Memo

Cuțitul

Treceam deunăzi pe lângă Dealul Filaret şi am trecut pe lângă staţia Cuţitul de Argint, dar şi pe lângă Biserica Cuţitul de Argint, cunoscută sub numele de Bărbătescu Nou şi m-am întrebat care o fi legătura între un lăcaş de cult ortodox şi cea mai veche unealtă din istoria omenirii? Nu am căutat răspuns la această întrebare, ci m-am gândit la vechimea de când lumea a cuţitului. Aşa sare omul de la o idee la alta, uneori cu folos, alteori de dragul de a mai face o repetiţie din istoria devenirii noastre. Continuă lectura „Memo”

Fiziologia gustului: Regele și lichiorurile

Vom continua şi astăzi periplul nostru prin veacuri, observând că spiritul Renaşterii italiene ajunge triumfător şi în societatea franceză chiar şi în domeniul gastronomiei. Ecaterina şi Maria de Medici aduc la Curte bucătari italieni, iar francezii învaţă repede secretele bucătăriei de peste Alpi. Pe parcursul domniei regelui Ludovic al XIV-lea, Franţa deţine hegemonia în domeniul artei culinare. Fiindcă pentru toate există o explicaţie, şi aici am putea spune că rafinamentul culinar a atins cote nebănuite, pentru că însuşi Regele-Soare era un gurmand de marcă, mare amator de produse exotice, aduse din colonii. Gastronomul Pierre François de la Varenne, autorul volumelor Bucătarul francez, Patiserul francez, Cofetarul francez, lansează supa de conopidă, sparanghelul şi tocana de castraveţi cu anghinare. Cam în aceeaşi perioadă, Doamna de Sevigné, notează obiceiul aristrocraţiei franceze de a consuma mazăre ca desert. Moda fusese lansată, se pare, în Italia.

Ludovic al XIV-lea a adus cătina albă de la porţile Orientului, pe care o numea para cea bună. Bătrâneţii sale îi datorăm lichiorurile. Monarhul suferea uneori de o sfârşeală şi de un soi de silă de viaţă, stări frecvente pe la vârsta a treia, iar medicii au amestecat rachiul cu zahărul, făcând nişte leacuri pe care le-au numit poţiuni cordiale. Aici e obârşia artei lichiorurilor.

Sfatul meu? Cum vă place, de la Shakespeare până azi. Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth