Aniversare Doru Popovici

Luni, 27 februarie 2012, la ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei), va avea loc aniversarea compozitorului și muzicologului Doru Popovici, care a împlinit recent 80 de ani. Medalionul intitulat Doru Popovici – 80 este programat în cadrul Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”. Invitați: dr. Ilinca Dumitrescu, dr. Vasile Macovei, Costin Tuchilă, dr. Vasile Donose, dr. Constantin Potângă. Momentele muzicale vor fi susținute de soprana Mirela Zafiri, pianista Ilinca Dumitrescu, fagotistul Vasile Macovei.

Programul cuprinde lucrări camerale de Doru Popovici: Trei cântece pe versuri de Mihai Eminescu, Elegie pentru fagot şi pian pe o temă de colind din secolul al XVII-lea, Sonatina pentru pian, op. 3, nr. 2, Frescă bizantină pentru fagot solo, op. 136, Cântec pe versuri de George Topârceanu, Dorul pe versuri de Lucian Blaga, Sus pe versuri de Lucian Blaga.

Intrarea este liberă.

Director artistic al stagiunii desfășurate cu sprijinul Bibliotecii Metropolitane București: dr. Mirela Zafiri.

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, profesor, Doru Popovici (n. 17 februarie 1932, la Reşiţa) este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici, fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Așa cum s-a autodefinit, Doru Popovici a debutat cu lucrări în stil post-impresionist, în care inspirația folclorică parcurgea o stilizare rafinată. Apoi, a parcurs o etapă în care orientarea spre limbajul avangardist a devenit prevalentă. Dacă în tinereţe, după depășirea perioadei impresioniste, compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în perioada în care trecea drept dodecafonist Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

Doru Popovici și-a făcut studiile la Conservatoarele din Timișoara și București, avându-i ca profesori pe Liviu Rusu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski. În 1968 a participat la cursurile de vară de la Darmstadt, după care a continuat să se perfecționeze în Germania, în tehnici moderne de compoziție, cu Görgy Ligeti, Karlheinz Stockhausen, Iannis Xenakis. Începând din 1968, timp de peste patru decenii a fost realizator la Redacția Muzicală din cadrul Societății Române de Radiodifuziune, fiind autorul unei serii ample de emisiuni complexe, dedicate atât actualității muzicale, cât și istoriei muzicii și esteticii muzicale.

A scris în toate genurile muzicale: muzică simfonică (Triptic pentru orchestră, op. 7, 1955; Două schițe simfonice, op. 8, nr. 1, 1955; Concert pentru orchestră, op. 17, 1960; Simfonia I, op. 21, 1962; Simfonia a II-a, „Spielberg”, op. 30, 1966; Simfonia a III-a, „Bizantina”, op. 33, nr. 3, 1968; Simfonia a IV-a, „În memoria lui Nicolae Iorga”, op. 45, 1973); concerte instrumentale, poeme simfonice (Poem pentru orchestră, op. 6, nr. 1, 1954), lucrări pentru orchestră de coarde (Concertino, op. 9, 1956; Poem bizantinOmagiu Mănăstirii Arnota, op. 33, nr. 1, 1968; Codex Caioni, op. 33, nr. 2, 1968; Pastorale transilvane, op. 61, 1980; Pastorale bănățene, op. 65, 1980; Pastorale din Oltenia, suită pentru orchestră de coarde și timpani, op. 70, 1982); muzică vocal-simfonică (În marea trecere, poem pentru tenor și orchestră de cameră, versuri de Lucian Blaga, op. 10, 1956; Porumbeii morți, cantată pe versuri de Ion Pillat, op. 11, nr. 2, 1957; Noapte de august, poem pentru bariton și orchestră, versuri de Mihu Dragomir, op. 15, 1959; Omagiu lui Palestrina, cantată pentru cor și orchestră, text liturgic, 1966; In memoriam poetae Mariana Dumitrescu, cantată pentru contralto și orchestră, text liturgic, op. 32, 1967; Epitaf pentru Eftimie Murgu, pentru cor de copii și orchestră, text liturgic, op. 35, 1969; 1877, cantată dramatică, versuri de Valeriu Bucuroiu, op. 50, 1976; Omagiu orașului Brașov, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Valeriu Bucuroiu, op. 54, 1978; Odă lui Mihai Viteazul, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Dan Mutașcu, op. 56, 1979; Omagiu lui Burebista, cantată pentru cor și orchestră, versuri de Dan Mutașcu, op. 60, 1979; In memoriam Marin Preda, cantată pentru alto, cor mixt și orchestră, versuri de Adrian Păunescu, op. 68, 1981; 2 Madrigale pe versuri de Martha Popovici, pentru soprană, alto și orchestră de coarde, op. 74, 1982; Balada lui Horea, cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Martha Popovici, op. 85, 1984; In memoriam Fundoianu, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Victor Bârlădeanu, op. 87, 1984; Muzica lui Bach, cantată pentru cor mixt și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici, op. 88, 1985; Odă lui Mircea cel Mare, cantată pentru cor mixt și orchestră, op. 93, 1986; Omagiu țării mele, pentru cor mixt, alto și orchestră, versuri de Doru Popovici, op. 105, 1990; Sfântă Iugoslavia, motet pentru soprană și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici, op. 110, 1991 ș.a.); piese instrumentale pentru pian, vioară, vioară și pian, violoncel și pian, fagot, oboi, formații camerale; muzică de teatru (operele Prometeu, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958; Mariana Pineda, după García Lorca, 1966; Nunta, 1971; opere de cameră, ca mai recentele Întâlnire cu George Enescu, Giordano Bruno ş.a.); lieduri, lucrări corale.

Indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează această „respiraţie” amplă.

Vastă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărţi referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972, Arta trubadurilor, 1974, Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth, Cântec întrerupt sau Viaţa lui Chopin şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii.

În 1983 apărea la Editura Junimea O istorie polemică a muzicii, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

Costin Tuchilă

Expoziție de pictură Cornelia Victoria Dedu

Marți 13 septembrie 2011, la ora 18,00, la galeria U ART GALLERY din București, situată în B-dul Iancu de Hunedoara nr. 8, et. 7, va avea loc vernisajul expoziției de pictură semnată de Cornelia Victoria Dedu. Expoziția va fi deschisă până la data de 30 septembrie a.c. .

Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1967, secția pictură, clasa profesorilor Alexandru Cumpătă, Corneliu Baba, Ion Marsic, Grigore Vasile, Cornelia Victoria Dedu a participat, începând din 1967, la expoziții de grup și personale organizate în țară și străinatate. Artista are lucrări în colecții de stat și particulare din Franța, Germania, Elveția, SUA, Olanda, Italia, Iugoslavia, Polonia, Canada, Belgia, Turcia, Spania, Slovacia, Japonia, Israel.

„[…] Pictura Corneliei Victoria Dedu este asemenea autoarei ei: dinamică, spontană şi expansivă – la o primă vedere –, retractilă, introspectivă şi elaborată la o examinare mai profundă. Etapele constituirii şi limpezirii limbajului său artistic pot fi tratate cronologic, fireşte, dar la fel de bine ele pot fi descoperite prin analiza atentă a lucrărilor de dată recentă. Multe dintre acestea sunt, de altfel, rezultatul unor reveniri repetate, ale unor insistente reevaluări întinse pe parcursul mai multor ani, fapt ce denotă o preocupare de tip perfecţionist, dar, deopotrivă, şi o conştientizare a inevitabilei defazări care intervine între timpul obiectiv şi timpul interior, atunci când artistul are suficient curaj şi destulă obiectivitate pentru a-şi judeca reperele propriei anteriorităţi.

Nu este vorba aici de o încercare de a «actualiza» stilistic un produs artistic din teama că el ar putea «expira» din punct de vedere estetic, ci de nevoia de a îmbogăţi sau pur şi simplu de a completa, în eventualitatea unei omisiuni, datele experienţei care a generat crearea lui. Aşa se face că într-o pânză semnată de artistă cu doar o zi înainte putem identifica nu numai straturi de culoare vechi şi noi, dar şi achiziţii de vocabular plastic care definesc cu mai multă rigoare articulaţiile sintactice ale imaginilor, imagini care nu se modifică însă în esenţă. Această evoluţie spiralată a demersului artistic, retrăită integral ca o experienţă de sine stătătoare ori de câte ori procesul este reluat, face posibilă coexistenţa între limitele aceleeaşi exprimări a mai multor moduri de a compune câmpul plastic, unele care amintesc de verva cromatică a postimpresionismului, altele trimiţând la adrese ce figurează în teritoriul constructivismului sau chiar al minimalismului, deasupra tuturor situându-se însă poetica unificatoare a expresionismului liric. Un astfel de amalgam stilistic poate fi riscant pentru orice artist care se foloseşte de el în mod programatic pentru a demonstra existenţa unei compatibilităţi organice între direcţii şi abordări care altfel se declară a fi independente unele de altele. În cazul Corneliei Victoria Dedu lucrurile stau însă altfel. Ea nu se revendică de la niciun program estetic foarte clar definit, susţinând în schimb că practică o pictură «muzicală» (ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că a existat totuşi măcar un model precedent din care s-a inspirat, acela putând fi, de pildă, orfismului practicat de Robert Delaunay), în care tot ceea ce contează este armonia cromatică şi compoziţională, pentru obţinerea căreia îşi permite libertatea de a alege elementele constitutive din orice zonă stilistică simte nevoia. Aparent, o astfel de «ars poetica» este privită cu îngăduinţă de teoreticienii obsedaţi de criterii taxonomice nete, care văd în ea cel mult o metaforă izbutită pe jumătate, nicidecum o autoevaluare riguroasă. Cu toate acestea, pictoriţa nu se hazardează în ceea ce spune, dovedind chiar o bună cunoaştere a noilor tendinţe care îşi găsesc locul în planul expresiei artistice generale. În muzică, de exemplu (nu întâmplător deci artista îşi caracterizează pictura ca fiind «muzicală»), este bine cunoscut fenomenul «Fusion», un mod de comunicare artistică spontană care îmbină sonorităţile tradiţionale cu cele sintetizate electronic, precum şi melosuri provenind din cele mai variate şi aparent incompatibile culturi. Cu toate acestea, pictura Corneliei Victoria Dedu nu are nicio clipă aerul că şi-ar nutri substanţa din beneficiile improvizaţiei sau ale experimentelor mai mult sau mai puţin spectaculoase.

Dimpotrivă, arta sa este puternic ataşată tradiţiei, inspiră temeinicie şi simplitate. Foarte sugestivă în această privinţă este o lucrare realizată într-o manieră gestualistă, puternic temperată însă, care constă într-o succesiune de tuşe ce pornesc de la negru diluat şi trec prin roşu, galben şi maro, contrastând pe alocuri cu pete de albastru, indigo şi verde. Pare un pumn de jăratic rezultat din arderea unei substanţe de origine incertă, dar la fel de bine seamănă cu o imagine captată din profunzimile universului de telescopul spaţial Hubble. Orice artist şi-ar fi intitulat o astfel de pânză Geneză astrală sau măcar Misterele incandescenţei. Cornelia Victoria Dedu i-a spus însă mult mai banal: Moţul curcanului, un titlu care denotă nu numai o viziune cât se poate de pământeană a autoarei lui, ci şi intenţia acesteia de a se raporta constant, tematic vorbind, la natură şi la lucrurile obişnuite care dau identitate existenţei sale de fiecare zi. În acest fel, pictoriţa consideră că poate ajunge la gradul maxim de libertate pe care un artist îl poate atinge. «Mi-am dat seama de acest adevăr în urmă cu mulţi ani, în perioada în care prin pictura românească bântuia moda griurilor. Mi-aduc aminte că atunci un confrate, uitându-se la lucrările mele mustind de viaţă şi de culoare, m-a întrebat, cu aerul condescendent cu care te interesezi de cum îi merge unui handicapat, dacă eu chiar nu am nicio angoasă. Angoase am avut, ca fiecare om, dar cu cât mi-a fost mai greu, cu atât am pictat mai luminos. Am reuşit să depăşesc momentele grele ale existenţei mele privind în jurul meu, minunându-mă de frumuseţea desăvârşită a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru şi cinstind această frumuseţe prin lumina pe care am pus-o din belşug în culorile mele. Numai aşa am reuşit să devin liberă. Liberă să pictez doar ceea ce simt şi vreau eu.»” – Corneliu Ostahie, Artiști, ateliere, galerii (Ghid facultativ de încântat privirea), Editura Karta-Graphic, 2009.

 Tablouri de Cornelia Victoria Dedu

Iarna bunicilor

Iarna gutuiului

Vas cu flori

Autoportret cu ghips

Bărci la asfinţit

Bucătăria de vară

Călţunaşi

Casa ruptă

Curtea olarului

Pictor monah

Plaiul

Amfora casei