Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Cuvânt și Rugăciune

zoe dumitrescu busulenga

„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.”

Hans Christian Andersen

valorile trecutului„Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în acest periplu pământesc la care ne invită divinitatea, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar –, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – Eminescu, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă.

De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920, București–5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic şi de o estetică înaltă a trăirii personale: Eminescu şi Dumnezeu. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu şi de firesc?! Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veşnicieliteratura zoe dumitrescu busulenga Cuvântul şi Rugăciunea, dar şi traiectul teluric şi cel universal totdeodată al omului şi al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o unificare deplină a stării de fiinţă şi a celei de nefiinţă într-o armonie a cugetului şi a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.

Despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuşi Lăcaşul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale şi non-temporale prinse în felul său propriu de a fi şi de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar şi orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedesluşibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost şi minţi care nu au înţeles-o, aşa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar şi de ipocrizia continuă a trăirii lor personale. Bineînţeles că şi acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial şi ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre aceşti pseudo-eretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare.

manastirea varatec

Mănăstirea Văratec

A acuza o personalitate uriaşă precum cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, aşa cum, de altfel, era şi firesc, în Pantheon-ul vast şi prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenuşie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina şi cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur” ori că limba română „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, marea Doamnă a Literelor şi a Rugăciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne glăsuieşte prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce priveşte bunul naţional-universal ale culturii române, Eminescu, parte integrantă şi definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”

nicolae-grigorescu-peisaj-pe-valea-posadei

Nicolae Grigorescu, Peisaj pe Valea Posadei

Omul şi Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a dus însă până la capătul vieţii sale pământeşti cu o demnitate, ce a depăşit obişnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cereşti. Iată spovedania sa pentru eternitate: „…fără îndoială, am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simțit în toate un deget de sus, care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate şi al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tuşă puternică şi plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al Literelor româneşti şi universale deopotrivă.

Critic şi comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, aşa cum îşi botezase ea foştii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu: „Aş fi vrut poate să spun mai mult, aș fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult și în special tinerilor. Ei, nu știu în ce măsură am făcut-o. […] În 40 de ani ce promoții am avut, vă închipuiți, câți studenți au trecut prin mâinile mele, câte mii de profesori, și astăzi ne întâlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum când stau la Văratec, vin la mine de la Iași, de la Suceava, de la Piatra Neamț, de pretutindeni în țară și au aceeași bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studenției lor. Şi asta, vă spun drept, e satisfacția mea cea mai mare. Mai mare poate decât aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara școlii.” Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, îşi vor fi topit sigur, prin voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica şi incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române şi, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

dumitru ghiata peisaj de iarna

Dumitru Ghiață, Peisaj de iarnă

„Nu prea mi-am făcut bilanțuri…”, afirma în anul 2000 Doamna Literelor româneşti şi a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de aşa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus aşezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost un index obişnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil şi înfășurat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar şi închinarea sa către Dumnezeu.

Exemplu uman care va fi să fie pentru totdeauna, Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate şi ură. „…având o pietate enormă față de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristețe la tineretul contemporan, care nu mai știe ce înseamnă modelul. Atunci cu atât mai mare îmi este venerația față de cei pe care i-am avut mentori și cu atât mai des mă poartă memoria către ei”, îi mărturisea cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu, lui Grigore Ilisei. „…în liceu se deschide orizontul real al tânărului. Ce urmează în Universitate se poate învăța, să zic așa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învață și limba ta în profunzime, fiindcă nu tot românul știe românește, să-mi fie cu iertare, dar când auzi vorbindu-se câteodată la radio sau la televiziune ți se face părul măciucă – și limbile străine. Era acest răstimp, cât noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare și a facultătilor mentale, dar în special al însușirilor morale și spirituale și, lucru care se vede astăzi, civice.”

silvia onisa peisaj

Silvia Onișa, Peisaj

Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase şi pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amăraciune, dar şi cu nedumerire. Dar şi câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie şi de ateism mai mult decât evidente azi?! Mărturisesc că nu ştiu să dau un răspuns precis la asemenea întrebări care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia şi cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă valoarea reală. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic şi disproporţionat – un ireal spectacol al răului –, unde non-capacităţile zilei sulemenite multicolor şi intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit şi mai inconştient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.

„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pentru că aparţine lui Hristos”, credea cu tărieportrete zoe dumitrescu busulenga acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta! – o misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Aşa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit şi trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil şi onest, unde s-au succedat una după alta şi dezamăgirile şi împlinirea, rămânând însă a sălăşlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc – Eminescu şi Dumnezeu… Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi şi de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deşertului şi al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, şi-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi şi de a valoriza preceptele lumeşti date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său – Eminescu, iar celălalt de însuşi marele Creator al Universului – Dumnezeu. De aceea, putem lansa fără să greşim afirmaţia că Omul Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoşeşti şi cu cel de-al doilea înveşnicit în pleroma iubirii de Hristos.

Nu am a spune mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creştină şi de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de rău din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat de la început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima şi spre a te desăvârşi pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga va rămâne în aura veşniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, „microbasileia” aceea sfântă şi unică, unde păşeşti timid şi cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii şi pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

Aşa precum Rosa del Conte a căutat cândva şi a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot aşa Zoe Dumitrescu-Buşulenga a desluşit cu răbdare şi cu nobleţe desăvărşite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca şi acum, de altfel, în întuneric şi în nerecunoaşterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică şi moral-spirituală lăsată moştenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaştere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere.

Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic şi comparatist român a făcut-o aceluiaşi Grigore Ilisei: „…eu nu cred că mi s-a închis un drum şi s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiaşi drum al minţii şi al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii şi generaţii de tineri intelectuali şi de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefireşti de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veşnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Magdalena Albu

august 2010

„Agero”, o revistă culturală de elită

Bogat, ca de obicei, cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 28 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Editorial: Extratereștrii și bancherii

de Maria Diana Popescu, „Agero”

„Autorităţile ruseşti vor să-şi mute capitala sau să aibă trei, situate în apropierea punctelor nevralgice. Nu cumva să le treacă prin cap să mute una la Bucureşti. De aprobat, s-ar găsi cine. N-ar fi prima dată cînd capitala Rusiei s-ar muta. În 1712, Petru cel Mare a mutat-o de la Moscova la Sankt Petersburg, sperând că vecinătatea cu Europa va ajuta Rusia să se modernizeze. Însă, după Marea Revoluţie din Octombrie 1917, în martie 1918, Lenin o mută înapoi în Moscova. Dar asta nu e totul. Cea mai bună veste vine de la Stephen Hawking, peste măsură îngrijorat de apropiata vizită a extratereştrilor. Fizicianul este adeptul evitării întîlnirii, pe care o compară cu debarcarea lui Columb în America, luînd în calcul urmările nu prea bune pentru băştinaşi. De fapt, extratereştrii îi caută pe bancherii corupţi, slujitori ai familiilor Rothschild şi Rockefeller. Dacă americanii n-au reuşit, deşi din secolul trecut au visat să spună nu criminalităţii financiare generate de aceşti bancheri, dar nimeni nu a îndrăznit să o facă, Islanda a aruncat la gunoi guvernul corupt şi a arestat toţi bancherii supuşi familiilor Rothschild şi Rockefeller. Şi naţiunea română ar obţine aceeaşi performanţă, dacă plătitorii de taxe şi impozite ar spune: «gata!» Refuzul de a plăti taxele către un sistem corupt ar obţine mult mai mult decît manifestările de stradă. Islandezii, nu numai că au reuşit să scape de guvernul corupt. dar au pus bazele unei noi Constituţii, care va garanta dispariţia criminalităţii financiare şi a dezastrelor naţionale.

Potrivit «Le Monde», bancherii supuşi lui Rothschild şi Rockefeller, răspunzători de prăbuşirea economică a Islandei (ţara cu cea mai veche democraţie – anul 930), au fost arestaţi şi ard de nerăbdare să-i văd în dungi şi pe bancherii din ţara noastră, care au abuzat milioane de români. Nicio ţară din lumea a treia nu a fost furată aşa grosolan, precum cele peste 40 de bănci din ţara noastră. Cînd îi vor face românii pe bancheri să tremure de frică pentru criza din tastatură care a zdruncinat ţara, cum s-a întîmplat cu Barclays, la Londra şi Bankia la Madrid, care au falsificat dobînzile împrumuturilor dintre bănci, au manipulat conturile pentru a intra la Bursă? Când vor refuza românii să plătească rechinilor financiari datoriile puse de stat pe spinarea lor? Cînd îi vom vedea pe bancherii şi directorii de bănci (sigur, şi guvernatorul), părăsind ţara în masă, ca şobolanii? Milioane de români au fost şi sunt fraudaţi cu dobânzi uriaşe, cu dobânzi la dobânzi şi comisioane necontrolabile. Bancherii au transformat Leul într-o pisică de maidan, căreia benere îi azvârle cîte un bănuţ, cică pentru a rezista atacurilor valutelor. Practica hoţiei instituţionale este demult o regulă şi ar fi timpul ca poporul să treacă la «epurarea» sistemului financiar românesc…”

Firme-legendă în insolvență: azi, Neckermann

de Dani Rockhoff, Germania

„Neckermann a facut cerere de insolvență. Anunțul a fost făcut miercuri de casa de comenzi cu sediul în Frankfurt. Firma are 2.400 de angajați în Germania. Proprietarul firmei este Sun Capital din SUA. O purtătoare de cuvânt a investitorului financiar a declarat că planul de restructurare al firmei ar reclama costuri prea mari. Secretarul de sindicat Verdi, Bernhard Schiederig, a spus: «Sun a explicat că nu mai pune la dispoziție bani pentru finanțare, așa încât solvabilitatea firmei n-a mai fost garantată.» Astfel, o întreprindere germană cu o tradiție de peste 60 de ani e practic îngropată alături de fosta sa rivală, Quelle, ale cărei încercări de resuscitare au eșuat și ele…”

Andreea Gheorghiu, Köln

***

Despre comuniunea cu Dumnezeu

de Constantin Stancu

O carte mai puţin obişnuită în cultura română: Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae. Emil Bartoş, autorul cărţii, a avut curajul să plonjeze într-o problemă teologică delicată, el este un evanghelic şi a ţinut să-şi definitiveze doctoratul cu această temă la Universitatea Ţara Galilor în anul 1997, după ce a luat legătura la Oxford cu profesorul Kallistos Ware, teolog ortodox apusean şi dr. Oliver Davies de la Universitatea din Ţara Galilor, teolog catolic. Iată că dialogul creştin se poate armoniza la nivel academic deoarece un teolog protestant evanghelic a studiat conceptul ortodox de îndumnezeire sub coordonarea a doi teologi contemporani, unul ortodox, altul catolic.

Ideea a devenit realitate deoarece efortul a plecat de la cunoaşterea lui Hristos Iisus, de la cunoaşterea lui Dumnezeu şi atunci apropierea de divinitate face posibilă armonia creştină pentru ca mesajul să fie unul despre adevăr şi dragoste, cei doi stâlpi din Biserica lui Hristos, cea invizibilă mai ales.

Decizia aceasta a plecat de la studierea operei lui Dumitru Stăniloae şi de la relaţia personală cu marele teolog şi profesor român din Biserica Ortodoxă. Uneori ne întrebăm dacă Dumnezeu face minuni şi chiar face, există o legătură desăvârşită în creştinism care duce la realizarea oricărei posibilităţi: dragostea…”

(Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 2002, 469 pagini. Seria TEZE. Consilier editorial: Agnes Dragomir. Traducerea: Corneliu Simuţ. Editarea: Anca Curpaş. Coperta şi tehnoredactarea: Marcel Eugen Budea.)

Credință și rațiune

de dr. Viorel Roman, Germania

„Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viață prin diferențierea clară dintre timpul și spațiul sacru și profan. Și după filozoful Martin Heidegger există două feluri de a gândi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientată spre scopul, rostul existenței, imposibil de măsurat și cuantificat, dar absolut necesară și una, să-i zicem practică, matematică, orientată spre obținerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpâni, reproduce și le poate demonstra științific în sensul științelor naturale…”

Carmen Simon Flack, Transparență, 2008

***

Cuvânt împreună cu scrisoarea „Ion D. Sîrbu și recensământul animalelor”

de Dumitru Velea

În 1991, Teatrul de Stat «Valea Jiului» Petroşani, în urma memoriului pe care l-am adresat Ministerului Culturii, îşi schimbă numele în Teatrul Dramatic «Ion D. Sîrbu» Petroşani. Aceasta, spre a cinsti memoria şi opera scriitorului Ion D. Sîrbu, născut în Petrila – Valea Jiului, care a trecut prin închisorile roşii şi a cărui operă mărturiseşte moral şi estetic despre destinul poporului român din a doua jumătate a secolului trecut. La începutul lui decembrie, teatrul organizează şi un Festival de dramaturgie şi creaţie «Ion D. Sîrbu», spre a pune mai bine în lumină schimbarea. Ştirea se răspândeşte şi în scurt timp primesc de la Timişoara, de la un coleg de dăscălie al scriitorului, Eugen Tănase, un text pentru viitoarele documente privind viaţa şi creaţia lui Ion D. Sîrbu, însoţit de o misivă entuziastă privind evenimentul petrecut, al schimbării «numelui», adică – devenirea lui Ion D. Sîrbu drept părinte spiritual al teatrului din Petroşani. Textul l-am păstrat pentru o viitoare carte despre autor, însă acestei cărţi i-au luat-o altele înainte – publicistica. Până la apariţia cărţii respective, cu bucurie îl facem cunoscut, fiindcă el evidenţiază, chiar din câteva date şi peripeţii cotidiene, umorul şi sarcasmul consubstanţiale firii lui Ion D. Sîrbu. Măruntul fapt relatat, „recensământul animalelor”, petrecut în condiţii de constrângere a spiritului, poartă cu sine nevoia de manifestare a acestuia, cât şi sublinierea că acele categorii estetice sunt trans-estetice, ele trecând din existenţa socială în cea artistică şi invers…

„Către,

Direcţia Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroşani

Am auzit că recent teatrul D-voastră şi-a luat numele de I. D. SÂRBU. M-am bucurat de binemeritata recunoaştere, mai ales ştiind câte i-au fost date să trăiască fostului D-voastră secretar literar. Una din aceste «trăiri» vor să le evoce alăturatele rânduri, pe care Vi le adresez, lăsându-Vă să faceţi cu ele ce veţi crede de cuviinţă.

Cu stimă,

Eugen Tănase (Bd. Republicii 8, 1900 Timişoara)

ION D. SÎRBU ŞI RECENSĂMÂNTUL ANIMALELOR

Suntem în plină desfăşurare a recensământului oamenilor şi al animalelor; recensământ la care sunt chemate să participe şi cadrele didactice «bonnes à tout faire». El îmi trezeşte amintiri vechi de vreo patru decenii.

Eram profesor la un liceu de fete din Cluj. Cu I. D. Sîrbu, eram singurii profesori bărbaţi, şi ca atare ne reveneau permanent nouă anumite sarcini implicând curaj şi bărbăţie.

Astfel, încă de pe la începutul lunii decembrie ni s-a pus în vedere ca pe data de 1 ianuarie următor să ne găsim gata echipaţi, gros îmbrăcaţi, pentru anume misiune care ni se va comunica la timpul oportun. Nu ni s-a spus nici măcar de ce natură. La vremea respectivă cel mai mic lucru purta pecetea secretului de stat, spre a dejuca eventualele planuri ale duşmanului de clasă care ne pândea la tot pasul.

Luna ianuarie, 1. Am fost imobilizaţi în vederea recensământului animalelor (domestice, bine-nţeles). Ni se atrăgea repetat atenţia să fim foarte vigilenţi, pentru că mai sunt mulţi duşmani ai noii orânduiri care nu vor vrea să răspundă cinstit la întrebările din chestionar: câţi porci are, câte oi (chiar la oraş), găini, raţe, curci etc. Iar după declaraţii, să verificăm exactitatea spuselor pe concret. Nu trebuia să ne scape nimic, în caz contrar putând fi bănuiţi de complicitate cu duşmanul ştim noi care, şi în consecinţă având a suferi urmările de rigoare. Mai aveam să ştim că din loc în loc vor fi trimise şi echipe de control care vor verifica exactitatea datelor primite.

Luăm aminte, plecăm «pe teren» şi procedăm conform instrucţiunilor primite. Dar poţi să găseşti la ora «n», când intri pe poarta gospodarului, toate animalele, păsările, în ogradă, ca la apel şi eventual înşirate pe două rânduri? Şi atunci iei de bune declaraţiile proprietarului, după ce l-ai «încunoştinţat de gravitatea unor date» inexacte (evităm cuvântul mai tare «false») şi i-ai mai pomenit şi de eventualitatea unui sau unor supracontroale.

Terminăm lucrarea şi depunem «documentele» la centrele indicate, după care ne vedem de treabă (respectiv, meseria, căci între timp cursurile şcolare s-au reluat). Şi iată-ne la vreo trei zile convocaţi din nou, spre a ni se aduce la cunoştinţă operaţiile efectuate de comisiile de supracontrol, ca şi rezultatele obţinute. Între cei controlaţi se află şi tov. I. D. Sîrbu (de, soarta «bună» a lui, de care a cam avut noroc în viaţă). Rezultatul: s-au găsit: un porc, trei oi şi patru găini care n-au fost înregistrate de tov. Sîrbu; dovadă evidentă a muncii superficial făcute, dacă nu mai rău. Comisia va analiza cazul, împreună cu alte câteva, şi va decide măsurile în consecinţă. Şcoala, respectiv corpul profesoral, e agitat; bietul tovarăş, S. ; de nu s-ar răsfrânge faptul şi asupra colectivului din care face parte.

Două zile mai târziu, tov. I. D. Sîrbu cere audienţă preşedintelui Comisiei Centrale.

– Ce e, tovarăşe, vrei să-ţi ceri scuze ori chiar să te justifici?

– Nici una, nici alta, tovarăşe preşedinte; vreau doar să vă spun că după ce comisia de supracontrol a descoperit porcul, oile şi găinile nerecenzate de mine, m-am dus din nou pe teren, şi am luat pe nepusă masă, casă de casă şi am mai aflat peste animalele găsite de comisie, încă doi porci, respectiv purcei, trei oi şi o capră şi vreo alte şapte găini.

– Mă rog; şi ce vrei să te felicităm pentru asta?

– Nu, deloc, nu mi-am făcut decât datoria. Ceea ce vreau, fiindcă mă întrebaţi, e să «acordaţi» aceleaşi sancţiuni ca şi mie supracomisiei de control pentru «munca superficial făcută, dacă nu mai rău».

Ce i-o fi spus preşedintele, comisiei de control, nu s-a mai aflat; însă un lucru am văzut: că tov. I. D. Sîrbu n-a mai fost prelucrat şi cu atât mai puţin sancţionat.

O dată mai mult, ingeniozitatea celui în cauză l-a salvat de la ananghie.

Profesor dr. doc. Eugen Tănase, Timişoara

N. B. Să adnotăm că «un liceu de fete din Cluj» este Liceul de fete nr. 1, român, unde Ion D. Sîrbu a activat, după ce a fost destituit, în 29 dec. 1949, din funcţia de asistent al lui Liviu Rusu la Facultatea de Filosofie şi Litere, catedra Filosofia Culturii, şi de conferenţiar la Institutul de Arte Plastice «Ion Andreescu», împreună cu dascălii săi: Lucian Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu. El este nevoit, după destituire, să intre pe o cale didactică descendentă: de la 1 aprilie până la 1 sept. ’50 este profesor la Liceul Mixt Baia de Arieş; de la 1 sept. ’50 până la 22 nov. ’50 este profesor de Istorie la Şcoala Pedagogică de Băieţi din Cluj; din 25 nov. ’50 până la 1 sept. ’52 este profesor de Română, Constituţie şi Psihologie la Liceul de Fete nr. 1 Cluj; după un an, din 1 sept. ’53 la 25 iulie ’55, este profesor de limba şi literatura română la Şcoala Medie Ady-Şincai Cluj. După care, urmează Bucureştiul fatal. (Dumitru Velea).”

Eugène Burnand, Fermă

***

 Elementul românesc în Istria. Localități, castele din Valea Arsei și coincidențe istorice

de Emil Petre Rațiu

„Primele ştiri despre localităţile de la sud de Muntele Ucka –Monte Maggiore – în care astăzi sunt Istroromâni, le avem din a doua jumătate a secolului al XI-lea, din actul de donaţie al regelui – Împărat al Imperiului roman de naţiune germanică – Henric al IV-lea (1056–1104) către marchizul Ulderic I sau Woldaric I, în anul 1064. În anul 1102, fiul lui Ulderic I, marchizul de Istria Ulderic al II-lea cu soţia sa Adelaide, treceau printr-un act de donaţie, toate bunurile lor istriene către Patriarhia de la Aquilea. Patriarhii din Aquilea, astăzi în Friuli, Italia – Provincia Gorizia –, transmiseră posesiunea istriană către Episcopia din Pola, care la rândul ei, neputând să-şi execite drepturile de posesiune, o transmise la diverşi baroni din Istria şi la urmă proprietăţile ajunseră repede, deja în acelaşi secol XII, în administraţia conţilor de Goriţia, care erau şi proprietari ai conteei de Pisino, teritoriu pe care se află astăzi aşezările istroromâne de la sud de Monte Maggiore…”

Dalai Lama, Universul într-un singur atom

de Corneliu Florea, Canada

„Printre cei mai valoroși contemporani ai generației noastre, Dalai Lama ocupă una dintre cele mai înalte și speciale poziții în gândirea prodigioasă a umanității de la răscrucilele noului mileniu. Însăși viața sa este un epos al gândirii, pe care o șlefuiește cu inteligență și finețe, începând cu îndepărtata și înțeleaptă învățătura buddistă până la științele moderne de astăzi, ce vor să cuprindă, dezlege și să stăpânească toate tainele macroscopului și microcosmosului. Oamenii de știință au intrat într-o competiție stranie în a domina întreg universul, pe care înțelepții buddismului, de mult, l-au băgat într-un atom, fiind doar o materie în permanentă mișcare și transformare după niște legii la care mintea științifică a lumii încă nu a ajuns.

Buddha a avut înțelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil și veșnic în univers și fiecare trebuie să observe și să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observația și meditația înainte unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea și acțiunile sale, conturând în învățăturile sale doar că toți suntem egali între noi și trebuie să trăim în înțelegere și armonie, în cordialitate prin înțelepciune și morală. Armonia fiind sublimul conviețuirii umane…”

„Sentimente în Chihlimbar” de Florin Gheorghiu

de dr. Valentina Teclici, Noua Zeelandă

„Spiritul diasporei a devenit mai bogat prin apariţia volumului de versuri Sentimente în chihlimbar, semnat de Florin Gheorghiu. Cine este Florin Gheorghiu? Un vechi prieten, din perioada adolescenţei, cu care m-am regăsit după 38 de ani, graţie altei vechi prietene şi internetului. Cine este Florin Gheorghiu? Un om de ştiinţă şi cultură, născut la 22 februarie 1951, în orașul Huşi, județul Vaslui. A absolvit ca şef de promoţie Facultatea de Biochimie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi a finalizat şi susţinut un doctorat în Biochimie în cadrul aceleiaşi facultăţi. A debutat cu versuri în revista «Literatorul» (1992), redactor şef, Marin Sorescu. Cu sprijinul scriitorului Eugen Uricaru, a fondat în anul 1992, revista «Ateneul Eleno-Român». A colaborat şi colaborează cu versuri şi articole la «Literatorul», «Curierul Românesc», «Ateneul Eleno-Român». Cine este Florin Gheorghiu? Un om care are, aşa cum mi-a mărturisit, două patrii pe harta inimii şi care întotdeauna se întoarce cu mult drag la rădăcini, să simtă că-şi umple bateriile până la următoarea întoarcere. Căsătorit cu Vasiliki, de origine greacă, Florin Gheorghiu a emigrat în Grecia în urmă cu 28 de ani şi locuieşte în Atena, unde este co-patronul unei firme de analize medicale. Cine este Florin Gheorghiu? Un om generos, care a donat drepturile de autor ale acestei ediţii Fundaţiei Prietenii Iaşului «Emil Alexandrescu», în vederea acordării de burse unor copii valoroşi, fără posibilităţi materiale.

Volumul de versuri Sentimentele în chihlimbar, apărut la Editura PIM, Iaşi, în urmă cu câteva luni, este un omagiu adus iubirii, creaţiei, vieţii, umanităţii…”

O istorie condensată a literaturii române

de Emil Lungeanu, România

„Ce altă celebrare mai nemeritată, pentru un venerabil al literelor româneşti, decât una petrecută în surdină, într-un ermitaj silnic şi nedrept, aşa cum l-a găsit pe Henri Zalis, la 21 mai trecut, schimbarea prefixului pentru a opta oară? Tot mai scump la vedere de câţiva ani încoace, de când şubrezirea sănătăţii aproape că l-a condamnat la «domiciliu forţat», astăzi marele biograf al lui Tudor Vianu va fi trecând pentru mulţi neştiutori drept un «absent motivat» din specia şoarecelui de bibliotecă sau, mai simplu, îngropat în vreun nou şantier literar pe termen lung. Numai că vremurile s-au schimbat prea mult pentru ca asemenea prezumţii să mai funcţioneze când e vorba de munca la domiciliu. În forfota şi «socializarea» din ziua de azi, nu te mai salută la plecare cu «Mi-am luat de lucru acasă» decât niscai director ieşit din minister cu secretara la braţ, iar la Tecuci – Ionel Necula, claustrofil ca Philippide. Adio sihăstriile voluntare de-altădată, bârlogul ursului de la Croisset, turnul de fildeş în care Vigny «avant midi rentrait», mesajele coborâte cu sfoara pe ferestruică de Emily Dickinson!

Cu cinci decenii în urmă, ediţia nr.  7007 a ziarului «Scânteia» explica dispariţia turnurilor de fildeş cu dezlegări de tip proletcultist, ca pe un anacronism, efect normal al «apropierii creatorului de mase». Dar adevărul e că doar fuseseră înlocuite cu turnurile de veghe ale puşcăriilor, şi nici chiar luxul izolării pe care câţiva privilegiaţi şi-l mai puteau permite nu era foarte diferit, în fond, de o recluziune. Ce alta dacă nu cenzura, pe vremea când Bietul Ioanide era în şantier, îl făcuse pe bietul lui constructor să se ascundă acasă? Iar dacă totuşi îţi făcea hatârul să-ţi deschidă uşa, era doar pentru a te întâmpina în prag înarmat cu foarfeca de tuns manuscrise şi cu expeditivul «Nu vezi că sunt plecat?». Dar strategica retragere în tranşee a Sadoveanului, pe motiv de boală, din faţa indezirabilului arbitraj al schismei pe care conferinţa naţională i-l cerşea? Şi iată-l astăzi pe cultivatorul acestor ilustre amintiri din Grădina cu rodii trăind pe propria piele izolarea malgré soi sub noua cenzură a plutocraţiei, de parcă neajunsurile locomotorii n-ar fi fost de-ajuns, adusă de binecuvântata epocă a supermarketurilor cu mari reduceri la telefoanele mobile. Spirit înalt, istoricul Naturalismului în literatura română şi al Romantismului românesc îşi duce în spinare această soartă, e drept, cu o discreţie şi o demnitate ce-mi aminteşte un recent comentariu al partidei de tenis dintre Hradecka şi Serena Williams din turneul WTA de la Madrid: «Şi-a manageriat foarte bine accidentarea, şi-a gestionat foarte bine suferinţa.»”

Piloţii orbi ai României

de Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, la Bucureşti–d. 22 aprilie 1986, la Chicago). Scriitor, filozof şi istoric al religiilor, Mircea Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a peste 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată şi bine documentate. Fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscriseleinedite, opera completă a lui Mircea Eliade ar putea fi curinsă în peste 80 de volume. În textul pe care vi-l prezentăm, veţi găsi numeroase similitudini cu situaţia actuală a statului şi a poporului român. (Redacţia „Agero”).

„Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deţine «puterea» politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastrã conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconștienţă, în încăpăţânarea cu care își apără «puterea». Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de constiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte si vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă, de-a lungul frontierei, cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coeziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, știind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hărți, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznaționalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii… La «plebiscitul» din 1918-1919, toate satele şvăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizaţi. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!) În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astăzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastră. Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întărește elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă sã moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic… Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive pământ până la Gurile Dunării. Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nãdejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari. În acelaşi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice româneşti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste – aşa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români şi în poloni – s-au mulţumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la Universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la Universitatea din Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui. Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă. Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că «administraţia» e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile și bisericile româneşti, deznaționalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană! Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: «antisemitism», «fascism», «hitlerism»! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politicianizată până-n măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au fãcut legi de protecţia muncii naţionale. Sunt unii, buni «patrioţi», care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi «cultura» în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrănea iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloții orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială şi sănătoasă.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudăm că «ţinem la băutură», iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. …Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeste despre calităţile unor oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.”

Articol apărut în revista „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1937

Mihai Potcoavă, Început de primăvară

***

Biblioteca Publică din Phoenix, Arizona

de Octavian Curpaș

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane”

Mrs. Toni Garvey, director „Phoenix Public Library”

„Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică «Phoenix Public Library». Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu – sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor… Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a «reinventat» bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii…”

Revista „Agero”: http://www.agero-stuttgart.de/index.html