de George Dan Istrate

Maestrul absolut al barocului, Gian Lorenzo Bernini, deşi născut la Napoli, era profund legat de tradiţia sculpturii toscane şi a marmurei de Carrara, nu doar pentru că o lucra, ci şi pentru că se formase în atelierul tatălui său, Pietro Bernini, toscan emigrat în sudul Italiei în 1584. La fel ca Michelangelo, Bernini a avut şansa de a creşte într-un mediu saturat de sculptură, unde va asimila secretele meseriei de la un profesor care i-a împărtăşit cunoştinţele sale profesionale, propriul tată, ducând mai departe tradiţia pe care a îmbogăţit-o cu noi elemente. Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

 

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth