Despre „Loser”-i numai de bine!

loser de mircea radu iacoban teatrul din giurgiu

„Loser” de Mircea Radu Iacoban în premieră pe țară

cronica dramatica liber sa spunScriind, acum câtăva vreme, despre Loser, noua piesă a lui Mircea Radu Iacoban, pomeneam de amara reflecţie a Ludwg Wittgenstein: „Dialogul este o suită de monologuri paralele”.

Acum, după ce am văzut piesa jucată, în premieră pe ţară, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, mă simt ispitit să adaug la maxima eminentului logician aceste cuvinte purtând pecetea unică a geniului lui Nichita Stănescu: „Mircea Radu Iacoban nu aude dialogul, ci îl vede. De aceea, oamenii pieselor lui sunt personaje. De aceea, decorul uman devine un teatru perpetuu, iar drama, ca sentiment, continuă. Teatrul lui este de văzut, iar cine are urechi de auzit, să-l audă!”

Înţelept sfat acesta al poetului Necuvintelor! L-am urmat şi nu am de ce să mă căiesc. Pentru că în montarea de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu – care, prin frumoasa şi neostenita osârdie a directorului, Mircea M. Ionescu şi a inimoşilor săi colaboratori, este un repersigla teatrul din giurgiu esenţial al vieţii culturale naţionale şi nu numai naţionale! – piesa lui Mircea Radu Iacoban îşi relevă noi şi chiar suprinzătoare valeţe.

Aş fi tentat să spun că ambiţia autorului – notoriu şi împătimit mentor al instituţiilor de teatru (să mă iertaţi că nu scriu „prin experienţa sa managerială”, dar e mai mare păcatul!) – de a fi şi regizor şi scenograf, ba, pe deasupra, de a realiza şi ilustraţia muzicală a spectacolului este pe deplin justificată. Decorul e de fapt o amărâtă de cârciumioară într-un aeroport anume pentru pasagerii curselor „low-cost”, iar muzica e de fapt o varză de manele numai bune pentru starea de spirit a onor publicului consumator. Mircea Radu Iacoban a reuşit, în acest fel, să-şi ducă până la capăt travaliul şi să ofere o viziune cuprinzătoare şi dureros de sinceră despre condiţia „loserului”, a celui mereu în afara mişcărilor tectonice ale realităţii.

mircea radu iacoban loser premiera pe tara

Mircea Radu Iacoban

La fel de adevărat este şi faptul că cei trei interpreţi l-au înţeles perfect şi au reuşit trei creaţii scenice cu adevărat de excepţie. Astfel, Alexandru Georgescu (de la Teatrul Naţional) este un „El” făcut din piesele unui puzzle care ba se adună, ba se risipesc. Ba este un magnat care preferă anonimatul curselor low-cost, ba este falit de-a binelea, ba este un cavaler fără pată şi prihană, ba este un craidon „îmbătrânit în rele” (vorba lui Eugen Barbu), mereu aflat în căutare de amantlâncuri ieftine. Din toate aceste fărâme, Alexandru Georgescu a reuşit un personaj bine croit tocmai prin aceea că mereu îşi ascunde o identitate şi aşa precară. În aceeastă cheie mi se pare că şi-a citit rolul Alexandru Georgescu însuşi, dacă ar fi să dau crezare (şi nu văd de ce nu aş da…) mărturisirii sale: „Când ai pierdut totul, când ai ajuns la capătul unui drum închis, ce te mai poate aştepta? Loser-ul meu, ca şi noi toţi, sper să îşi găsească… rostul.”

Cât despre „Ea”, „Codruţa”, ce să mai spun?! Pur şi simplu, Violeta Teaşcă se întrece pe sine. violeta teascaO frumuseţe care provoacă şi fără să vrea, naturaleţe, şarm, perfidie de doi bani şi băţoşenie de vivandieră, toate măştile acestea fiind purtate şi schimbate fără efort şi fără remuşcare. Dar ceea ce dă nota distinctivă, particularitatea, dacă nu chiar emblema artei actoriceşti a Violetei Teașcă este mimica, figura fetişcanei crescută în curtea de după gardul cu ulcele trădând pe rând teama, jubilaţia, sinceritatea dezarmată şi dezarmantă, şmecheria, disperarea şi până la urmă disperarea. În special ochiii sunt cei care o ajută pe Violeta Teaşcă cel mai mult să îşi construiască şi să îşi releve personajul. Mereu vii, sclipitori, aprinşi parcă de un îndemn parşiv. Jocul fiind condus cu o fină înțelegere a rosturilor personajului şi al întregului curs al piesei: „Realitatea se urcă pe scenă peste mai mult decât trebuie: cei din Loser sunt compatrioţii noştri, chiar dacă speră la salvări în străinătate. Eu, una, sunt mai «romantică» şi-mi plac poveştile «frumoase». Ei doar se «bat». Cu viaţa… deşi sunt «loser»-i.”

premiera loser m r iacoban d r popescu mircea m ionescu serban cionoff

D. R. Popescu, Mircea M. Ionescu, Dinu Grigorescu, Mircea Radu Iacoban, Șerban Cionoff la premiera spectacolului Loser

Nu putea lipsi din această enumerare un personaj aparte al distribuţiei: ospătarul, intrepretat de Mirel Stănescu. Personaj în toată puterea cuvântului fiindcă deşi tot un fel de «loser» în raport cu şuvoiul de monologuri paralele care se vroiau a fi dialogul celor doi, el dă semne că le pricepe şi starea şi fără-de-rostul. Surpriza mi-a fost şi mai mare atunci când am aflat că interpretul nu este actor de meserie, ci face parte din personalul să îi spunem «tehnic» al teatrului. De unde şi modestia mărturisirii sale. „Pentru mine este un privilegiu să apar pe scenă alături de un actor al Teatrului Naţional Bucureşti – maestrul Alexandru Georgescu şi de doamna Violeta Teaşcă. Să duc tava devine, astfel, o onoare.”

la premiera loser m r iacoban

În foaierul Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu: D. R. Popescu, Mircea M. Ionescu, Dinu Grigorescu, Alexandru Georgescu, Mircea Radu Iacoban, Violeta Teaşcă, Șerban Cionoff,  Jeana Morărescu (critic de artă), Despina Grigorescu, Anca Mocanu (revista „Teatrul azi”).

Loser, piesa scrisă, regizată (şi aşa mai departe) de către Mircea Radu Iacoban la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu este un eveniment care trebuie salutat şi menţionat aşa cum se cuvine!

Şerban Cionoff

Vezi și: Dialoguri între două singurătăți paralele” de Șerban Cionoff

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker, la Teatrul Naţional Radiofonic

 thomas-dekker-autor-elisabetan

Joi, 22 august 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 24 august, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, în regia lui Cristian Munteanu. Traducere de Leon Leviţchi. Adaptare radiofonică de Puşa Roth. În distribuţie: Alexandru Arşinel, Alexandru Repan, Cristian Iacob, Mihai Dinvale, Constantin Dinulescu, Ilinca Goia, Ion Haiduc, Mihai Bisericanu, Delia Nartea, Liviu Lucaci, Virginia Mirea, Ruxandra Sireteanu, Dumitru Rucăreanu, Claudiu Bleonţ, Mircea Constantinescu, Gh. Buznea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzică originală de George Marcu. Au acompaniat Mihai Bisericanu (chitară) şi Ioan Caţianis (flaut). Regia tehnică: Mihai Chelaru. Producător: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2003.

thomas dekker

Frontispiciul ediţiei piesei Dekker his dreame, gravură în lemn, 1620. Posibil portret al scriitorului

Shakespeare n-a ieşit din nimic. O serie de autori de certă valoare, foarte apropiaţi ca tematică şi stil alcătuiesc un peisaj fascinant, de o bogăţie extraordinară, chiar dacă de la unii au rămas puţine texte ce le pot fi atribuite cu certitudine. Ele atestă complexitatea epocii elisabetane, amestecul de elemente aristocratice, umanism popular şi gust plebeian. Diferenţa dintre dramaturgi ca Ben Jonson, Robert Greene, Thomas Kyd, George Peele, John Webster, Thomas Dekker şi Shakespeare sau Marlowe o face exclusiv geniul acestora din urmă. În privinţa comediei însă, relaţia axiologică e mult mai strânsă, îndeosebi dacă ne referim strict la spectacolul limbii. Aceste considerente, cât şi interesul propriu-zis pe care îl prezintă textul, au stat la baza alegerii repertoriale a Teatrului Naţional Radiofonic.

teatru elisabetan

Teatru elisabetan

Despre biografia lui Thomas Dekker (c.1572–1632) se ştie foarte puţin. În Poetaşul, Ben Jonson îl prezintă ca pe un individ care peticeşte piese londoneze, incult şi îngâmfat. Un boem zdrenţăros, copil al Londrei, plagiator şi tâlhar. E greu de ştiut care este adevărul; cert e că Dekker provenea din straturile de jos ale societăţii, că a fost autodidact, începând să scrie teatru în 1597, că a stat de mai multe ori la puşcărie. Are, scrie Charles Lamb, „destulă poezie pentru orice subiect”. Se cunosc treizeci de colaborări cu alţi dramaturgi, inclusiv cu Ben Jonson până la celebrul „Război al teatrelor”, opt piese originale, câteva romane (Anul minunilor, Paznicul londonez, Abecedarul netotului). Pe lângă Praznicul ciubotarului, se citează de obicei Bătrânul Fortunatus (1600), Târfa cinstită (1604), Târfa din Babilon (1607), Dacă nu e bine, şi-a vârât dracul coada (1612). Titlurile, expresive, spun câte ceva despre conţinutul acestor piese în care satira convieţuieşte cu spiritul unui romantism popular, autorul privind cu simpatie evidentă lumea meseriaşilor, corporaţiile meşteşugăreşti, puternice, stabile, foarte mândre de originea şi rostul lor. Acesta este cadrul social din Praznicul ciubotarului, „o amuzantă comedie despre nobila breaslă” (The Shoemaker’s Holiday, or the Gentle Craft), scrisă în 1599 şi publicată în anul următor. Piesa plină de vervă, cu un limbaj colorat şi câteva personaje care se reţin, este o dramatizare liberă a romanului Nobilul meşteşug de Thomas Deloney, scriitor la modă, autor de best-seller-uri. În acţiunea plasată pe la 1415, când Henric al V-lea reîncepe războiul cu Franţa, se află o atitudine de frondă burgheză prin proclamarea egalităţii în rang a gentlemanului şi a meşteşugarului onorabil, conducător de breaslă. Cizmarul Simon Eyre ajunge lord primar al Londrei; fiica fostului primar, şi el de origine umilă (era băcan), se căsătoreşte cu nepotul contelui de Lincoln. Dar nu „instrucţia morală” este urmărită de Thomas Dekker, ci, folosind parţial structura farsei clasice, cu recuzita histrionică de rigoare, ideea că viaţa merită să fie trăită, dacă se poate, cu bună dispoziţie. Tipurile sunt savuroase, individualizate prin limbaj, Simon Eyre rămânând un personaj memorabil.

cristian munteanu

Cristian Munteanu

Adaptat cu îndemânare de Puşa Roth, Praznicul ciubotarului, difuzat în premieră pe ţară în 23 octombrie 2003, este un spectacol construit cu măiestrie stilistică de regizorul Cristian Munteanu. Piesa tradusă de Leon Leviţchi în 1964 îşi păstrează în versiunea radiofonică toate calităţile, de la atmosferă la conducerea acţiunii, localizare, caracterele personajelor. În perfect spirit elisabetan, montarea pune în valoare echilibrul dintre pasajele în proză şi cele în versuri, unele rimate („Rimele, spune ironic Rose, sunt un păcat”).

praznicul ciubotarului thomas dekker premiera pe tara

Alegerea distribuţiei s-a dovedit şi de această dată inspirată: Alexandru Arşinel, excepţional în portretizarea lui Simon Eyre, Cristian Iacob, un convingător şi simpatic Lacy, nepotul contelui, care o vreme se dă drept Hans olandezul, Constantin Dinulescu (Sir Roger Oateley), Mihai Dinvale (contele de Lincoln), două portrete admirabile de nobili englezi, Alexandru Repan, seniorial în rolul regelui, Mihai Bisericanu şi Ion Haiduc, calfele lui Eyre, atât de bine individualizate, personajele feminine, la rândul lor expresive tipologic, de la ingenua Jane (Delia Nartea) la gingăşia romantică a lui Rose (Ilinca Goia) sau la cicălitoarea soţie a lui Simon, Margery (Ruxandra Sireteanu) şi la servitoarea Sybil, din care Virginia Mirea face un remarcabil rol de compoziţie.

george marcu

George Marcu

Pentru a reliefa o dată în plus spiritul epocii, cântecele lui George Marcu, refrene care se reţin, interpretate de Alexandru Arşinel, Cristian Iacob (în rolul lui Rowland Lacy), Mihai Bisericanu, punctează plastic atmosfera.

Costin Tuchilă