Femei celebre

femei celebre de pusa roth

M-am gândit ca la final de an 2013 să vă readuc în atenție câteva, doar câteva dintre figurile feminine care au făcut istorie, care au lăsat în urmă semne ale trecerii lor prin lume. Înainte de a prezenta câteva nume de femei celebre din Romania, aș dori să reamintesc câteva definiții ale femeii, definiții ce aparțin, evident, unor bărbați celebri.

„Nu, nici nu poţi găsi cuvântul potrivit: femeia e jumătatea galantă a speţei umane şi nimic altceva.”(Gogol); „Femeia este muzică rătăcită în carne.” (Emil Cioran); „Femeile sunt nişte copii mari care păstrează simţul umorului.” (André Maurois); „Ce este femeia? O fiinţă frumoasă dizolvată în acidul azurului. Mixturii i se îngăduie apoi să devină cristal.” (Lucian Blaga); „Femeia este sufletul bărbatului, lumina care îl călăuzeşte. Femeia este gloria.”(Miguel de Cervantes). Sigur, acestea sunt definiții, mai mult sau mai puțin măgulitoare, dar acum voi insista asupra activității lor, fapt pentru care au rămas în istorie dar și în memoria colectivă.

smaranda braescu prima femeie parasutist

Smaranda Brăescu

Smaranda Brăescu (21 mai 1897, Hănţeşti, Buciumeni–2 februarie 1948, Cluj) a fost prima femeie paraşutist din România şi printre primele din lume. Între anii 1924–1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică. La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri.

La 2 octombrie 1931 câștigă titlul european la parașutism, în urma unui salt de la înălțimea de 6000 de metri, depășind și recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Crucea de Aur.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel smaranda braescu langa avionde-al doilea, în 1932 a stabilit primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1100 km, între Roma și Tripoli. În acealași an 1932, la 19 mai, devine campioană mondială la parașutism, în urma unui salt realizat cu o parașută de construcție românească, de la înălțimea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute, acest record fiind depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani. Recordul său a fost omologat de aeroclubul din Washington. Recordul precedent, deținut de un american, fusese de 7233 de metri.

A fost una dintre puținii instructori de parașutiști militari. A activat ca instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa.

smaranda braescu

În timpul războiului a fost activă ca pilot în celebra „Escadrilă Albă” de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit. A semnat, alături de alte 11 personalități (între care generalul Aldea, prof. univ. dr. Grigore T. Popa), un memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, document înaintat Comisiei Aliate de Control, de fapt delegatului american, care l-a predat celui sovietic. A fost condamnată de comuniști la închisoare în contumacie, nefiind găsită în procesul „Sumanele Negre” ca făcând parte din Mișcarea Națională de Rezistentă [MNR], organizația „HAI”, împreună cu comandantul Companiei de Misiuni Speciale din cadrul Batalionului Parașutiști, căpitanul Mihai Țanțu și Victor-Ionel Sassu (ofițer parașutist). Ascunsă de oameni de suflet – prof. univ. Ion I. Gheorghiu din Iași și preotul Matei Dumitru – nu a mai fost găsită niciodată. A fost căutată și de oficialitățile sovietice pentru a face instrucția soldaților sovietici.

O versiune acceptată în general este că a decedat pe data de 2 februarie 1948. Potrivit cercetărilor întreprinse de prof. Neculai Staicu – dar încă neconfirmate – mormântul ei s-ar afla în Cimitirul central din Cluj, unde ar fi fost îngropată sub numele de Maria Popescu la o poziție concesionată în anul 1970 unei alte persoane. În prezent, o stradă din București a fost denumită în memoria sa.

Florica_Bagdasar

Florica Bagdasar

Florica Bagdasar (1901, Bitolia-Monastiu, Macedonia–19 decembrie 1978, Bucureşti), medic, cercetător în psihiatria infantilă, a fost prima femeie ministru din România.

În 1925 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, an în care începe să lucreze ca medic intern şi extern la „Aşezămintele Brâncoveneşti”. În 1927 se căsătoreşte cu Dumitru Bagdasar, cu care va pleca în America pentru specializare. În cursul specializǎrii la Boston (1927–1929), doamnei dr. Florica Bagdasar i s-a conferit în 1928 o bursǎ Rockfeller care se acordǎ de obicei bǎrbaților, iar aceastǎ excepție era o recunoaștere a meritelor sale. Astfel a putut sǎ studieze la Harvard University – School of Publik Health, completându-și specializarea în neuropshiatria copilului, intuind valoarea acestei specilitǎți pluridisciplinare, medico-psiho-pedagogicǎ și socialǎ, iar interesul și preocupǎrile au devenit profesie. S-a dedicat cunoașterii instituțiilor de ocrotire și recuperare, sistemului de asistențǎ socialǎ și medicalǎ a copiilor cu probleme neuropsihice, cât și aspectelor de sǎnǎtate mintalǎ a populației. La terminarea specializǎrilor, în anul 1929, soții Bagdasar au avut oferte pentru a rǎmâne în SUA, dar având un „sentiment puternic pentru țarǎ”, au considerat cǎ este de datoria lor sǎ se întoarcǎ în România și sǎ punǎ în practicǎ experiența și cunoștințele dobândite în strǎinǎtate. La reîntoarcere au parcurs „purgatoriul” la Jimbolia, jud. Timiș-Torontal și la Cernǎuți. La Jimbolia au fost primiți bine, dar spitalul de neuropsihiatrie era fǎrǎ dotǎri. Totuși dr. Dumitru Bagdasar a putut sǎ facă primele operații de neurochirurgie în condiții destul de simple. Era mereu secondat de soția sa și de personalul spitalului. Dr. Florica Bagdasar a fost șefa secției denumite de ea „Secția de neuropsihiatrie”, în care erau internați 150 bolnavi cronici și 80 de copii, pe care s-a ocupat sǎ-i trateze și sǎ-i recupereze. Dupǎ doi ani la Jimbolia, soții Bagdasar s-au mutat la Cernǎuți, unde au organizat serviciul de neurochirurgie, care a devenit renumit în țarǎ. În 1933 au ajuns la București, unde dr. D. Bagdasar a început sǎ facǎ operații de neurochirurgie în diferite spitale, iar în 1935 a organizat prima clinicǎ de neurochirurgie din țara noastrǎ la Spitalul Central (astǎzi Spitalul Bagdasar-Arseni). De la venirea în București, a început o statornicǎ prietenie cu familia prof. Ion T. Niculescu, marele nostru neurohistolog. Prietenia celor douǎ familii a fost frumoasǎ și s-a transmis și copiilor. La începuturile operațiilor de la clinica de neurochirurgie, prof. dr. D. Bagdasar a lucrat cu dr. Maria Niculescu, soția profesorului neurohistolog Niculescu. Dr. Florica Bagdasar a înființat la București „Centrul de sǎnǎtate mintalǎ pentru copii” pe strada Vasile Lascǎr. Aici a colaborat cu o echipǎ deosebitǎ: dr. V. Voiculescu, dr. E. Pamfil (viitori profesori universitari), dr. Mǎescu, logoped I. Calavrezo, dr. Toncescu și în mod special cu psihopedagogul Florica Niculescu. Aceastǎ instituție, în premierǎ în România, a fost realizatǎ de dr. Florica Bagdasar în anul 1946 și astfel suntem printre primii din Europa în acest domeniu. Menționǎm cǎ astfel de instituții s-au fondat în Europa după model francez sau german. Preocupǎrile centrului de pe strada V. Lascǎr erau dedicate asistenței și recuperǎrii copiilor cu boli neuropsihice. Tot dr. Florica Bagdasar a oficializat în învǎțǎmântul medical superior specialitatea de neuropsihiatrie infantilǎ, devenind prima conferențiarǎ din țara noastrǎ la disciplina de Psihologie a copilului normal și patologic, în cadrul Facultǎții de Pediatrie a IMF București din anul universitar 1949–1950. A făcut parte din delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, în august–septembrie 1946, fiind singura femeie dintre cei 73 de membri. În urma decesului soţului ei, în 1946, i s-a încredinţat conducerea Ministerului Sănătăţii, funcţie pe care o deţine până în august 1948, fiind astfel prima femeie ministru din România. Aș dori să vă mai reamintesc că cea de a patra soţie a lui Saul Bellow (laureat al Premiului Nobel pentru literatură), Alexandra Bagdasar, a fost fiica Floricăi Bagdasar.

irina burnaia

Irina Burnaia

Irina Burnaia (1909, sat Ciurari, comuna Gratia, judeţul Teleorman–1997, Geneva), pe numele adevărat Irina Cioc (pseudonimul „Burnaia” a fost inspirat de denumirea Câmpiei Burnasului, din zona natală), a studiat Ştiinţele juridice, primind drept de practică, după absolvire, în baroul Ilfov. Instruită în tainele aviaţiei de pilotul Petre Ivanovici (pilot de linie la compania L.A.R.E.S., membru al escadrilei de acrobaţie „Dracii Roşii”), Irina Burnaia a obţinut, la 27 octombrie 1933, brevetul gradul I şi II pentru avioanele de turism, devenind astfel cea de-a treia aviatoare româncă (după Elena Stoenescu-Caragiani şi Ioana Cantacuzino). Cu ajutorul statului român care a suportat jumătate din preţ, a achiziţionat un I.A.R. 22. A efectuat un zbor deasupra Văii Prahovei, devenind prima femeie care a survolat Munţii Carpaţi.

La 3 ianuarie 1935, împreună cu Petre Ivanovici, a pornit într-un raid de mare anvergură pe ruta Bucureşti–Cape Town (Africa de Sud). După o cursă plină de peripeţii, cauzate de desele defecţiuni ale aparatului de zbor, cei doi au întrerupt călătoria în Africa de Est, lângă Lacul Victoria, după parcurgerea a 16 000 km.

În 1937 a obţinut certificatul de pilot acrobat. Irina Burnaia, prima femeie-pilot din România care a efectuat raiduri intercontinentale, prima acrobată din ţară care a participat la mitinguri naţionale şi internaţionale importante, a fost decorată cu ordinul Virtutea Aeronautică de Pace. După instaurarea regimului comunist, părăseşte ţara, stabilindu-se în 1948 la Geneva.

aurora gruescu

Aurora Gruescu

Aurora Gruescu (11 mai 1914, Oituz, jud. Bacău–2005) este prima femeie inginer silvicultor din lume și prima româncă intrată în Guinness Book.

A practicat meseria din 1938 până în 1973, când s-a pensionat. Şi-a legat numele de primul plan de împădurire naţională, fixat la suprafaţa de 100.000 ha, a condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Capitalei, a făcut inovaţii ce s-au confirmat, legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunătorilor, publicând în acest sens mai multe articole în „Revista Pădurilor”. A fost „duşman de clasă” al regimului comunist, apoi expropriată, probabil şi datorită faptului că nu a fost niciodată membru de partid, dar şi decorată, apreciată, lăudată. Membru de onoare al Societăţii „Progresul Silvic”, filiala Prahova, membru de onoare al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, al Ministerului Apei, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Nominalizată de The American Biographical Institute pentru titlul de personalitate a anului 1997. A obţinut Medalia de Argint la Expoziţia filatelică binaţională România – Israel. „Aurora Gruescu a fost cea care a deschis şi altor femei drumul în silvicultură. Dar nu numai atât, a fost, ca inginer silvic, un specialist foarte bun. A făcut lucruri bune şi şi-a lăsat, astfel, amprenta peste tot pe unde a trecut.” (Alexandru Beldie, primul doctor în silvicultură din România).

Ștefania Mărăcineanu 2

Ştefania Mărăcineanu. Copyright Biblioteca Națională a României, colecții speciale

Ştefania Mărăcineanu (18 iunie 1882, Bucureşti–1944), a urmat cursurile liceale la Şcoala Normală „Elena Doamna” şi Şcoala Centrală din Bucureşti, absolvită în 1903, şi pe cele universitare la Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice a Universităţii din Bucureşti, unde şi-a susţinut examenul de licenţă în 1910. Predă, o vreme, fizica la Şcoala Centrală, apoi urmează cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris.

Numită, în 1925, asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în laboratorul profesorului Christache Musceleanu, creează aici primul Laborator de radioactivitate din ţară, folosind aparatura cumpărată cu banii proprii. Lucrând la teza ei de doctorat, Ştefania Mărăcineanu a identificat fenomenul radioactivităţii artificiale. Cercetările au fost publicate în mai multe reviste de specialitate. Procedeul a fost explicat fizic şi matematic de Irène Joliot-Curie şi soţul acesteia, descoperirea fiind încununată cu acordarea premiului Nobel celor două personalităţi. Meritele fizicienei române au fost recunoscute de către fiica Mariei Curie într-un articol publicat în „Neues Wiener Journal”, în 1934: „Ne amintim că savanta română, domnişoara Mărăcineanu, a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

Elena Ghica Dora D’Istria

Elena Ghica (Dora D’Istria)

Elena Ghica (Dora D’Istria, 3 februarie 1828, Bucureşti–17 noiembrie 1888, Florenţa), fiica marelui ban Dimitrie Ghica (numismat şi arheolog), nepoata domnitorilor din această familie şi a Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G. G. Papadopol, un copil minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842–1846, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin.

În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853–1856) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.

Elena Ghica a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în 1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi orașe. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d’après les chants populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873; Les femmes en Orient, în 1863; Des femmes par une femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei; Albanezii în România; Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX” (Florenţa, 1872); La poésie des Ottomans (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost publicate în România, în 1876–1877, în volumul Operile principesei Dora d’Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei, Bartolomeo Cechetti.

portret elena ghica

Elena Ghica

A colaborat cu numeroase reviste, „Ètoile du Danube” (Bruxelles), „Courrier de Paris”, „Illustration” (Florenţa), „Revue Suisse” (Neuchâtel), „Nouvelle Pandore d’Athènes”, „Indépendance hellénique” (Atena) etc. A călătorit mult prin Europa Occidentală, prin Balcani sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina. A fost apreciată de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, Gheorghe Ionescu-Gion, Cezar Bolliac și străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C. F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A. Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.

În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români: „Nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul, ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut. „Îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”, afirma Elena Ghica.

Pușa Roth

Bibliografie: George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, București, Editura Meronia, 2009.