„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan

emma-teller-povesti-din-oglinda-carmen-vintan-fragment

proza scurta rubrica liber sa spunLocul nu părea primitor. Pădurea cu copacii uscaţi, crengile desfrunzite, pământul moale îmbibat cu apă, şanţuri mlăştinoase lipite de movilele din muşchi, bolovani mari, răsfiraţi ici-colo, ceaţa densă, câte o pasăre de pradă învârtindu-se deasupra lor cu ţipătul ei ameninţător, până şi cerul vineţiu le înspăimântau. Această atmosferă stranie trăda prezenţa unui stăpân neospitalier pe un tărâm ostil. Nu ştiau încă în ce direcţie ar putea să îşi continue călătoria. Nu aveau nici o speranţă să întrevadă un capăt sau un sfârşit de drum. Emma se învârti de colo-colo, dezorientată. Cu o sclipire în ochi, entuziasmată de descoperirea ei, îi spuse Elnei:
– Am găsit! Opreşte-te!
– Ei?
– Priveşte! Fiecare copac are scrijelite pe scoarţa lui nişte litere. Îţi reaminteşti peretele unde am găsit prima dată caietul?
– Da, şi?
– Cum adică, şi?! Trebuie să descoperim cuvântul care ne aduce rezolvarea. Să verificăm fiecare copac, sugeră Emma. După un timp îi veni o idee salvatoare. Se dădu puţin în spate scrutând atentă coaja trunchilor goi din faţa ei. La baza fiecăruia se afla o literă de tipar. Unii dintre ei erau dispuşi în cerc. Descifrase următoarele: „Sub mlaştină se află locul”. Continuă lectura „„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan”

„Copacabana” de Florentina Loredana Dalian

copacabana proza scurta florentina loredana dalian

proza scurta rubrica liber sa spun„Nu, Roger, mie nu mi-a lipsit niciodată cineva cu care să fac dragoste, însă marea lipsă a vieţii mele a fost cineva cu care să visez.” I-o spusese pilotului înainte de aterizarea pe aeroportul Galeão din Rio de Janeiro. Roger era genul de bărbat ferm convins că omenirea nu poate supravieţui fără el, şi mai ales jumătatea feminină a omenirii. Frumos, ce-i drept, dar de o frumuseţe prea evidentă, prea săritoare în ochi, pe care parcă şi-o afişa ca pe un trofeu. Dacă doar l-ai fi privit, ar fi fost spre câştigul său, dar imediat ce deschidea gura şi începea să se laude, te lipseai de o aşa frumuseţe. Nu-i plăcuseră niciodată înfumuraţii, oricâte alte calităţi ar fi avut în rest. Reuşise totuşi să păstreze cu el o relaţie bună, era mult mai avantajos, fiind şefă de cabină şi trebuind să colaboreze desăvârşit pe timpul zborului, spre folosul tuturor; însă relaţia se menţinuse în termeni strict colegiali, ceea ce pe Don Juan-ul plin de el îl scotea din sărite. Nu erau multe însoţitoarele de zbor care îi rezistaseră. Unele chiar îi făcuseră ele avansuri. Aşa că îi era greu să priceapă de ce Luana ieşea din rândul admiratoarelor picate pe spate ca muştele în borcanul cu miere. „Uite, d-aia! Fiindcă în borcanul tău, nu-i miere, ci oţet, fraiere!” Îi aruncase, otrăvit, după a n-a tentativă de-a o convinge să se deplaseze la noapte în camera lui: „Eşti o proastă! Habar n-ai ce pierzi! În plus, nu prea văd cu cine ţi-ai putea petrece noaptea; copilotul e gay, iar boşorogii ăştia umflaţi, gata să-mi dărâme avionul cu greutatea lor – mai mult la propriu decât la figurat – nu cred să te tenteze vreunul. Te porţi de parcă zici că bărbaţii cu care să merite să faci dragoste ar fi pe toate drumurile!” Îi dăduse şi ea replica, mai mult ca să spună ceva, convinsă că nu l-a dat gata, apoi îl lăsă bombănind, în timp ce începuse manevrele de aterizare, şi merse să se ocupe de pasageri. Continuă lectura „„Copacabana” de Florentina Loredana Dalian”

„O poveste… cum alta nu este!” de Florentina Dănilă

curcubeu copii proza scurta florentina danilaproza scurta rubrica liber sa spun„Ştefan cel Mare era mic de statură şi-l ajutau fetele să urce pe cal.” De ce râdeţi? Are dreptate copilul! Domnitorul era mic de statură… dar mare la fapte. Cât despre ajutorul fetelor… Păi, băieţii se luptau cu unii şi cu alţii! Aha! Iar mustăciţi! Adică… „pălăria” gurii – mustaţa se ridică în semn de neîncredere. Eu vă sfătuiesc să mustăciţi în semn de respect. Respect pentru copilărie şi pentru toate gândurile ei năzdrăvane! Păi, ce… nu ştiţi că tata e un prinţ şi mama o prinţesă? A!!!!!!! Vă întrebaţi cine mai face mâncare? Nicio problemă! Face mama-prinţesă o vrajă – cum numai ea ştie să facă! – şiiiiiiii… imediat apare o pizza uriaşă cât roata carului! Şi-aşa prichindeii nu au dinţi pentru că a venit Zâna Măseluţă şi i-a adunat pe toţi. I-a dus în împărăţia ei şi i-a pus cu grijă în cutiuţe. Uite! Cutiuţa asta mică şi roşie are dinţişorii de lapte ai lui Vlad. De ce e roşie? Pentru că lui îi plac tare mult fructele roşii: cireşele, merele, căpşunile şi altele… roşii. Continuă lectura „„O poveste… cum alta nu este!” de Florentina Dănilă”

„Amintirile piticilor uitați de vreme” de Florentina Dănilă

pitici proza scurta de florentina danila

Poveste cu final deschis

proza scurta rubrica liber sa spunEra o vreme tare neprietenoasă: întuneric de smoală, vânt dezlănţuit, ploaie mocănească. În pustiul presărat cu cioate bătrâne şi bolnave, mărturii ale unor vremuri cu păduri, se vedea doar o dâră mică de fum ce încerca să se strecoare prin perdeaua de apă  şi o fărâmă de lumină ca un vis neterminat. Era un bordei mic în care îşi duceau traiul trist şapte pitici bărboşi, uitaţi de vreme.

Erau la ceasul când deşirau ghemul cu amintiri, la o ceşcuţă cu ceai. Eh! Dar ce vremuri! Nici ceaiul nu mai era ceai! Era o fiertură făcută din 2-3 bucăţele de scoarţă de copac, că plante medicinale… de unde! Vremea lor apusese demult. Continuă lectura „„Amintirile piticilor uitați de vreme” de Florentina Dănilă”

„Orlando” de Florentina Loredana Dalian

orlando proza scurta de florentina loredana dalian

proza scurta rubrica liber sa spunPe lângă Teatrul nostru, se aciuase, la un moment dat, un tânăr straniu. Pe de o parte, foarte speriat în relaţiile cu oamenii, părea a fi retardat; pe de alta, avea abilităţi la care mulţi dintre noi nici nu visează. De exemplu, putea să efectueze mental calcule imposibile, dând rezultatul aproape instantaneu la înmulţiri, împărţiri, ridicări la pătrat ale unor numere interminabile. Îţi lua mai mult să-l verifici cu calculatorul decât îi trebuia lui să calculeze. Compunea muzică astrală – aşa îi spunea el, scria poezii în engleză. Dar adeseori nu putea rosti o frază scurtă despre sine sau despre o situaţie. Nu interacţiona cu oamenii, decât prea rar şi numai dacă nu avea de ales. Doar de mine s-a lipit, din nu ştiu ce motiv. Poate a simţit că îmi era milă de el atunci când ceilalţi îl fluierau sau îl batjocoreau în timp ce, de nevoie, trecea printre ei. Fugea, se ascundea ca un animal hăituit. Altfel, presta orice muncă fizică la care era pus: cărat decorul, lustruit pantofii actorilor, târât genţile actriţelor. Directorul l-a luat din milă, dar mai ales pentru că i-a fost jenă să-l refuze pe tatăl său, un vechi prieten, compozitor, care, cu toată suferinţa de a-l vedea aruncat într-o lume care nu este a lui, s-a gândit că tot e mai bine decât ţinut acasă sub un clopot de sticlă, mai ales că deja era trecut de vârsta de 25 de ani. Nimeni nu ştia ce-i cu el, de ce s-a născut aşa sau dacă avea o inadaptabilitate dobândită. Parcă i-ar fi fost frică de viaţă. Continuă lectura „„Orlando” de Florentina Loredana Dalian”

„Răduci și jocul de-a copilăria” de Ionuț Cristache

Cornelia Perianu Schite de cai, 2012

proza scurta rubrica liber sa spunObișnuia să deseneze în bucătăria lui de vară, pe colțul unei mese pline, în fiecare zi, cu resturi de mâncare și cu vase murdare. Făcea, de obicei, capete de cai, cu hamuri colorate atârnate peste urechi și cu ochii mari, căscați spre mâinile lui pricepute. Mă striga la gard și mi le-arăta fericit. El era Răduci, am copilărit împreună, toate vacanțele le-am petrecut în satul bunicilor mei. Era o lume lipsită de contururi precise. Atunci când toate sunt albe în jur, diferențele dispar. Am citit undeva că, de fapt, copilăria e un vis frumos, în care se afundă singur fiecare, dar ne trezim toți deodată. Continuă lectura „„Răduci și jocul de-a copilăria” de Ionuț Cristache”

Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni” de Pușa Roth

august strindberg apus de soare proza scurta pusa roth

proza scurta rubrica liber sa spunFemeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce va da o nouă viață în primăvara ce se apropie vertiginos și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat – era doar o iluzie –, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât: ,,Mi-l trimit mie!” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât: „Nimănui și oricui vrea să citească!”. După o asemenea decizie înțeleaptă, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănui, un eseu despre fericire. Continuă lectura „Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni” de Pușa Roth”

„Căci timpul este umbra ta” de Mircea Teculescu

paradoxul gemenilor

 T-Haibun*)

Mențiunea a III-a la Concursul de poezie și proză scurtă (15 ianuarie–15 august 2015) organizat de revista „Occidentul Românesc”, publicație independentă care apare în Spania

Lui Anatol Pavlovschi, profesorul meu de literatură din liceu, care insista mereu să trecem totul prin filtrul personalităţii noastre.

proza scurta rubrica liber sa spunTocmai realizase că atunci când priveşti un album cu fotografii sau intri în folder-ul din computer, regăsind imagini adunate de-a valma, vezi de fapt timpul ce-ţi înveşmântează trupul, într-o anumită zonă a vieţii: timpul copilăriei, cu anii grădiniţei şi prima zi de şcoală, clipe din trecutele zile de naştere, ipostaze cu foşti colegi, de la nunţi și petreceri, din vacanţe ori Sărbătorile de Crăciun şi de Paşte. Vestigiile, desigur egoist-preţioase, ale trecutului.

Luna iunie ajunsese deja la jumătate când răspunsese la un apel telefonic, din trecutul îndepărtat; o fostă colegă de clasă din liceu îl anunţa că se pune la cale o revedere. Acum medita la asta, cu cele câteva poze din anii ’80, anii adolescenţei sale, în faţă; trecuseră mai bine de treizeci de ani, în care se întâmplaseră atâtea, pentru fiecare din tinerii de atunci. Desigur, confirmase prezenţa. Trebuia să aibă curajul de a sta, cu istoria proprie, în faţa parcursului celorlalţi. Oare câţi fuseseră în clasă, până la urmă, douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt? Continuă lectura „„Căci timpul este umbra ta” de Mircea Teculescu”

„Balerina” de Florentina Loredana Dalian

dans-plaja-balerina-petre-chirea proza scurta Florentina Loredana Dalian

Premiul al II-lea la Concursul de poezie și proză scurtă (15 ianuarie –15 august 2015) organizat de revista „Occidentul Românesc”, publicație independentă care apare în Spania

proza scurta rubrica liber sa spunDragă Mădălina,

Te rog să te opreşti câteva clipe din orice vei fi făcând atunci când scrisoarea mea te va surprinde acolo, departe, unde ai ales să mergi, şi să citeşti rândurile obosite ale bătrânei tale profesoare de română. Fă aceasta măcar în schimbul supliciului la care m-ai supus în cei aproape patru ani de liceu, când ţi-am citit lungile texte de proză, uneori cu încântare, alteori cu ciudă (pentru că eu nu fusesem niciodată în stare să scriu atât de frumos) şi care m-au lăsat adeseori cu întrebări fără răspuns, pe mine, cea care se presupunea că te învăţ. Nu ţi-am spus niciodată, dar am avut mereu sentimentul că eu sunt cea care învaţă de la tine. Încadrează această afirmaţie la „enigme nedezlegate” şi să trecem mai departe. Căci nu de aceasta îţi scriu. Înainte de a intra în subiect, te rog ca, citind această epistolă, să nu mă imaginezi la catedră. N-am suportat niciodată obiectul acela interpus între profesor şi elevi, nu l-am suportat ca elevă, dar mai ales ca profesoară (de altfel, poate ai remarcat că nu mă aşezam niciodată pe scaun, sau atunci când eram nevoită s-o fac, preferam să stau în vreo bancă liberă). Dacă n-ar fi trebuit să respectăm anumite convenţii, de la care ştii bine că scorţosul director nu ne permitea să facem rabat, eu v-aş fi dus tot în locuri neconvenţionale să ne desfăşurăm orele: în parc, la muzeu, la bibliotecă etc. Aşadar, imaginează-ţi că stăm amândouă pe o bancă, în parc şi ascultă-mă pentru ultima dată. Nu-ţi voi vorbi de literatură. Îţi voi vorbi despre viaţă. Despre viaţa aşa cum e ea, necosmetizată stilistic şi nemăsluită în cuvinte frumoase. Continuă lectura „„Balerina” de Florentina Loredana Dalian”

„Ultima lumânare” de Ani Bradea

ultima lumanare proza scurta de ani bradea liber sa spun

proza scurta rubrica liber sa spunPloaia măruntă și rece împungea cu mii de ace pelerinele bărbaților zgribuliți de-o parte și de alta a căii ferate. Privind când în lungul liniei la semafoare, când la drumul pietruit și îngust pe care nu venea nimeni, polițistul strivi între buze o înjurătură. Fusese trezit din somn de un coleg de la poliția feroviară care-l anunța, gâfâind precipitat în telefon, că pe raza lui de competență, în dreptul clădirii abandonate și devastate a gării, s-a găsit un cadavru neidentificat. Era un sfârșit de februarie friguros, ploaia și lapovița alternau de mai multe zile și diminețile întunecate se desprindeau cu greu din noapte. S-a îmbrăcat în grabă și a ajuns în mai puțin de un sfert de oră, oricum locuia destul de aproape. Îl așteptau deja, colegul care-i dăduse telefon, un acar, ce încă mai ocupa o aripă a clădirii, abandonată cu totul acum dar care găzduise odată una dintre cele mai cochete gări de pe valea Crișului Repede, și un paznic al primăriei, nimerit întâmplător pe-acolo, condusese pe cineva la personalul de Cluj. La doar câțiva pași de capătul peronului, cu picioarele peste pietrele ce străjuiesc linia, și cu restul trupului ușor chircit înspre poziția fetală, ascuns în tufele de măcieș crescute haotic, se zărea o mogâldeață cenușie, îmbrăcată-n zdrențe. Nicăieri vreun bagaj sau lucruri risipite, trupul întreg, cu o rană la tâmplă din care încă se scurgea sânge și un braț care atârna în poziție nefirească, era al unui bărbat cu vârsta greu de ghicit, dată fiind barba ce-i acoperea în mare parte chipul și părul încâlcit și murdar, adus peste ochi. Ceea ce se putea deduce din imaginea de ansamblu era fără îndoială faptul că omul a fost un rătăcitor, un boschetar, un amărât, cine știe de unde ajuns pe meleagurile acelea fiindcă niciunul dintre bărbații prezenți nu l-au putut recunoaște. Polițistul a format imediat numărul de telefon al poliției orășenești și a chemat echipa criminalistică. După aproape o oră, biruit de frig și enervat de așteptare, bărbatul a sunat iar și i s-a spus că echipa este deja pe drum. Unde mama dracului pe drum, că doar nu s-au rătăcit în cei nici zece kilometri pe care-i aveau de străbătut? – a gândit omul cu voce tare și ceilalți au aprobat imediat, în cor, logica raționamentului. Continuă lectura „„Ultima lumânare” de Ani Bradea”