Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare

caracal primaria

valorile trecutuluiNu spun vorbe mari, fiindcă aceasta este realitatea: fiecare popas al meu la Caracal – „Oraşul meu natal cu flori în gară,/ Cu chioşc în parc şi festival urmat de bal” (aşa cum atât de frumos spun versurile scrise de Constantin Cârjan pentru melodia pe care i-a dedicat-o inegalabilul Radu Şerban) – este asemenea unei întâlniri a lui Anteu cu pământul. Îmi dă forţe noi şi mă încarcă de un optimism nebănuit. Contribuie la asta, desigur, revedrea unor oameni de excepţie, primul în ordinea sufletească fiind Tavi Tianu, cel mai bun prieten, mai bine spus, fratele meu de suflet de care m-am legat din anii copilăriei. Nu pot, însă, trece mai departe fără a spune că, de fiecare dată când revin pe aceste meleaguri binecuvântate, aici, la Caracal, întâlnesc oameni tineri, entuziaşti şi frumoşi, despre care îmi face plăcere să mai vorbesc, fiindcă sunt convins că ei înşişi îmi vor oferi prilejul. Un asemenea tânăr de toată isprava este Octavian Stănescu, inimosul vice-primar al municipiului Caracal, un entuziast şi dăruit iubitor de Cultură şi care, chiar în aceste zile, a păşit împreună cu Doamna Inimii Sale pe un drum nou de viaţă. Prilej minunat, pentru mine, de a mă alătura celor care le urează din toată inima: „Casă de piatră!” şi, după vorba poetului, „Sănătate, Fericire şi Luceferi în Privire!”

Continuă lectura „Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare”

O oază de senin, de nostalgii și de visare frumoasă

serban cionoff caracal 2014 revedere

Când i-am povestit bunului meu prieten, Lucian Avramescu, despre faptul că mă pregătesc să merg la Caracal („Oraşul meu natal, cu flori în gară / Cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal” – după cum, cu mult tâlc, spun versurile melodiei concetăţeanului nostru, neuitatul Radu Şerban), acesta mi-a răspuns cu o anecdotă. Iat-o:
Pe (să zicem) DN 1 un bătrânel se agită „la o ocazie”. Are, până la urmă noroc, iar şoferul îl întreabă:
– Unde trebuie să ajungeţi, neapărat, de eraţi aşa de agitat?
– Mă grăbesc, răspunde cel întrebat, să ajung la banchetul de absolvire al promoţiei mele de liceeni, de acum 70 de ani.
– 70 de ani?, se miră întrebătorul. Felicitări şi la mai multe reuniuni înainte. Dar, cam câţi colegi vor veni la reuniunea de azi?
– Nu prea mulţi, răspunde bătrânelul, eu, de pildă, merg singur de vreo 5 ani încoace…

teatrul national caracal

Teatrul din Caracal

Din fericire – Slavă Celui de Sus! – nu aşa s-au petrecut lucrurile şi cu promoţia noastră. Promoţia 1964, clasele a XI-a A şi a XI-a B de la fosta Şcoală Medie numărul 2 din Caracal. La reuniunea aniversară care a început în Sala Mare a impozantului edificiu al Teatrului Naţional „Ştefan Iordache”, au răspuns „prezent” la strigarea cataloagelor de către şefele de clasă –  Nicoleta-Florica Sosniţki (alintată: Ţâştoc) şi Mariana Socotean – 29 dintre noi, plus admirabila noastră profesoară, doamna Gabriela Dicu, pe atunci directoare adjunctă a şcolii. Domnia sa dovedindu-se, la micul nostru festin, un adevărat argint viu al întregii petreceri sărbătoreşti.
Aşadar, „a fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, o promoţie năzdrăvană foc, o promoţie cu fete frumoase şi cu băieţi inimoşi, o promoţie care şi-a găsit să-şi organizeze balul de absolvire chiar în incinta şi şcolii şi tocmai la orele când, în Consiliului profesoral, se dezbătea încheierea situaţiei noastre şcolare.

caracal
O promoţie care intra în viaţă în atmosfera de regăsire a demnităţii naţionale pe care a generat-o faimoasa „Declaraţie din aprilie 1964 a PMR” în care părinţii noştri şi cei cu mai multă experienţă de viaţă şi cu pricepere întru ale mersurilor lucrurilor vedeau „Declaraţia de independenţă a României de sub asuprirea Moscovei”. Aşa încât am fost şi ultima promoţie care a mai dat limba rusă ca probă obligatorie la examenul de maturitate (fiindcă aşa i se spunea, pe atunci, examenului de bacalaureat).
Aveam, prin urmare, vânt în pupă, speranţe, ambiţii, vise, ba chiar, de ce nu?, o anumită nebunie nonconformistă şi, mai presus de toate, o sinceră dorinţă de a profita de acel „vânt de libertate”( nu, însă, tot după muzica lui Dunaevski!) pentru a ataca orizonturi noi. Orizonturi pe care, poate, nici părinţii sau bunicii noştri – mulţi dintre ei trecuţi în numai zece ani, prin grele, amarnice încercări – aproape că nici nu cutezau să le viseze pentru noi.
Acum, după 50 de ani, venise ceasul să împlinim porunca lui Tudor Arghezi: „Aduceţi cerneala, /Se face socoteala!” Arghezi fiind olteanul nostru de geniu, care, nu cu multă vreme în umbră, ieşise de sub interdicţiile proletkultiste şi despre care cu atâta pathos ne vorbise frumoasa noastră profesoară şi dirigintă, Xenia Moraru, care, o dată cu clasa noastră, clasa a XI-a B, era, pentru prima oară, dirigintă. Rând pe rând, fiecare, ne-am făcut bilanţul acestor cinci decenii, un bilanţ cu lumini, cu bucurii, cu împliniri dar, după cum impun legile neiertătoare ale vieţii, şi cu deziluzii şi cu încercări dureroase.
Am ascultat, de fapt am reascultat, cu încântare melodii „la modă” acum 50 de ani, pe ritmurile cărora dansam la ceaiurile pe care, de multe ori, le organizam (semi-clandestin!) la mine acasă. Subsemnatul având, pe atunci, un radio cu pickup şi nişte discuri alese „pe sprâncenă”, dată fiind ambiţia mea de a da, neapărat, la Conservator ca să fac jazz, aşa cum mă povăţuiseră mai marii mei învăţători „pe unda clapelor”: Radu Şerban, Sile Dinicu şi Janscy Korrossy.
Ne-am mai amintit de vechile idile, de plimbările „pe alea plopilor” din minunatul Parc Poroineanu şi, după atâta vreme, am murmurat versurile cântecului lui Radu Şerban dedicat Oraşului meu natal: „Pe banca dintr-un vechi boschet,/Mă poartă paşii-încet/Şi învie în suflet/Un stins regret.”

parcul din caracal

 Parcul din Caracal

Peste toate, însă, am regăsit un nemărginit senin de gânduri şi de sentimente, o mare sinceritate, dimpreună cu o tulburătoare, stenică şi generoasă solidaritate sufletească. Ceea ce, să o recunoaştem!, în această mlaştină coclită de ură, de patimi nebuneşti, de vulgaritate agresivă şi, spre ruşinea noastră, de fanatică intoleranţă în care ţara şi oamenii săi se zbat printre dosniţele duhnitoare ale „capitalismului de cumetrie”, dar mai ales în acest ultim deceniu, de ruşine şi de mizerie, a fost o adevărată gură de oxigen.
Iată pentru ce am cutezat să trimit spre publicare aceste modeste notaţii , cu urarea sinceră că ele vor fi, pentru alţi cititori şi prieteni ai acestei pagini un mesaj de încredere şi speranţă că idealurile solidarităţii, ale încrederii şi ale prieteniei nu s-au risipit definitiv. Că ele aşteaptă doar cuvântul magic pentru a renaşte în viaţa noastră, a Cetăţii şi a fiecăruia dintre noi.

Șerban Cionoff

A. M. Press, 11 mai 2014

Pe când, la Caracal, Casa memorială „Radu Şerban”?

casa lui radu serban caracal serban cionoff

Am fost deosebit de emoţionat să văd că modesta mea consemnare la împlinirea a 30 de ani de la moartea lui Radu Şerban – autorul melodiei Prieten drag (consiederată şlagărul numărul 1 al muzicii noastre uşoare din veacul abia încheiat), ca şi a altor piese de referinţă ale genului –, consemnare pubicată în ediţia electronică a Revistei VIP şi preluată cu deosebită generozitate pe această prestigioasă pagină de educaţie şi de emulaţie culturală, se bucură de o audienţă cu totul deosebită: peste 5000 de accesări numai pe pagina Revistei VIP, precum şi multe reluări şi comentarii. Aşa după cum nu pot ascunde bucuria mea sinceră pentru faptul că multe, foarte multe mesaje de apreciere mi-au venit chiar din Caracal, oraşul natal al lui Radu Şerban şi al altor nume de referinţă ale vieţii spirtuale româneşti.

Spre marea mea mâhnire, tot din Caracal îmi parvine această dezolantă imagine, pe care o vedeți mai sus. Este o fotografie a casei în care s-a născut şi a crescut Radu Şerban. Mai corect spus: a ruinei în care se află această casă, situată chiar pe strada Radu Şerban. Sincer să fiu, nu ştiu dacă mai locuieşte cineva şi cu atât mai puţin cine mai locuieşte acum în această casă, Şi, tocmai de aceea, nu vreau să mă lansez în ipoteze oţioase sau în speculaţii declamative şi patetice.

Pun, însă, cu deplină bună credinţă şi cu foarte multă încredere într-un răspuns încurajator, această simplă întrebare: dragi prieteni caracaleni, nu credeţi că ar fi bine şi frumos ca, alături de un Centru de cultură 1Radu Şerban”, care şi-a dobândit, pe deplin meritat, un solid prestigiu şi de un Festival de muzică uşoară „Radu Şerban”, el însuşi un eveniment marcant în viaţa culturală a ţării, tot aici, la Caracal, să fiinţeze şi o Casă memorială „Radu Şerban”?

Şerban Cionoff

Radu Şerban, un prieten drag şi vorbele sale neuitate

radu serban amintiri muzica usoara

La 25 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, un „Prieten drag” – compozitorul Radu Şerban – revine printre noi!  Casa „Electrecord” a realizat CD-ul Radu Şerban. Parfumul străzilor. vol 1, cu sprijinul Asociaţiei culturale „Şerban”, al cărei preşedinte este doamna Domnica Şerban, soţia fiului compozitorului, poetul şi eseistul Radu R. Şerban, el însuşi prea devreme plecat dintre noi.

parfumul strazilor radu serban electrecordPrilej numai bun spre a reme­mora câteva întâmplări cu tâlc despre Omul şi Artistul de excepţie Radu Şerban. Un OM pe care Fănuş Neagu l-a definit prin aceste vorbe pă­trunzătoare: „Radu Şerban nu a avut, şi nici nu putea să aibă, duşmani!” Faptul acesta nu l-a făcut însă pe minunatul nenea Radu să renunţe la exigenţele şi rigorile pe care i le impunea condiţia sa de creator „cu vână” şi, deopotrivă, un om cu o verticalitate morală de ex­cepţie.

Mai puţin cunoscute decât şlagărele lui Radu Şerban, dar tot la fel de gustate la vremea lor, au fost vorbele de duh pe care acesta le-a rostit cu diverse prilejuri. Şfi­chiuind prostia cu ifose, incompetenţa agresivă, slugărnicia şi multe alte tare de care  anumiţi promotori ai „ideologiei unice” se serveau spre a-şi im­pune absurde pretenţii.

Zgârcit cu profesiunile de credinţă declamate public, Radu Şerban mărturisea: „Faptul că sunt compozitor de muzică uşoară nu înseamnă că îmi fac treaba … uşura­tic.” Discipol al lui Ion Vasilescu, şeful de şcoală al genului, Radu Şerban a preluat de la acesta nobila povară a respectului pentru pu­blicul căruia îi datora creaţiile sale. Iar dacă compozitorul Radu Şerban a intuit, cu fineţe, ceea ce era cu adevărat lucru nou, de substanţă în muzica uşoară, omul Radu Şerban a fost cu totul străin modelor poli­tico-ideologice, mai vechi sau mai noi, de care, pe parcursul anilor, nu a dus lipsă! Şi nu s-ar spune că ea întotdeauna i-a fost uşor! De pildă, melodia Lină Cătălină a fost atacată la începutul anilor ’50, – ani de triumf ai dogmelor „realismului scocialist” şi al şabloanelor „reflectării fidele a actualităţii” – pe motiv că „falsifică folclorul nostru şi face concesii jazz-ului – muzica decadentă a imperia­lismului american.” S-a nimerit însă ca la această „demascare” să participe şi renumitul compozitor so­vietic Soloviov Sedoi. Prin ea însăşi, prezenţa la o asemenea şedinţă a unui „sol din marea ţară a sovie­telor” nu se prevestea nimic bun!

radu serban

                                                                  
Numai că, de data asta, „marele sol”, adică Soloviov Sedoi, s-a dove­dit a fi şi un om de un caracter pe măsura talentului său de excepţie. Adică, după ce a ascultat toate „cri­ticile principiale şi tovărăşeşti” ce se revărsau pe capul celui incriminat „cu mânie revoluţionară”, Soloviov Sedoi a cerut un lucru foarte simplu şi cât se poate de firesc. Adică a dorit să asculte melodia pusă la zid. Autorul melodiei (şi acuzatul!), Radu Şerban a trecut la pian şi a dat-o, într-adevăr, pe jazz. După ce a ascultat foarte atent melodia „duşmă­noa­să”, Soloviov Sedoi s-a aşezat la pian lângă Radu Şerban şi au făcut jazz la 4 mâini în toată regula. După asta, l-a îmbrăţişat cu căldură pe stigmatizat, l-a felicitat şi a întrebat dacă, pentru melodia asta, i se va da au­torului un premiu. Premiul de Stat, pe care Radu Şerban l-a luat, dacă nu mă înşel, în 1954! Peste câţiva ani, un magician al pianului, Jancsy Korrossy, va include Lină Că­tălină într-un potpuriu, redându-i tot farmecul unei piese de jazz în toată puterea cuvântului.

Acesta era doar începutul. Peste alţi ani, adică pe când „Epoca de Aur” era încetăţenită, nici Radu Şerban nu a scăpat de pocinoagele comenzilor politico-ideologice. Dar lasă că nici dator nu a rămas! De pildă, atunci când cuvântul „domn” devenise prohibit, dimpreună cu derivatele sale, lui Radu Şerban i s-a atras atenţia – tot în mod to­vă­răşesc cum că şlagărul Dom­ni­şoară ar putea avea pro­bleme din cauza vorbei cu pricina. Cu figura sa mereu gânditoare – aşa cum îl surprinde portretul de pe coperta CD-ului, în care ghicesc pana lui Ion Truică – Radu Şerban a răspuns: „Şi cum să-i spun? To­vărăşică, tovără­şi­că, tovărăşică/ Îmi surâde cerul când te întâlnesc.” Urmând, cu sub­în­ţeles: „Şi dacă se supără Tovarăşa, că îmi permit să îi fac declaraţii.”
Fireşte, asemenea întâmplări nu ţin locul unei judecăţi de valoare asupra operei lui Radu Şerban. În schimb, ele ne relevă faţete mai puţin ştiute ale personalităţii sale şi ni-l apropie ca pe un adevărat „Prieten drag”.

Șerban Cionoff

Jurnalul.ro, 16 septembrie 2009

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

Strada – Ion Dichiseanu

Vezi și: „Calendar: Radu Șerban” de Costin Tuchilă

Calendar: Radu Şerban

radu-serban-

Pe 1 ianuarie 1927, s-a născut, la Caracal, Radu Şerban, „compozitorul cu cele mai durabile şlagăre din muzica uşoară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Viorel Cosma). După absolvirea Conservatorului din Bucureşti (1952), unde i-a avut ca profesori pe Ion Dumitrescu (teorie–solfegiu, armonie), Paul Constanlinescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Zeno Vancea (contrapunct), Theodor Rogalski (orchestraţie), Vasile Popovici şi George Breazul (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (folclor), a lucrat ca inspector în Direcţia de învăţământ al muzicii din Ministerul Culturii (1954–1955), pentru a deveni, în 1955, şeful redacţiei de muzică uşoară din Radiodifuziunea Română. După numai trei ani, în 1958, avea însă să fie dat afară din Radio. Era anul în care lansa unul dintre primele sale şlagăre, Un minut, pe versuri de Constantin Cârjan, interpretat de Roxana Matei, urmat de Un trecător, Pe strune de chitară, Pomul cu vrăbii (1959), A fost de-ajuns o melodie, Un cântec de dragoste (1960), Pe litoral (1961), Oraşul meu natal (1962), Tu nu-mi ceri luna (1963). La un pas de fericire (versuri de Eugen Mirea) era unul dintre marile succese ale anului 1964, când lansa, la Festivalul de la Mamaia, Două rândunici (versuri de Constantin Cârjan), triumf de public (pentru că nu a obţinut decât o menţiune) deopotrivă al compozitorului şi al interpretei, Margareta Pâslaru. După doi ani, în 1966, Prieten drag (versuri de Constantin Cârjan), lansat de Pompilia Stoian, era pe buzele tuturor, ca şi Strada şi Uitarea, pe versurile aceluiaşi textier, şlagăre cântate ani la rând cu succes extraordinar (primul de Ion Dichiseanu, celălalt de Margareta Pâslaru). Capacitatea sa de a inventa melodii era într-adevăr  excepţională. Un cântec liric de rară sensibilitate este La un cuvânt al tău (1968). În 1978, Radu Şerban compunea, în stil folk, Oltule, pe versuri de Adrian Păunescu.

electrecord-radu-serban slagare

„Radu Şerban devenise – la 50 de ani – un «clasic în viaţă» al genului muzical cel mai perisabil din literatura muzicală. Din păcate, în scurtă vreme (la numai 57 de ani) avea să ne părăsească, exact atunci când devenise liderul celei de-a doua generaţii (după Ion Vasilescu) de creatori români de anvergură naţională. Într-o anchetă sociologică de la începutul mileniului al treilea (100 de cîntece româneşti pentru veacul XX), melodia Prieten drag (1966) se afla pe primul loc, popularitatea lui Radu Şerban aducându-i-o însă o serie de şlagăre greu de egalat: La un pas de fericire, Dacă iubeşti cu-adevărat, La un cuvânt al tău, Parfumul străzilor, O ramură spre cer, Strada, Te chem, Iubire absurdă, Spune-mi şi te cred. Secretul impactului imediat şi de durată al pieselor sale a fost originalitatea discursului melodic, «haina» armonico-orchestrală de o rară transparenţă sonoră. Cântecele lui Radu Şerban dispun de o tentă lirică/meditativă, uneori apăsătoare, alteori luminoasă, cu uşor idilic popular, fără însă a evita nici ritmurile jocurilor româneşti (Un minut, Două rândunici).” (Viorel Cosma, Muzicieni din România, lexicon, vol. IX, Ş–Z, Bucureşti, Editura Muzicală, 2006).

Excelent orchestrator, Radu Şerban a compus muzică de teatru (Groapa după Eugen Barbu, musical, 1960, Aceşti îngeri trişti de D. R. Popescu, 1970) şi mai ales de film: Un surâs în plină vară (regia Geo Saizescu, 1963), Casa neterminată (regia Andrei Blaier, 1964), Dimineţile unui băiat cuminte (regia Andrei Blaier, 1966), Pădurea pierdută (regia Andrei Blaier, 1971), Bariera (regia Mircea Mureşan, 1972), Păcală (regia Geo Saizescu, 1973), Ilustrate cu flori de câmp (regia Andrei Blaier, 1974), Prin cenuşa imperiului (regia Andrei Blaier, 1975), Iarba verde de acasă (regia Stere Gulea, 1977) ş.a.

A murit în 6 februarie 1984, la Bucureşti.

Costin Tuchilă

Un minut – Roxana Matei

Două rândunici – Margareta Pâslaru

margareta-paslaru

Prieten drag – Pompilia Stoian

pompilia-stoian

Iubire absurdă – Margareta Pâslaru

Uitarea – Margareta Pâslaru

Strada – Ion Dichiseanu

Strada – Margareta Pâslaru

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

La un cuvânt al tău – Dorina Drăghici

La un cuvânt al tău – Ioana Negriloiu

La un pas de fericire – Margareta Pâslaru

Nu mai imita – Anda Călugăreanu

anda-calugareanu

Baladă – Margareta Pâslaru şi Marina Voica

Vacanță în Guadelupe

premiera teatrul caracal

interviu liber sa spunMiercuri, 25 septembrie 2013, la ora 18.30, la Teatrul Municipal din Caracal va avea loc o nouă premieră. Iubitorii de teatru vor putea urmări o piesă de actualitate, Vacanţă în Guadalupe de Pierre Sauvil şi Eirc Assous, în regia lui Florin Beciu. Din distribuţie fac parte: Şerban Chiosan, Florian Teodorescu, Monica Dumitru, Daniel Voicu, Lidia Pavel şi Florentina Popescu, scenografia fiind semnată de Viorel Chirea.

Într-o discuţie purtată cu regizorul Florin Beciu, am încercat să descoperim cateva elemente esenţiale, ce caracterizează particularitatea acestui spectacol raportat la timpul şi locul transpunerii scenice.

Ana-Maria Bocai: Aveţi o experienţă bogată în activitatea regizorală, sunteţi angajat al Centrului Cultural „Radu Șerban” din anul 1990. Cred că fiecare dintre cei care trec pragul acestui lăcaş de cultură ar dori să afle care sunt motivele, ce v-a determinat să alegeţi pentru premiera din această seară piesa Vacanţă în Guadalupe?

Florin Beciu: Actualitatea mesajului din această scriere este cea care m-a determinat să aleg piesa, este o comedie bulevardieră de succes care se joacă în ţară şi în Europa. Este un spectacol de casă, care se vinde, să zic aşa, foarte bine. În plus, personajele autorilor francezi s-au pliat foarte bine pe actorii cu care lucrez.

teatrul-din-caracal-2

Teatrul Municipal din Caracal

A-M. B.: Aţi adus în discuţie un element de mare importanţă într-un spectacol: actorul, omul care sub îndrumarea dumneavoastră dă viaţă personajului şi întregeşte prin viziunea regizorală întreaga piesa Vorbiţi-ne despre actorii care sunt sufletul acestui spectacol.

F. B.: Sunt actori amatori, o parte sunt angajaţi ai Centrului Cultural „Radu Șerban” şi colaboratori externi din Caracal. Colegii actori, chiar dacă nu au şcoală de teatru, sunt foarte deschişi, receptivi. Lucrăm în condiţii profesioniste şi le cer să lucreze profesionist. Textele pe care le aleg le discutăm înainte, sunt puncte pe care le stabilim de comun acord, piesele le aleg şi prin raportarea la trupa de actori, dar şi în funcţie de cerinţele publicului.

Ana-Maria Bocai

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff

Un blues pentru Jancsy Körössy

jancsy korossy

Mă întreb, acum, la ceasul despărțirii de Jancsy Körössy cum anume l-aș putea evoca pe acest pianist de geniu, adevărat titan al jazz-ului romanesc și, desigur, nu numai al celui românesc?… Poate solfegiind în gând tulburătoarea sa Scrisoare sau mai bine ghidușul Studiu cromatic, piesă de o rară subtilitate melodică. Sau, mai degrabă, solfegiind potpuriurile cu care, sfidând canoanele draconice ale esteticii oficiale, Janscy Körössy a reușit să cânte, chiar sub nasul cenzurii, un blues de certa descendență „imperialistă și decadentă”. În peisajul muzicii noastre ușoare, Jancsy Körössy a erupt – ăsta e cuvântul! – fascinând și contrariind, incitând și seducând. Făcea parte din acea generație de aur, alături de un Sile Dinicu, Theodor Cosma, Al. Imre, Gabriel Mezei, Jean Ionescu, Bebe Prisada, Bob Iosifescu, Iuliu Balogh, Gioni Răducanu, cărora li se vor adăuga, foarte curând, pianiști de forța unui Eugen Ciceu, Radu Maltopol, Cristian Colan sau Richard Oschanitzki, toți aceștia recunoscând în Jancsy Körössy un maestru incontestabil și un model desăvârșit.

claviatura pian

Era prin vara lui 1959 când, la Radio București, am ascultat potpuriurile sale din muzica românească, de la tango la foxtrot și vals. Rând pe rând, melodii de tezaur scrise de compozitori din toate generațiile, adică ale lui Ion Vasilescu sau Radu Șerban, Gherase Dendrino, Nicolae Kirculescu și Vasile Veselovschi ori Hilda Jerea, își descopereau valențe nebănuite, sonorități ascunse și tâlcuri inedite. Eram pe atunci elev la Caracal și mă visam, vise de copil nebătut la vreme, pianist de jazz.

La fel de drept este, însă, și să spun că, în pofida unui ticăloșit renume scornit de niște bicisnici ai ideilor schiloade, Caracalul era, chiar și la acea vreme, un oraș unde gustul rafinat și patima pentru valoarea durabilă aveau partizani desăvârșiți. Nu mai departe, la Casa de Cultură a orașului, sub vegherea atentă a directorului instituției, Mișu Slătculescu, se ascultau cu nesaț discurile proaspăt lansate cu melodii în interpretarea lui Jancsy Körössy. Citește mai departe.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 22 ianuarie 2013

Calendar: Radu Şerban

calendarPe 1 ianuarie 1927, s-a născut, la Caracal, Radu Şerban, „compozitorul cu cele mai durabile şlagăre din muzica uşoară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Viorel Cosma). După absolvirea Conservatorului din Bucureşti (1952), unde i-a avut ca profesori pe Ion Dumitrescu (teorie–solfegiu, armonie), Paul Constanlinescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Zeno Vancea (contrapunct), Theodor Rogalski (orchestraţie), Vasile Popovici şi George Breazul (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (folclor), a lucrat ca inspector în Direcţia de învăţământ al muzicii din Ministerul Culturii (1954–1955), pentru a deveni, în 1955, şeful redacţiei de muzică uşoară din Radiodifuziunea Română. După numai trei ani, în 1958, avea însă să fie dat afară din Radio. Era anul în care lansa unul dintre primele sale şlagăre, Un minut, pe versuri de Constantin Cârjan, interpretat de Roxana Matei, urmat de Un trecător, Pe strune de chitară, Pomul cu vrăbii (1959), A fost de-ajuns o melodie, Un cântec de dragoste (1960), Pe litoral (1961), Oraşul meu natal (1962), Tu nu-mi ceri luna (1963). La un pas de fericire (versuri de Eugen Mirea) era unul dintre marile succese ale anului 1964, când lansa, la Festivalul de la Mamaia, Două rândunici (versuri de Constantin Cârjan), triumf de public (pentru că nu a obţinut decât o menţiune) deopotrivă al compozitorului şi al interpretei, Margareta Pâslaru. După doi ani, în 1966, Prieten drag (versuri de Constantin Cârjan), lansat de Pompilia Stoian, era pe buzele tuturor, ca şi Strada şi Uitarea, pe versurile aceluiaşi textier, şlagăre cântate ani la rând cu succes extraordinar (primul de Ion Dichiseanu, celălalt de Margareta Pâslaru). Capacitatea sa de a inventa melodii era într-adevăr  excepţională. Un cântec liric de rară sensibilitate este La un cuvânt al tău (1968). În 1978, Radu Şerban compunea, în stil folk, Oltule, pe versuri de Adrian Păunescu. Continuă lectura „Calendar: Radu Şerban”