Dan Puican, un monstru sacru al Radioului, se mărturisește

dan-puican-biografie-de-annie-musca

Moto: „Epoca de aur a teatrului radiofonic românesc îşi datorează strălucirea şi gloria lui Dan Puican.”

Radu Beligan

cronica de carteInterdicţie la uitare – aşa îşi intitulează Annie Muscă ultimul capitol al cărţii sale Dan Puican – „Radioul este viaţa mea” (Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2013), dar, la fel de bine, acest generic mi se pare cât se poate de nimerit pentru un ciclu mai cuprinzător de scrieri ale ambiţioasei şi înzestratei autoare, care ar putea cuprinde, alături de cartea de faţă şi pe cele consacrate unor figuri de seamă ale artei noastre: Dan Mihăescu, Pantelie Ţuţuleasa, Tudor Vornicu, Ion Miclea. Am scris intenţionat „figuri de seamă ale artei noastre” pentru că, aşa după cum ne convinge Annie Muscă, tot ceea ce au creat aceste nume de referinţă ale cinematografiei, ale televiziunii sau ale fotografiei şi, acum, prin Dan Puican, ale teatrului radiofonic, depăşeşte graniţele strâmte ale evenimentului şi, prin sensurile profunde, prin adevărurile esenţiale pe care le exprimă, se înscrie sub zodia nepieritoare a faptului de artă.

dan puican

Dan Puican

De data aceasta, Annie Muscă şi-a ales ca erou al naraţiunii pe Dan Puican, nume de-a dreptul emblematic al teatrului radiofonic având un palmares uluitor: peste 1 000 de piese montate sub bagheta sa măiestrită, care au avut în distribuţie cele mai importante nume ale teatrului şi cinematografiei româneşti din ultima jumătate a veacului abia încheiat. Acoladă de timp căreia, mă grăbesc să adaug, i se alătură, în chip fericit, şi travaliul pasionat cu care meşterul Dan Puican ne încântă şi astăzi…

Ceea ce cucereşte numaidecât în această povestire, depănată în cuvinte simple dar atât de expresive, este modul în care Annie Muscă, reporter de rară vocaţie a esenţialului, îşi lasă eroul să se mărturisească: „Din cei 80 de ani de viaţă ai mei, 60 sunt doar teatru. Am avut şansa să întâlnesc foarte mulţi oameni de teatru, de la actori până la cronicari”, se confesează cu o emoţionantă naturaleţe Dan Puican, spre a adăuga, cu o neascunsă undă de tristeţe: „Din generaţia noastră puţini am mai rămas…”

mari actori promotia de aur a teatrului romanesc anul 1956

„Promoția de Aur” (1956) a teatrului românesc, la Poiana Braşov, după 25 de ani de la terminarea Institutului de Teatru

Când spune aceaste vorbe: „din generaţia noastră”, Dan Puican ne trimite cu gândul la acea magistrală „Promoţie 1956” a IATC-ului, în care întânim nume pe care îmi permit să le încrustez pe acest crâmpei de pagină: Albulescu Iorgu Mircea, Arghezi Mitzura, Arnăuţoiu Valeriu (Vlad Arnăutu), Băncilă Sanda, Buleandră Ion, Buref Flavia, Cimbru Victor, Constantin George, Constantinescu Mircea, Cozorici George, Cremenciuc Stelian, Dobre Victoriţa, Enache Nicolae (Nicolae Praida), Ferra George, Floca Nicolae, Hauca Igor, Laza Eugenia, Matei Valeria, Nica Elena, Niciu Ion, Olteanu Draga, Pellea Amza, Popovici Silvia, Puican Dan, Rauţchi Constantin, Rebengiuc Victor, Reus Emil, Rucăreanu Dumitru, Săsăran Ion, Stănculescu Silviu, Stoicescu Mihai, Tudoran Eugen, Toma Sanda, Vereşti Anca.

dan puican t1 radio regie

Regizorul Dan Puican în Studioul T1 („Mihai Zirra”) al Radiodifuziunii. Fotografii din vol. Dan Puican – „Radioul este viaţa mea” de Annie Muscă

