Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960

Zilele Eugen Ionescu

În perioada 26–28 noiembrie 2012, la Slatina va avea loc a XXII-a ediţie a manifestărilor intitulate Zilele Eugen Ionescu (ZEI 2012), organizate anual de Societatea Culturală „Eugen Ionescu” pentru a sărbători personalitatea dramaturgului Eugène Ionesco (26 noiembrie 1909, Slatina–28 martie 1994, Paris).

Eugen Ionescu

Program:

• Luni, 26 noiembrie – TRECUTUL

Ora 11.00 – Deschiderea oficială ZEI 2012

Vernisajul expoziţiilor de fotografii dedicate lui Eugen Ionescu:

OMUL – fotografii originale Eugen Ionescu, realizate de artistul fotograf Sorin Radu

PORTRETUL – grafică şi scenografie, semnată de artistul plastic Dan Cioca

SPECTACOLUL – fotografii din spectacole realizate pe texte ionesciene (Sorin Radu şi Maria Stefănescu)

ISTORIA – fotografii din arhiva ZEI (Maria Ștefănescu şi Dan Stoichicescu)

Ora 18.00 – Lecțiile lui Ionescu… prezintă scriitorul Emil Lungeanu

Memento dedicat actorului Ion Lucian

Spectacol-lectură „Ionesco.ro” – realizat de SCEIS. Actori invitaţi: Constantin Codrescu şi Ioana Macaria

• Marți, 27 noiembrie – PREZENTUL

Ora 11.00 – OPERA – expoziţie de carte, în colaborare cu Muzeul Naţional al

Literaturii Române, Editura HUMANITAS, Biblioteca C.N.S.S.

Llansarea albumelor și DVD-urilor produse de SCEIS, în prezenţa realizatorilor: Florica Ichim, Lucian Chişu, Nicolae Ioniţa, Dan Stoichicescu

Lansarea proiectului cultural CEAS (Centrul European al Absurdului Serios) în prezenţa lui Andrei Dorobanţu

Ora 18.00 – Întâlnire teatrală cu… personajul Béranger. Invitaţi: maestrul Radu Beligan şi actorul Dan Puric

Recital extraordinar al actorului Emil Boroghină (Teatrul Național din Craiova)

• Miercuri, 28 noiembrie – VIITORUL

Ora 11.00 – NUME ȘI RENUME – caricaturi internaţionale Eugen Ionescu, prezentate de Nicolae Ioniţa

COPACUL LUI IONESCU – eveniment prezentat de Radu Vişan

Lansarea festivalului-concurs de teatru şcolar PRO-SCENIUM

POVESTIND ABSURDUL – proiect de teatru senzorial-labirint, prezentat de actorul Adrian Ciglenean

Ora 18.00 – spectacole de teatru realizate de studenţi şi elevi

Gânduri despre viitor la un pahar de vorbă.

Diana Lupescu, Radu Beligan şi Paul Grigoriu au devenit Cetăţeni de Onoare ai municipiului Bacău

Actorii Diana Lupescu şi Radu Beligan, dar şi omul de radio Paul Grigoriu au devenit vineri, 30 martie 2012, Cetăţeni de Onoare ai municipiului Bacău.

„Maestrul Radu Beligan este unul din cele mai mari nume ale scenei româneşti, personalitate de marcă a lumii culturale din ţara noastră şi din străinătate, fost preşedinte al Organizaţiei Internaţionale a Teatrului şi un distins profesor al Academiei de Teatru şi Film Bucureşti, care nu şi-a uitat şi a fost mai mereu, în ciuda unei cariere deosebite de peste şapte decenii, alături de băcăuani”, a declarat vineri pentru AGERPRES primarul municipiului, Romeo Stavarache.

Potrivit acestuia, „Diana Lupescu, actriţă de mare valoare provenind dintr-o familie cunoscută de intelectuali din municipiu, a contribuit la renumele Bacăului încântând prin apariţiile sale remarcabile fie pe scenele teatrelor din ţară şi străinătate, fie în emisiuni şi spectacole televizate ori întruchipând personaje din cunoscute filme care au făcut istorie, talentul său fiind recompensat cu numeroase premii obţinute în ţară şi peste hotare.”

Despre Paul Grigoriu, de atâţia ani vocea emblematică a Radio România, primarul Stavarache a spus că este un ziarist care „a devenit un reper de calitate în media românească”, dedicându-şi cea mai mare parte din cei 67 de ani pe care i-a împlinit pe 6 martie ,,unui singur scop: profesionalismul”.

La ceremonia desfăşurată în cadrul unei şedinţe a Consiliului Local la Centrul de Afaceri şi Expoziţii din Bacău, au fost prezenţi Diana Lupescu şi Paul Grigoriu, actorul Mircea Diaconu ridicând titlul pentru maestrul Radu Beligan, care, nefiind prezent din cauza problemelor de sănătate, a transmis un Mesaj de mulţumire, citit de primarul Romeo Stavarache.

„Sunt fericit că sub acelaşi cer pe care l-am privit în copilărie, oamenii de astăzi mă onorează cu acest titlu… Anii pe care i-am petrecut în Bacău i-am purtat mereu în minte… M-am zbătut în cariera mea şi am reuşit, împreună cu alţi colegi, să ducem arta românească peste hotare… Sunt emoţionat şi mă plec în faţa băcăuanilor pentru această onoare”, a menţionat în mesajul său Radu Beligan, născut în 1918 în preajma municipiului Bacău, la Filipeşti.

Diana Lupescu a declarat pentru AGERPRES că este „foarte mândră de titlul primit”, arătându-şi satisfacţia că în oraşul în care a văzut lumina zilei în 1954 „educaţia şi cultura sunt importante şi preţuite chiar în vremuri dificile”.

„Sincer, nu am văzut în ultimii ani un oraş în care educaţia să fie stimulată şi răsplătită aşa cum este în municipiul Bacău. Oraşul s-a transformat foarte mult în bine şi din alte puncte de vedere. Am văzut că se construieşte un spital, lucru pe care nu am auzit să se mai întâmple în prezent în alte locuri din ţară, am constatat şi o multiplicare a actelor culturale, dar şi menţinerea unor tradiţii cum este, de exemplu, Gala Star, unica manifestare teatrală de ţinută în România, deschisă spectacolului de tip one-man-show”, a precizat Diana Lupescu.

Paul Grigoriu, „vocea de la radio care a captat şi încântat generaţii întregi de români”, a declarat pentru AGERPRES că este ,,deosebit de emoţionat” pentru că la revenirea sa în urbea natală, unde s-a născut în urmă cu 67 de ani, „a fost întâmpinat prin înmânarea cheii oraşului”.

„Eu ar trebuie să fiu mândru de oraşul în care m-am născut şi nu el de mine. Am fost ieri (joi, 29 martie 2012 – n.r.) la Gala Învăţământului Băcăuan, manifestare unică în ţară în prezent, şi m-am uitat la tinerii din sală. După ce am constatat acolo, sunt sigur că în viitor vom avea foarte mulţi Cetăţeni de Onoare ai municipiului Bacău”, a mai spus Paul Grigoriu.

Diana Lupescu, Radu Beligan şi Paul Grigoriu ridică la 60 numărul personalităţilor care au primit, începând din 1990, titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Bacău. Alte nume cunoscute publicului larg sunt poetul Grigore Vieru, rabinul Alexandru Şafran, pictorul Ilie Boca, părintele Constantin Galeriu, dirijorul Emanuel Elenescu, academicianul Solomon Marcus, Iulian Antonescu, creatorul reţelei moderne de muzee din România, campioanele olimpice şi mondiale Doina Melinte, atletism, şi Monica Roşu, gimnastică, omul de afaceri Petru Plăcintă, creatorul aviculturii româneşti moderne, actorul Florin Piersic.

Comunicat AGERPRES

Calendar: Sică Alexandrescu

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă