Programul Festivalului Internațional „George Enescu”

programul zilei de 2 septembrie fest enescu

Trei concerte se află pe afișul Festivalului Internațional „George Enescu” luni, 2 septembrie 2013. La ora 17.00, la Ateneul Român, Ansamblul „Archaeus”, dirijat de compozitorul Liviu Dănceanu, va susține primul concert din seria „Muzica secolului XXI – Workshop / Enescu și contemporanii săi”. În program: George Balint, Muzică pentru Archaeus; Michael Denhoff, Strophen op. 107 (nr. 1, Geträumtes – für Martella); Ştefan Niculescu, Triplum II; Michael Denhoff, Strophen op. 107 (nr. 11B, Geläut für Günter logo festivalBialas); Dan Buciu, Schițe pentru un autoportret; Michael Denhoff, Strophen op. 107 (nr. 43A-a, Trostgesang für Heidemarie Merkl-Baroski); Horia Șurianu, Rêverie Byzantine en Canon; Michael Denhoff, Strophen op. 107 (nr. 49A – Saltarello); Javier Darias, Ucanca; Aurel Stroe, Humoreske mit zwei Durchblicken zum Leeren.

La aceeași oră, la Sala Mică a Palatului, este programat concertul simfonic „Side by Side”. Un ansamblu alcătuit din membri ai Orchestrei Simfonice din Pittsburgh și Camerata Regală, sub bagheta dirijorului Vlad Vizireanu (SUA), vor oferi un program un program atrăgător, alcătuit din Preludiu la unison (din Suita nr. 1 pentru orchestră, în Do major, op. 9) de George Enescu, Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră, S.124 de Franz Liszt (solist: Ben Schoeman) și Simfonia nr. 7 în La major, op. 92 de Ludwig van Beethoven.

radu lupu

Radu Lupu

Al doilea concert al Staatskapelle Berlin, care a deschis, luni, 1 septembrie, actuala ediție a Festivalului, va începe la ora 19.30, la Sala Mare a Palatului, avându-i ca protagoniști pe Radu Lupu, care ne-a încântat aseară interpretând Concertul nr. 4 în Sol major pentru pian și orchestră de Beethoven, și Daniel Barenboim, în această seară în ipostază de solist și dirijor. În prima parte vom asculta Concertul nr. 10 pentru două piane, în Mi bemol major, KV 365 de Mozart, apoi Patru piese sacre de Verdi: Ave Maria; Stabat Mater; Laudi alla Vergine Maria; Te Deum. Solistă: Laura Chera. Cu participarea Corului Filarmonicii „George Enescu” din București, dirijor: Iosif Ion Prunner. Concertul este prezentat de UniCredit Țiriac Bank.

Radio România Cultural și  Radio România Muzical vor transmite în direct concertul Ansamblului „Archaeus” (ora 17.00) și partea a doua a concertului de la Sala Mare a Palatului (ora 20.30).

Vlad Vizireanu a evoluat în această vară ca dirijor partener al Festivalului Chautauqua din statul New York, iar în primăvară s-a numărat între cei 7 aleşi din 230 de candidaţi pentru a studia cu Bernard Haitink la Festivalul de Paşti de la Lucerna, unde a dirijat Lucerne Festival Orchestra. Vlad Vizireanu este unul dintre cei 16 candidaţi la Concursul de Dirijat Solon Michaelidis din Cipru, din luna octombrie. În martie 2012, Vlad Vizireanu a debutat pe scena Ateneului Român într-un alt Concert “Side by Side”, cu orchestra Filarmonicii „George Enescu” şi Orchestra Petru Ghenghea.

vlad vizireanu

Vlad Vizireanu

În urma unei selecţii din 180 de candidaţi, Vlad Vizireanu a participat la Concursul Internaţional de Dirijat „Witold Lutoslavski”, unde a condus Filarmonica din Byalistok. A fost distins cu Premiul I la Concursul de Dirijat Orchestre Filarmonice de Cameră din Sankt Petersburg în 2011 şi şi-a făcut debutul european cu Concertul „Dumbarton Oaks” de Igor Stravinski, la pupitrul Orchestrei Filarmonice de Camera din Sankt Petersburg.

Vlad Vizireanu a participat la un curs restrâns de măiestrie artistică oferit de maestul Franz Welser Most în cadrul Rezidenţei Orchestrei din Cleveland la Jacobs School of Music din Universitatea Indiana şi a mai studiat cu James DePriest, Larry Rachleff, David Effron, Gustav Meier şi Marin Alsop la Cabrillo International New Music Festival.

ben schoeman

Ben Schoeman

Ben Schoeman este unul dintre cei mai apreciaţi pianişti sud-africani. A câştigat numeroase premii, între care Marele Premiu la Concursul Internaţional de Pian de la Pretoria (2008, sponsor Vodacom), competiţie organizată de UNISA, cea mai mare universitate sud-africană, Premiul I şi Medalia de Aur la Concursul Muzical „Liga Artelor din Commonwealth” (2009), precum şi Premiul Tinerilor Artişti oferit de Standard Bank din Africa de Sud (2011).

Ben Schoeman a obţinut în 2011 Premiul KikNet Fiesta şi Trofeul Kanna, pentru interpretările sale de excepţie oferite în cadrul Bicentenarului Liszt.

Pușa Roth

 liber sa spun radio 3 net parteneri media festival george enescu

Calendar: George Enescu

Se împlinesc astăzi 130 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoșani–4 mai 1955, Paris). Trei dintre cele mai populare lucrări enesciene sunt creații de tinerețe. Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major, publicate cu număr de opus 11 (la editura pariziană Enoch, în 1909), au fost compuse în 1901, Suita nr. 1, în anul următor.

Pe 23 februarie/8 martie 1903, tânărul George Enescu prezenta în primă audiţie absolută la Bucureşti cele două Rapsodii române şi Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, op. 9 (publicată la Editura Enoh, 1909). Suita dedicată lui Saint-Saëns rămâne şi astăzi o partitură neobişnuită mai ales datorită primei ei părţi, celebrul Preludiu la unison. El este unic în literatura simfonică universală şi fascinant atât prin conţinutul exprimat, cât şi prin particularităţile tehnice. Suita nr. 1 în asamblul ei poate fi considerată o capodoperă, chiar dacă unii comentatori îi găsesc imperfecţiuni. Totuşi, absolut uluitoare este prima ei secţiune, care pune în umbră întrucâtva celelalte trei părţi. Valoarea ei de unicat este explicată de obicei prin procedeul folosit. Nimeni nu s-a mai încumetat să scrie o întreagă mişcare simfonică la unison. Există în istoria muzicii suficiente pasaje la unison (orchestrale, vocal-instrumentale), dar nu un număr atât de mare de măsuri în care instrumentele orchestrei să cânte împreună aceleaşi note. Şi nu o creaţie unitară, care să aibă individualitate tematică, expresivă, caracter de sinteză muzicală prin folosirea aceluiaşi procedeu: unisonul. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul muzical, trebuie să spun că unisonul este considerat o consonanţă perfectă, care lasă sentimentul existenţei unui singur sunet, cu atât mai mult când instrumentele sunt apropiate din punct de vedere timbral. Unisonul creează efecte sonore deosebite, de la senzaţia de tensiune paroxistică, de maximă acumulare deci, până la cea de relaxare şi limpezime. Cum în artă nu există reţetă iar procedeele tehnice sunt teoretic sublime, esenţial râmânând modul personal de folosire a lor în practică, privit din alt unghi, s-ar putea obiecta că unisonul extins la dimensiuni ample este generator de monotonie. Că percepând un singur sunet, numai cu diferenţele timbrale, nici ele, în cazul ansamblului de coarde, foarte mari, urechea receptează un spaţiu sonor plat. Că astfel expresivitatea dispare. George Enescu învinge toate dificultăţile şi reticenţele.

Dar înainte de a încerca să parcurgem, atât cât este posibil în cuvinte, sensurile Preludiului la unison, să reţinem componenţa orchestrei, aşa cum este cerută de Enescu în partitură. Acest preludiu în Do major, în mişcare moderată şi măsură de 3/4, trebuie cântat de 20 de viori prime, 18 secunde, 14 viole, 12 violoncele, la care se adaugă timpanul acordat în sol. Un inventar aşadar numeros, 64 de instrumente cu coarde, contribuie la construirea unui lanţ melodic şi ritmic de 139 de măsuri. Ne putem întreba de ce compozitorul fixează riguros numărul instrumentelor şi de ce solicită un ansamblu atât de bogat. Este cumva tributar tendinţei muzicienilor moderni de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a hotărî totul, de a cere interpreţilor să renunţe la orice posibilitate de interpretare subiectivă a semnelor grafice din partitură? Fixează, implicit, prin această hotărâre, şi dimensiunile ideale ale sălii în care trebuie să fie cântată muzica sa? Răspunsul este evident afirmativ, cunoscând faptul că partiturile enesciene abundă în notaţii amănunţite, care indică în mod expres anumite nuanţe, care îl călăuzesc pe interpret în aflarea adevărului cuprins în alfabetul răsfrânt pe portativ. Pe de altă parte, însăşi substanţa muzicii dictează aici numărul de componenţi ai orchestrei. Enescu era întru totul conştient de acest lucru. Cu instrumente mai puţine, nici unul dintre efectele prevăzute în Preludiu la unison nu poate avea sonoritatea corespunzătoare. Nici nuanţele dinamice, fortissimo, pianissimo, crescendo, descrescendo, nici elementele ritmice, nici accentele sau indicaţiile de frazare şi de atac al sunetelor. Impresia de bogăţie muzicală nu s-ar putea realiza aici altfel. De aceea orice altă interpretare, cu un număr mai mic de corzi (aşa cum se practică – aproximativ 50) este improprie. Aproape nimic nu va suna aşa cum a imaginat Enescu.

În comentariul rezervat Suitei nr. 1 în volumul Capodopere enesciene (1984), Pascal Bentoiu afirmă că Preludiul „este, în mod curios, construit aproape ideal pe proporţii fibonacciene. Prima secţiune are 50 de măsuri, următoarea 30, ambele conţin deci 80 dintr-un total de o sută treizeci şi ceva, căci ultimele câteva măsuri apar ca simplu ecou al vastei desfăşurări. Singurul accident timbral – pedala pe sol a timpanului – survine deci, practic vorbind, la locul secţiunii auree. Întâmplare?” – se întreabă muzicologul. Răspunsul este greu de dat. Această referinţă algebrică la şirul lui Fibonacci poate fi susţinută şi datorită impresiei de construcţie desăvârşită, urmând proporţiile ideale, a Preludiului la unison. Construcţie justificată şi prin centrii tonali folosiţi de Enescu, pornind de la un do ideal şi urmând ciclul cvintelor în primele 50 de măsuri, după cum demonstrează Pascal Bentoiu: do, sol, re, la (presupus), mi, si, fa diez, do diez, „pe care se şi încheie secţiunea.” (Am eliminat din textul lui Pascal Bentoiu menţionarea frazelor muzicale şi a măsurilor pentru uşurinţa lecturii). „Iată deci – continuă muzicologul  – parcurs ciclul quintelor într-o compoziţie anterioară cu o treime de secol celebrei prime părţi din Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Bartok. Nu consider că meritul principal al lui Enescu ar fi în anticipări de felul acesta, ci într-o calitate cu totul aparte a substanţei propuse de el, substanţă ce poate să rezulte fie din date tehnice insolite, fie din puneri în pagină mai tradiţionale. A reduce istoria muzicii la cursa spre noutate îmi pare de multă vreme – şi acum mai mult decât oricând – una din marile erori ale gândului despre muzică, pentru a mă exprima blând. Deci: nu din parcurgerea ciclului quintelor ori din proporţionarea fibonacciană rezultă neapărat valoarea Preludiului. O sută de compozitori de mâna a doua pot imagina fiecare câte un preludiu, şi fibonaccian proporţionat şi parcurgând oricum orice ciclu intervalic, iar rezultatul să fie o sută de preludii plicticoase, inutile, ratate.”

Prin conţinutul său, prin suflul deloc patetic, încărcat de tonuri evocatoare dar şi de dramatism, prin sentimentul de spaţialitate proiectată într-un plan mental ideal, Preludiul la unison este o expresie edificatoare a etosului românesc. Aceasta pare să fie intenţia nemărturisită a unui compozitor de geniu, care, la 21 de ani, aşterne în partitură o muzică singulară şi până la un punct stranie. Nu un portret esenţializat al spiritului românesc se desprinde de aici, cât o dimensiune spirituală urmărită cu atâta concentrare a expresiei. Muzica pare a veni dintr-un strat arhaic, subconştient, rădăcinile folclorice sunt interpretate într-un spaţiu şi spirit ideale, cu o nuanţă de clasicitate. Fără nici un retorism, Preludiul la unison conţine sentimente şi idei istoricizate, evocate de la înălţimea unei priviri atotcuprinzătoare. Se întrevăd aici, în acest discurs melodic care nu are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, puterea răbdătoare şi cumpăna vremurilor, jalea dar şi speranţa, sfâşierea lăuntrică şi dorinţa de libertate, credinţa şi mântuirea, sentimentul complex al dorului alături de stări contemplative, armonia unui peisaj matricial şi percepţia unui timp istoric care, ieşit din mit, împrumută dialectica eternităţii.

Din punctul de vedere al structurii melodice, Preludiul la unison este alcătuit din trei motive transformate treptat într-o mişcare când accelerată, când încetinită, declinând în final până la nuanţa piano-pianissimo. Primul motiv, de două măsuri, este adus în forte de viori şi viole, cu susţinerea notei lungi, un la descrescendo, de către violoncele. Acelaşi joc dinamic şi timbral este propriu şi celui de-al doilea motiv, încheiat pe nota mi. Al treilea, intonat dulce de viori şi viole, piano, este puţin mai mişcat decât primele două motive. Aceste trei celule melodice alternează şi se transformă, când mai animate, când uşor relaxate, cu indicaţii amănunţite de expresie şi accente sforzando, foarte potrivite instrumentelor cu coarde. După un scurt pasaj accelerat şi luminos, aproape vesel (compozitorul notează acest cuvânt în partitură), la sfârşitul primelor 80 de măsuri îşi face apariţia, surprinzător, timpanul, care va însoţi discursul corzilor cu un răscolitor tremolo pe nota sol, început în nuanţa mezzopiano. Acest tremolo se continuă, doar cu două pauze, timp de 55 de măsuri, ajungând la mijloc la un fortissimo care sună ca o ameninţare. Unitatea timbrală nu este spartă prin intervenţia instrumentului de percuţie şi totul se proiectează într-un spaţiu dramatic pe care suntem liberi să-l interpretăm. Treptat, muzica îşi regăseşte calmul şi finalul aparţine viorilor cu surdină, pentru ca bătăile de timpan în cea mai fină nuanţă să încheie Preludiul făcând trecerea la partea a doua suitei, Menuet lent.

Costin Tuchilă