Alături de şansa astrală de a aparţine, nu doar cronologic!, acestei binecuvântate „Promoţii de Aur” – care s-a instruit sub bagheta unor nume nepieritoare ale artei Thaliei: Marietta Sadova sau Moni Ghelerter sunt doar două dintre ele – Dan Puican a avut şansa unică de a se întâlni şi de a lucra, în studiourile Radioului, dimpreună cu mari personalităţi ale artei noastre scenice: Dina şi Tanţi Cocea, Ştefan Ciubotăraşu, Lucia Sturdza Bulandra, Alexandru Giugaru, Colea Răutu sau Radu Beligan (cel care semnează un atât de dens şi de sensibil Preambul al acestei cărţi) şi încă atâţia alţii, aşa încât a putut aduna un tezaur uimitor de trăiri, de visări, de învăţăminte, de bucurii. Adică tot atâtea unice experienţe de viaţă cărora li s-au adăugat, inevitabil, şi câteva tristeţi. Toate acestea fiind decantate într-un adevărat Codex moral pe care Dan Puican îl concentrează într-un sfat pe care, cu seninătate, cu înţelepciune şi cu o copleşitoare bunătate, îl transmite generaţilor ce vin: „Un actor, ca să fie remarcat şi să nu fugă de noroc, trebuie să joace neîncetat.” Citește cronica integral în Revista Teatrală Radio.

Șerban Cionoff

Medalion Cristian Munteanu

În săptămâna 22–28 august 2011, seria de „Mari spectacole” ale Teatrului Național Radiofonic, difuzate la Radio România Cultural (ora 1.30), este dedicată regizorului Cristian Munteanu, care ar fi împlinit, în 25 august, 75 de ani.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele patru decenii şi jumătate dedicate de regizorul Cristian Munteanu teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate.

Artist desăvârşit, unul dintre numele cele mai mari ale teatrului radiofonic, Cristian Munteanu avea darul de a inspira acea seninătate absolut necesară actului creator. Seninătate care înseamnă, în artă, echilibru, bun gust, adecvare a mijloacelor faţă de scopul propus, maturitate. Seninătate care se poate traduce, în cazul artei interpretative, şi printr-o detaşare de bun augur faţă de aspecte fără relevanţă în plan stilistic. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această suferinţă, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii.

Luni 22 august veți asculta Orestia de Eschil, înregistrare de tinerețe a regizorului (1966), cu Olga Tudorache, Vasile Gheorghiu, Ileana Predescu, Gilda Marinescu, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Dan Nasta, George Oancea, Nicolae Luchian-Botez, Lucia Mureşan, Emil Liptac în distribuție.

Marţi 23 august, am programat Othello de William Shakespeare, cu Mircea Albulescu (Othello), Ştefan Iordache (Mefisto), Dana Dogaru (Desdemona), alături de George Constantin, Florian Pittiş, Dan Condurache, Dan Nasta, Monica Ghiuţă, Irina Mazanitis, Gheorghe Cozorici, Ion Pavlescu, Sorin Gheorghiu, Constantin Dinulescu, Alfred Demetriu (înregistrare din 1983). Vor urma, miercuri și joi, două dramatizări după Kafka, Procesul și Castelul. În prima, din 1992, în distribuție apar Adrian Pintea, George Constantin, Dana Dogaru, Gheorghe Cozorici, Diana Gheorghian, Ion Pavlescu, Florian Pittiş, Valentin Teodosiu, Petre Lupu, Constantin Dinulescu, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Mircea Constantinescu. În Castelul (1983), Virgil Ogăşanu, Gina Patrichi, Ion Marinescu, Marga Anghelescu, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Adrian Georgescu, Costel Constantin, Corado Negreanu, Jean Reder, Ileana Stana Ionescu, Sandu Sticlaru, Gheorghe Buznea, Gheorghe Cozorici.

Vineri 26 august, vă propunem un spectacol mai recent, Moartea lui Ivan Ilici, dramatizare de Puşa Roth dupa nuvela lui L. N. Tolstoi (2006). În distribuţie: Mihai Constantin, Ruxandra Sireteanu, Eusebiu Ştefănescu, Petre Moraru, Ştefan Velniciuc, Gavril Pătru, Delia Nartea, Claudiu Istodor, Valentin Uritescu, Ion Siminie, Constantin Dinulescu, Petre Nicolae, Ion Arcudeanu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Cu participarea preotului Cristian Deheleanu de la Biserica Sf. Gheorghe cel Vechi din Bucureşti.

Pentru ziua de sâmbătă 27 august, am ales Comedia măgarilor de Plaut (2005), cu Alexandru Arşinel, Petre Lupu, George Ivaşcu, Dorina Lazăr, Delia Nartea, Mircea Constantinescu, Alexandru Bindea, Mihai Bisericanu, Coca Bloos, Claudiu Istodor, Bogdan Caragea, Marius Rizea.

Medalionul dedicat regizorului Cristian Munteanu se va încheia, duminică 28 august, cu Ciocârlia de Jean Anouilh. În distribuţie: Mirela Gorea, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Anghelescu, Mihai Dinvale, Florian Pittiş, Adina Popescu, Ileana Predescu, Valeria Ogăşanu, Corado Negreanu, Mihai Stan, Gelu Niţu, Valentin Uritescu, Tatiana Iekel, Ştefan Hagimă, Cicerone Ionescu, Boris Petrof (înregistrare din 1988).

Costin Tuchilă

«Dans alb», spectacol în memoria regizorului Cristian Munteanu

Teatrul Odeon şi Teatrul Naţional Radiofonic vă invită luni 31 ianuarie 2011, la ora 19,00, în Sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti, la spectacolul de poezie şi muzică Dans alb, organizat în memoria regizorului Cristian Munteanu. Scenariul după poemele lui Cristian Munteanu îi aparţine lui Costin Tuchilă. Interpretează: Irina Mazanitis, Jeanine Stavarache, Delia Nartea, Mircea Albulescu, Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Puiu Pascu (pian), Dan Ioniţă (saxofon alto). Regia artistică: Vasile Manta. Intrarea este liberă.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga, Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, Salba Mălinei de Dominic Stanca.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element era aşezat la locul potrivit şi mai ales avea deplină justificare artistică.

Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, Mantaua şi Moartea lui Ivan Ilici, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” – Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu, „Lumea ca teatru” – Adriana Trandafir.

De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor. La tinereţe, în 1966, punea în undă Orestia de Eschil, cu Olga Tudorache, Ileana Predescu, Dan Nasta în distribuţie. Pot spune acum, retrospectiv, că teatrul antic a rămas o preocupare constantă a lui Cristian Munteanu. Nu ştiu dacă se afla neapărat printre preferinţele sale, printre – să zicem aşa – priorităţi. Avea însă priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia.

Autor dramatic jucat la teatre din Bucureşti şi din ţară, la Teatrul radiofonic, Cristian Munteanu a scris şi poezie. Vorbea însă foarte puţin despre piesele sale, în jur de 30. Şi mai puţin despre poezia sa. Păstra o discreţie aproape totală, poate mai greu de înţeles astăzi, mai ales că volumul Dans alb (Bucureşti, Editura Semne, 2009), reconstituit cu migală de Elisabeta Munteanu, arată un poet autentic. Cristian Munteanu elimină de la bun început tentaţia livrescului, care s-ar putea bănui. Dominantă rămâne meditaţia existenţială, ferită însă de acele ţinte de „filosofie poetică” adesea inutile şi supărătoare. În viziunea autorului Dansului alb, poetul este un medium, primind şi amplificând semnalele lumii, cărora le conferă un plus de valoare şi expresivitate. Nimic însă, aici, care să sugereze practici oculte. Poezia se naşte, pare a spune Cristian Munteanu, atunci când ai dat la o parte tot ce te poate împiedica să ajungi la esenţa lucrurilor pe cale, dacă se poate, cât mai directă. Este sensul desprins din textul cu valoare de artă poetică Medium: „Poetul e un medium / În care vorbesc toate glasurile firii, / Caleidoscop de bucurii şi dureri / Azvârlite ca nişte scoici pe plajă. / De le pui la ureche / Asculţi vuietul mării / Poate mai adevărat decât vuieşte marea însăşi. / Dar când se trezeşte din somnu-i de piatră / E slab şi uscat ca o trestie goală, / Căci prin el au sunat bucurii şi tristeţi / Mai adevărate decât bucuria şi tristeţea însăşi.”

Această căutare a orizonturilor ascunse, a reliefului ce trebuie desprins dincolo de aparenţele de tot felul devine prevalentă indiferent de formula poetică, de motivele lirice sau de timbrul poemului. Ea este de fapt modalitatea de a da expresie lumii sau măcar de a intui că poţi ajunge la o expresie mulţumitoare. Cristian Munteanu are atât capacitatea de a construi din puţine elemente o viziune artistică închegată, cât şi de a o susţine în forme varii, de la lirica erotică la poezia de notaţie imagistică sau la ciclul de psalmi. Căutarea orizonturilor ascunse, a reliefului ce trebuie desprins dincolo de aparenţele de tot felul devine prevalentă indiferent de formula poetică, de motivele lirice sau de timbrul poemului. Ea este de fapt modalitatea de a da expresie lumii sau măcar de a intui că poţi ajunge la o expresie mulţumitoare. Cristian Munteanu are atât capacitatea de a construi din puţine elemente o viziune artistică închegată, cât şi de a o susţine în forme varii, de la lirica erotică la poezia de notaţie imagistică sau la ciclul de psalmi.

Costin Tuchilă

„Orestia” de Eschil

„Broaştele” de Aristofan

„Adunarea femeilor” de Aristofan

„Comedia măgarilor” de Plaut

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker

„Faust” de Goethe

„Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu

„Moartea lui Ivan Ilici”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Lev Tolstoi

„O repetiţie moldovenească” de Costache Caragiale

„Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache

„Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob