Stagiunea Teatrului Scala din Milano s-a deschis cu „Madama Butterfly”

madama-butterfly-scala-milano

corespondenta-rubrica-liber-sa-spunNoua stagiune, 2016–2017, a teatrului Scala din Milano s-a deschis miercuri, 7 decembrie 2016, cu Madama Butterfly de Giacomo Puccini. Dirijorul spectacolului: Riccardo Chailly. În rolurile principale: Maria José Siri (soprană originară din Uruguay) şi tenorul american Bryan Hymel.

Această nouă montare este semnată de Alvis Hermanis, regizor de teatru din Letonia, care a regizat deja la Scala Die soldaten de Zimmermann şi I due Foscari de Giuseppe Verdi. Artistul se întâlneşte însă pentru prima dată cu Madama Butterfly, dar nu cu Puccini (memorabilă, Tosca, montată la Berlin). Continuă lectura „Stagiunea Teatrului Scala din Milano s-a deschis cu „Madama Butterfly””

Una dintre cele mai bune interpretări ale spectaculosului „Requiem” de Verdi, cu dirijorul Antonio Pappano, în Festivalul „George Enescu”

antonio-pappano

festivalul-george-enescu-2013-Antonio Pappano, un dirijor aflat în top zece cei mai bine cotați muzicieni ai lumii, director muzical al celebrei Royal Opera House Covent Garden, va dirija în Festivalul Internațional „George Enescu” una dintre cele mai bune orchestre ale lumii, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia peste exact o lună. Antonio Pappano este cunoscut pentru interpretările sale de o mare forță: „Mă simt Superman!”, mărturisea presei britanice despre senzația de a dirija un ciclu întreg de opere.

De astăzi într-o lună, joi, 12 septembrie 2013, la ora 19.30, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” la Sala Mare a Palatului vom avea ocazia de asculta o interpretare rară a Requiem-ului de Giuseppe Verdi, considerată de către critici una dintre cele mai bune din lume în acest moment. Dirijorul Antonio Pappano se va afla pe scena Sălii Palatului alături de Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, al cărei director este din anul 2005. „Tonurile ei au culoarea vinului italian Amarone. Sunt foarte dulci, iar cantitatea de alcool e ridicată“, îşi descrie Pappano orchestra.

Antonio_Pappano recviem verdi

Antonio Pappano

Născut în 1959 la Londra din părinţi italieni, dirijorul Antonio Pappano amestecă în atitudinea sa, cu farmec, înflăcărarea latină şi umorul uscat, englezesc. În adolescenţă, în perioada şederii familiei în Statele Unite, Antonio Pappano a studiat pianul cu Norma Verrilli, profesoară şi patroana unui magazin de piane din Connecticut, care a avut o mare influenţă în viaţa sa, după cum avea să povestească dirijorul. Tatăl lui Antonio, Pasquale, şi-a descoperit vocea în copilărie – obişnuia să cânte Ave Maria într-o biserică din sudul Italiei – şi a visat să studieze muzică. A absolvit cursurile prestigosului Conservator de la Milano fiind, în paralel, managerul unui restaurant, pentru a se putea întreţine. S-a stabilit la Londra, unde a început să lucreze ca profesor de canto în West End. Încă de la vârsta de 10 ani, Antonio Pappano îşi însoţea tatăl la orele cu studenţii. La 21 de ani, pleca deja la New York pentru a studia un repertoriu propriu. Urmau Barcelona, Chicago şi Frankfurt. În numai cinci ani, la vârsta de doar 26 de ani, tânărul Pappano devenea asistentul celebrului dirijor Daniel Barenboim, la Beirut. La 30 de ani, ajungea directorul muzical al Operei din Norvegia; la 42 – al Operei Regale Covent Garden – cel mai tânăr director pe care instituţia îl avusese în ultimii 47 de ani.

Înfiinţată în 1908, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma a fost dirijată de mari personalităţi ale epocii: Mahler, Debussy, Strauss şi Stravinski s-au aflat la pupitrul ei. Între 1983 şi 1990, Leonard Bernstein i-a fost preşedinte onorific. Orchestra şi Corul au interpretat peste 14.000 de concerte. În anul 2009, înregistrarea operei pucciniene Madama Butterfly pentru EMI, sub bagheta lui Antonio Pappano, a câştigat un Premiu Grammy, echivalentul unui Oscar pentru muzica clasică.

La concertul susținut de Antonio Pappano și Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia biletele s-au epuizat, dar el va putea fi urmărit în transmisie live la Grand Cinema Digiplex. Bilete la adresa: http://www.grandcinemadigiplex.ro/ro/spectacole/evenimente-speciale/item/394-festivalul-si-concursul-international-george-enescu

Tot joi, 12 septembrie, veți putea asculta în cadrul Festivalului „George Enescu” un regal cu cele mai frumoase concerte pentru pian de Beethoven. Concertul nr. 1 pentru pian și Concertul nr. 5, renumitul „Imperial” vor răsuna la Ateneul Român (ora 17.00), în interpretarea unuia dintre cei mai talentați pianiști austrieci ai momentului, Rudolf Buchbinder, absolvent al prestigioasei Vienna Academy of Music, care va fi acompaniat de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București.

Rudolf Buchbinder

Rudolf Buchbinder

Și la acest concert biletele s-au epuizat, dar publicul îl poate urmări în transmisie live în sala de cinema, pentru prima dată în istoria Festivalului, la Grand Cinema Digiplex. Biletele pot fi achiziționate la linkul: http://www.grandcinemadigiplex.ro/ro/spectacole/evenimente-speciale/item/394-festivalul-si-concursul-international-george-enescu

De asemenea, în Festival, publicul de la Sibiu va putea asculta, pe 12 septembrie, un concert extraordinar, avându-l ca solist pe cunoscutul violonist român Alexandru Tomescu. Acesta va concerta în compania Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, sub bagheta dirijorului Gottfried Rabl. În program: T. Rogalski, Trei dansuri româneşti, F. Mendelssohn-Bartholdy, Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64, S. Taneyev, Simfonia nr. 4 în do minor, op.12.

A mai rămas mai puțin de o lună până când începe cel mai important eveniment cultural internațional organizat de România, Festivalul „George Enescu”, care se desfășoară între 1 și 28 septembrie 2013, în București și în mai multe orașe din țară. Festivalul aduce pe scenele românești unii dintre cei mai mari artiști ai momentului, de la pianistul și dirijorul Daniel Barenboim la pianista fenomen Yuja Wang, alături de orchestre de top, cap de afiș oriunde în lume – Staatskapelle Berlin, Royal Concertgebouw Orchestra, Pittsburgh Symphony Orchestra. Festivalul „George Enescu” este singurul eveniment unde pot fi urmăriți, cu această densitate, pe scenele românești, timp de o lună, cei mai performanți muzicieni contemporani.

 liber sa spun radio 3 net parteneri media festival george enescu

In memoriam Mirela Zafiri

Cea de-a patra Stagiune Camerală a Bibliotecii Metropolitane București, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret” se va deschide luni, 29 octombrie 2012, la 17.00, cu un medalion In memoriam Mirela Zafiri. Participă: Georgeta Stoleriu, Doru Popovici, Florin Rotaru, Costin Tuchilă, care vor evoca personalitatea artistică a sopranei Mirela Zafiri (26 noiembrie 1969, Lugoj–27 august 2012, București). Vor fi vizionate fragmente din spectacole de operă interpretate de Mirela Zafiri (I Capuletti ed I Montecchi de Bellini, Fiica regimentului de Donizetti ș.a.) și vor fi ascultate înregistrări discografice cu arii din opere și lieduri.

Evenimentul va avea loc în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București, Sediul central, str. Tache Ionescu nr. 4 (lângă Piața Amzei). Intrarea este liberă.

Mirela Zafiri a inițiat și organizat Stagiunea Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, a Bibliotecii Metropolitane București, proiect căruia i s-a dăruit cu generozitate începând din 2009, realizând pe lângă recitaluri și concerte camerale foarte apreciate, medalioane dedicate unor mari personalități ale muzicii românești și promovând tineri interpreți. Aceeași structură a stagiunii va fi păstrată în continuare, cu concerte și medalioane dedicate unor mari interpreți, din octombrie până în iunie, în ultima zi de luni a fiecărei luni.

Una dintre cele mai expresive voci de soprană lirică din ultimele decenii, muzician cu o pregătire excepțională și vastă cultură generală, acoperind mai multe domenii artistice, Mirela Zafiri a studiat pianul, viola şi chitara încă din primii ani de şcoală, în orașul natal. În 1997 a absolvit Universitatea de Muzică Bucureşti, la clasa prof. univ. Georgeta Stoleriu, luîndu-și apoi masteratul (1999) și doctoratul la aceeași universitate (2008). A urmat cursuri de măiestrie cu Georgeta Stoleriu (Izvorul Mureşului, 1994, Piatra Neamţ, 1996), Mariana Nicolesco (Brăila, 1998), Toma Popescu (Viena, 1999), Ionel Pantea (Budapesta, 2000). Registrul său amplu, ajungând cu lejeritate la notele supraaacute, dar şi cu disponibilităţi expresive în registrul grav, timbrul distinct şi talentul actoricesc au impus-o într-un repertoriu divers din punct de vedere stilistic. Mirela Zafiri a acoperit rapid, cu profesionalitate şi dăruire o paletă largă de roluri şi genuri, de la operă (25 de roluri) la operetă (5 roluri), de la recitaluri de lied (peste 70 de recitaluri, în cadrul cărora 34 prime audiţii de lied românesc) la concerte vocal-simfonice (15 titluri) şi chiar jazz simfonic (7 concerte). A susţinut peste 130 de concerte de arii cu orchestră în Italia, România şi Spania şi a înregistrat 7 CD-uri: Laurențiu Profeta, 7 Cântece pe versuri de Mihai Eminescu (2001), Alexandra Cherciu, Eternități de-o clipă, Bega Blues Band Timișoara, George Enescu, 7 Cântece pe versuri de Clément Marot, Mihail Jora, Lieduri (premieră în viaţa muzicală românească), Colinde pentru mama (2009), Nicolae Coman, Lieduri și poeme (2010). Cântecele lui Laurențiu Profeta în interprertarea Mirelei Zafiri au fost folosite în muzicalul radiofonic Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici (2001), pe un scenariu de Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Mirela Zafiri a publicat volumul Fenomenul Mozart (2006) și este autoarea unui amplu studiu despre liedul românesc, încă inedit.

A fost invitată la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale, cât şi pe scenele operelor şi filarmonicilor din toată ţara. Mirela Zafiri are peste 230 de minute de înregistrări radio. A fost laureată a festivalurilor-concurs de lied „Mihail Jora” (Bucureşti, 1998) şi „Ionel Perlea” (Slobozia, 1999), a fost distinsă cu Premiul Actualităţii Muzicale pe anul 2000 pentru lied. A câştigat Premiul I la Concursul European Euterpe Taranto (Lama, Italia, 2002), Premiul I la Concursul Città’ di Castelfidardo (Ancona, Italia, 2003), Marele Premiu şi Trofeul de Aur la Festivalul Artelor Pyongyang (Coreea, 2003), Premiul de Excelenţă la Festivalul Naţional al Liedului Românesc (Braşov, 2003), Marele Premiu şi Trofeul „Crizantema de Aur” (Târgovişte, 2004).

Prim-solistă a Operei din Braşov în ultimii ani, Mirela Zafiri a avut o predilecţie aparte pentru lied, de la creaţia clasică şi romantică la cea de astăzi. Cultura muzicală vastă, dublată de pregătirea sa teoretică şi de o deschidere rară spre zone stilistice complet diferite, cât şi tehnica vocală de excepţie i-au dat posibilitatea de a aborda cu succes deopotrivă opera şi opereta, repertoriul vocal-simfonic şi cel cameral, dar şi jazz-ul sau stilurile „de graniţă”, gen clasic-pop, cum sunt cântecele pe versuri eminesciene ale lui Laurenţiu Profeta, precum şi numeroase lucrări scrise de compozitori contemporani, interpretate în primă audiţie. Vocea sa atât de limpede, cu acute bine timbrate, reuşind să nu fie niciodată stridente, plină de energie, dar şi capabilă de rafinamente extreme, avea o bogăţie de nuanţe şi o elasticitate aparte, observată de comentatori în multe dintre rolurile pe care le-a interpretat: Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Norina din Don Pasquale, Lucia din Lucia di Lamermoor, Maria din Fiica regimentului, Adina din Elixirul dragostei de Donizetti, Amina din La Sonnambula, Giulietta din I Capuletti ed I Montecchi de Bellini, Juliette din Roméo et Juliette de Gounod, Donna Anna din Don Giovanni de Mozart, Musette din Boema de Puccini etc. Se adăugau la aceste calități dicţia foarte bună, jocul scenic expresiv, gestica sugestivă, fără exagerări şi mereu cu acoperire muzicală.

Mirela Zafiri în rolul Musettei din Boema de Puccini, Opera din Brașov

„Muzicalitate, sensibilitate bine dezvăluită, aplomb şi farmec scenic, frazare bine controlată, inteligenţă evidentă”– o caracteriza pe Mirela Zafiri profesoara sa Georgeta Stoleriu.

„Mirela Zafiri, o voce bine timbrată, cu un acut sigur şi o tehnică foarte bună, cu elemente definitorii de dicţie şi frazare în maniera de reliefare a fiecărui cuvânt, dar şi o apariţie încântătoare a cucerit spectatorii prin sinceritatea, sensibilitatea, strălucirea şi culoarea cântului său.” (Anca Florea, „Actualitatea Muzicală”, 1999).

În Rosalinda din Liliacul de Johann Strauss, Opera din Brașov

„Mirela Zafiri, eleganţă şi farmec, de o muzicalitate deosebită, a încântat publicul cu vocea sa cristalină ce o aseamănă pe drept cuvânt cu o veritabilă privighetoare.” (VIP, 2001).

„Vocea ei cristalină este dublată de o tehnică stăpânită cu fermitate şi în egală măsură de o mare putere de muncă. Atrage atenţia prin seriozitatea ei exemplară, prin nobleţea şi accentuata sensibilitate a tălmăcirilor generând o atrăgătoare policromie de nuanţe.” (Doru Popovici, Radio România Muzical, 1999).

Costin Tuchilă

Calendar: Roger Martin du Gard

Prozator, dramaturg, autorul romanului-fluviu Les Thibault (Familia Thibault), Roger Martin du Gard (23 martie 1881, Neuilly-sur-Seine–22 august 1958, Sérigny) se revendică din marea tradiţie a prozei realiste a secolului al XIX-lea, fiind totodată un scriitor modern prin tehnicile la care recurge, de la monologul interior ca procedeu de analiză psihologică, la colaj, inserarea în ficţiune a documentelor autentice, a unor note, articole de presă şi până la imaginea de tip cinematografic menită a conferi un plus de veridicitate. Amploarea construcţiei, structura solidă a edificiului narativ din Les Thibault rămân neegalate în literatura veacului trecut. Motivaţia juriului Premiului Nobel, care îi acorda distincția în 1937, era formulată astfel: „pentru vigoarea artistică şi adevărul cu care a înfăţişat atât conflictele umane cât şi anumite aspecte fundamentale ale vieţii contemporane, în ciclul romanesc Les Thibault.”

Roger Martin du Gard se revendică în bună măsură din Tolstoi prin capacitatea de pătrundere în profunzimea sufletului omenesc şi de a-i sesiza contradicţiile. Biografii spun că elevul Liceului Condorcet, care provenea dintr-o familie de avocaţi şi magistraţi, şi-a descoperit vocaţia de scriitor citind Război şi pace de Tolstoi. După studii de litere, fără a obţine licenţa, se înscrie la Şcoala de arhivistică şi obţine diploma de arhivist paleograf.

Formaţia ştiinţifică va influenţa literatura lui Roger Martin du Gard, care dovedeşte aplicaţie pentru studiul obiectiv al aspectelor sociale, aflându-se mereu la graniţa dintre ficţiune şi realitatea documentară, într-un stil sobru, fără efuziuni sentimentale, de remarcabil echilibru, cu o grijă pentru detalii specifică cercetătorului. Primul său roman, Devenir (Să te realizezi, 1906) era mai mult decât promiţător. Cu Jean Barois (1913), se afirmă deja un scriitor redutabil în linia realismului şi a naturalismului secolului al XIX-lea. Subiectul este inspirat din afacerea Dreyfus, care zguduise Franţa în pragul secolului XX. Prin evocarea destinului unui om de ştiinţă, scriitorul pune în discuţie antagonismul dintre religie şi ştiinţă, temă de dezbatere curentă în epocă, având serioase implicaţii în viaţa individuală şi colectivă. Roger Martin du Gard devine un apropiat al lui André Gide şi Jacques Copeau, cu ultimul colaborând la realizarea pieselor de teatru Le Testament du père Leleu (Testamentul lui Moş Leleu, jucată în premieră în 1914, la Teatrul Vieux-Colombier şi publicată în 1920) şi La Gonfle (Pompa, 1928). Père Leleu va fi folosită de libretistul Giovacchino Forzano, care dezvoltă un subiect din Divina Comedie de Dante în libretul operei Gianni Schicchi de Puccini (1918), întrebuinţând sugestii ale farsei ţărăneşti în dialect a lui Martin du Gard.

Relaţia cu André Gide se materializează într-un amplu epistolar în care sunt dezbătute probleme referitoare la poetica romanului, funcţia literaturii, profesiunea de scriitor, din care vor rezulta două volume, Note despre André Gide (1951). După război, la care participă în cadrul unui detaşament de transport auto, începe amplul ciclu romanesc  Les Thibault, alcătuit din opt romane: Le Cahier gris (Caietul cenuşiu, 1922), Le Pénitencier (Penitenciarul, 1922), La Belle Saison (Frumosul anotimp, 1923), La Consultation (Consultaţia, 1928), La Sorellina (1928), La Mort du père (Moartea tatălui, 1929), L’Été 1914 (Vara lui 1914), L’Épilogue (Epilog, 1940). Dramă romanescă a doi fraţi, Jacques şi Antoine Thibault, Les Thibault „dezvăluie, într-un spirit critic necruţător, problematica familiei burgheze în contextul evenimentelor determinate de pregătirea şi declanşarea primului război mondial.” (Silvia Pandelescu).

Tema vieţii şi a morţii, determinismul social, responsabilitatea individuală şi colectivă, studiul comportamental şi psihologic al personajelor-pereche, unul animat de un puternic spirit de independenţă, revoltat, celălalt – echilibrat, uşor mai conformist, supus ordinii sociale, o anume imparţialitate în tratarea acestora, dar şi ştiinţa de a pune în pagină puternice conflicte interioare sunt particularităţile care au impus acest roman-fluviu printre capodoperele literaturii veacului al XX-lea.

În 1955, seria de Opere complete, publicate în colecţia „Pléiade”, este prefaţată de Albert Camus.

Roger Martin du Gard este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cimiez din suburbia cu acelaşi nume a oraşului Nice.

Câteva reflecţii din opera sa: „Poţi face întotdeauna mai mult decât ai crezut”; „Cultivă-ţi voinţa. Dacă eşti în stare să urci, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă”; „Un obstacol e o nouă problemă. Nu există obstacol care, oricât de puţină voinţă ai avea, să nu se preschimbe într-o trambulină, într-un prilej de a te înălţa din nou”; „Legea morală nu e decât un întreg de convenienţe sociale şi, prin natura sa, acest întreg e provizoriu, deoarece trebuie să evolueze odată cu societatea, dacă vrea să-şi păstreze valoarea practică”; „Pe cei tari, nesiguranţa îi înăbuşă. Adevăratul curaj nu înseamnă să aştepţi în linişte evenimentele, ci dimpotrivă, să alergi înaintea lor, ca să le cunoşti cu o clipă mai devreme şi să le primeşti.”

 Costin Tuchilă

Carlo Gozzi și basmul teatral

Duminică 26 iunie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Carlo Gozzi și basmul teatral. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Percepţia asupra operei contelui cu ascendenţă, pe linie maternă, într-o veche familie croată, poate fi sintetizată în două atitudini relevante pentru însuşi destinul teatrului său. Istoricii literari italieni nu îl includ pe Carlo Gozzi (1720– 1806) printre autorii exponenţiali ai dramaturgiei din Settecento, dominată de Vittorio Alfieri, Pietro Metastasio şi Carlo Goldoni. Din acest punct de vedere, restrictiv şi învecinat cu clasificările didactice, pentru că priveşte în mod rigid ilustrarea speciilor consacrate (tragedia, melodrama, comedia), Gozzi nu prezintă mult interes. Dimpotrivă, istoricii teatrului, pentru care criteriile de evaluare vizează în primul rând arta scenică şi mai puţin literatura dramatică propriu-zisă, îi acordă un loc cel puţin la fel de important cu acela al contemporanilor săi, observând că aceste fiabe teatrali (basme sau feerii teatrale) trebuie eliberate de prejudecata că s-ar înscrie în lunga serie de „schelete” dramatice, care aveau valoare doar prin bogatul material scenic adăugat de actori şi aceasta în contextul limitat al genului commediei dell’arte, văzut ca un fel de fatalitate istorică. Nu suntem încă foarte departe de această percepţie, foarte activă timp de un secol şi jumătate, în ciuda spectacolelor contemporane cu piese de Carlo Gozzi. Iar influenţa certă pe care basmele teatrale gozziene au avut-o asupra romanticilor, spiritul lor poetic ce depăşea considerabil veacul al XVIII-lea, un secol mai degrabă sărac în privinţa poeziei, rămânea mai mult o problemă ambiguă de metabolism literar, decât o evidenţă pentru reevaluarea autorului lui Turandot. La o privire sumară, totul ar intra astfel într-un fel de trecut clasificat, bun numai pentru curioşii care mai au răgazul de a şterge praful. Teatrul lui Gozzi dovedește suficiente resurse pentru a fi reinterpretat în spirit modern. Dovadă și montarea din 1970 a basmului teatral Turandot, la Teatrul Național Radiofonic, sub formă de muzical.

Fantezia autorului Femeii şarpe răspunde oricărei epoci care vede în poveştile sale teatrale o modalitate de evadare într-o lume unde totul pare posibil: metamorfozele cele mai neaşteptate, poezia gestului simplu dar şi grotescul abundenţei de gesturi, parcurgerea neverosimilă a spaţiului şi a timpului; umanizarea incredibilă a monstrului dar şi transformarea îngerului în demon; rezolvarea oricărei enigme dar, în paralel, schimbarea firescului în enigmă; critica unei realităţi recognoscibile totuşi în cea mai sofisticată plăsmuire. Dacă Gozzi se revendică în mod cert dintr-un baroc trecut prin gustul popular, el este în egală măsură un romantic rătăcit cu bună ştiinţă printre măşti.

Colaborând cu doi libretişti pe care îi aprecia, Giuseppe Adami şi Renato Simoni, creatorul Toscăi, Giacomo Puccini, transformă la începutului deceniului al treilea al secolului al XX-lea povestea prinţesei Turandot, piesă din 1762, într-o ficţiune lirică în care pasiunea schimbă convenţia basmului.

Opera terminată de un elev al lui Puccini, Franco Alfano, demonstrează pe de-o parte universalitatea convenţiei impuse de commedia dell’arte: măştile binecunoscute, Pantalone, Truffaldino, Brighella, Tartaglia, devin burleşti demnitari chinezi: Ping, Pang, Pong, mare cancelar, mare administrator, mare chelar. Pe de altă parte, probează faptul că finalul, fie şi al unui basm sângeros, rămâne deschis, libretiştii lui Puccini continuând printr-un surplus de teatralitate povestea lui Gozzi: sclava Liù (Adelma, în piesa veneţianului, eliberată de cruda Turandot) se sinucide spectaculos, în faţa lui Calaf şi a celorlalte personaje iar strania, glaciala Turandot nu numai că aceptă căsătoria, dar poate fi capabilă de iubire. Tălmăciri romantice?

Asistând la Veneţia la spectacole cu piese de Gozzi, Goethe scria în Călătorie în Italia: „Am înţeles cât de iscusit a îmbinat […] măştile cu figurile tragice”. Mai mult decât atât, în Wilhelm Meister apare numele lui Gozzi iar bufoneriile drapate în metafore, aşa-numitele lazzi ale scriitorului veneţian, se regăsesc până şi în Faust. Cu licenţe poetice în practică, cu rigoare în teorie, romanticii germani au manifestat admiraţie constantă pentru autorul Monstrului albastru. Preluările, adaptările lor cu circulat curent nu doar în veacul al XIX-lea, ci au devenit puncte de pornire pentru întoarcerea la Gozzi din secolul al XX-lea. În 1802, Schiller face o adaptare a lui Turandot. Weber scrie muzică pe scenă pentru versiunea schilleriană. La distanţă de un veac, regizorul austriac Max Reinhardt pune în scenă la Berlin, în 1911, piesa lui Gozzi; această montare devine libretul operei Turandot de Ferruccio Busoni, cu premiera la Zürich, în 11 mai 1917. La Gozzi se poate întâlni, fără nici o exagerare, şi sugestia de poetică modernă de care romanticii nu erau străini: „Măştile sale prozaice, improvizând în cea mai mare parte a timpului, semnifică prin ele însele ironizarea părţii poetice”, spunea August Wilhelm von Schlegel într-una din faimoasele sale Prelegeri despre literatura dramatică, în primul deceniu al secolului al XIX-lea.

Pentru contemporanul nostru Jean Starobinski, romanticii germani trăiau un veritabil extaz în faţa feeriei gozziene, combinaţie de comic şi tragic, fiind „actul unei fantezii libere ce încearcă să depăşească şi să refuze aspectele triviale ale unei lumi decăzute.”

Pușa Roth, Costin Tuchilă, fragment din textul emisiunii Carlo Gozzi și basmul teatral