Ursul de Argint pentru Radu Jude

-radu-jude ursul de argint

corespondenta rubrica liber sa spunLungmetrajul Aferim!, în regia lui Radu Jude, a strălucit sâmbătă, 14 februarie 2015, seara, pe scena de la Berlinale Palast când cea de-a 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (5-15 februarie 2015) și-a desemnat câștigătorii.

Singurul lungmetraj românesc din competiția Festivalului Internațional de Film de la Berlin, Aferim! a obținut  Ursul de Argint pentru Regie, acordat lui Radu Jude.

Red Carpet AFERIM! - photo credit FLORINGHIOCA (9)

Fotografie de Florin Ghioca

Premiile au fost desemnate de un juriu condus de regizorul american Darren Aronofsky și format din Daniel Brühl (actor, Germania), Bong Joon-ho (regizor, Coreea de Sud), Martha De Laurentiis (producător, SUA), Claudia Llosa (regizor, Peru), Audrey Tautou (actriță, Franța) și Matthew Weiner (producător/scenarist, SUA).

Red Carpet AFERIM! - photo credit FLORINGHIOCA (11)

Radu Jude a intrat în competiția de la Berlin cu nume importante ale cinematografiei mondiale, printre care Werner Herzog, Terrence Malick, Peter Greenaway sau Jafar Panahi.

AFIS AFERIM!

„The Hollywood Reporter” a calificat filmul lui Radu Jude drept „o lecție aspră de istorie, ușurată de umorul deocheat și de elementele western-ului clasic. Elegant turnat în alb-negru, pe peliculă de 35 de milimetri, al treilea lungmetraj al lui Radu Jude lasă impresia unui concurent puternic, grație aspectului său uimitor, subiectului actualAFIS BERLINALE mic și scenariului surprinzător de amuzant.” Revista „Variety” a considerat, la rândul său, că Aferim! este cel mai reușit și cel mai original dintre filmele lui Radu Jude și a constatat că regizorul român e în continuare preocupat de „jocurile de putere” și de „umilințele” la care oamenii se supun reciproc. Aferim! e o incursiune „excepțională și extrem de inteligentă într-o perioadă crucială a istoriei, un film în egală măsură inspirat și furios”. „Aferim!” înseamnă „Bravo!”, continuă criticul Jay Weissberg, „un cuvânt folosit cu profundă ironie pe parcursul filmului, dar care îi poate fi adresat, fără nici o urmă de ironie, regizorului.”

Imagini din filmul Aferim de Radu Jude

Imagini din filmul Aferim!

Unul dintre proiectele cinematografice românești de amploare din ultimii ani, Aferim! în regia lui Radu Jude este un un film istoric a cărui acțiune are loc în Țara Românească a începutului de secol XIX. Un zapciu, interpretat de actorul Teodor Corban, însoțit de fiul său (Mihai Comănoiu) caută un rob fugar (Cuzin Toma).

Aferim! este o producție Hi Film, în coproducție cu Klas Film Bulgaria, Endorfilm Cehia, Mulberry Development România, cu participarea Nu Boyana Film Studios, U-Films, Production XMG Media, Abis Studio, Division Camera, în asociere cu EZ Films si cu participarea HBO România. Un film realizat cu sprijinul Cinema City, tocmai.ro, Timișoreana, MEDA, Dr. Oetker, Aqua Carpatica, Libra Internet Bank și Fundația pentru o Societate Deschisă. Finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, Bulgarian National Film Center, Czech Cinematography Fund, Programul MEDIA al Uniunii Europene. Un proiect susținut de Eurimages.

Parteneri de comunicare: Europa FM & Mediafax Group

Partener de monitorizare  mediaTrust Romania

Parteneri media: Zile și Nopți, Cinemap, FILM, Cinemagia, Mediafax.ro, ApropoTV.ro, Gandul.info, One.ro, Liternet, Cinefan.ro, CinemaRX , filmreporter.ro, All About Romanian Cinema (aarc.ro), MovieNews.ro

Facebook: https://www.facebook.com/aferimfilm

Instagram: instagram.com/aferimfilm

Trailerul filmului poate fi văzut aici: https://www.youtube.com/watch?v=mmTYOY_jQWc

Cătălin Anchidin

Corespondență de la Berlin

logo liber sa spunVezi și:  „The Hollywood Reporter”: „«Aferim!», un candidat serios la premiu”

Filmul „Aferim!” va avea premiera mondială astăzi

Filmul „Aferim!” la Berlin

Ada Solomon în competiție cu Jafar Panahi și frații Dardenne la Festivalul Internațional de Film de la Berlin

A 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin

Participare românească la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, 2014

Film pe site-ul Liber să spun

Calendar: Sică Alexandrescu

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă

Ion Vova, „Domnul Radio”, a încetat din viaţă

Vineri 7 ianuarie 2011, la ora 11.15 a încetat din viaţă la Spitalul „Sf. Luca” din Bucureşti, regizorul Ion Vova, personalitate marcantă a teatrului radiofonic românesc din ultimele şapte decenii.

Trupul neînsufleţit al maestrului Ion Vova va fi depus sîmbătă 8 ianuarie, la ora 12.00, în foaierul Sălii de Concerte „Mihail Jora” a Societăţii Române de Radiodifuziune. Înmormântarea va avea loc duminică 9 ianuarie, la ora 13.00, la Cimitirul Bălăneanu (Iancu Nou) din Bucureşti, str. Vatra Luminoasă nr. 25.

Ion Vova nu era de aceeaşi vârstă cu Radioul românesc, ci cu radioul. Adică, vreau să spun că, fiind născut în 30 septembrie 1917, domnul Vova păşea deja în adolescenţă la data primei transmisii a Radioului românesc, la 1 noiembrie 1928. Iar când se difuza pe unde prima piesă de teatru radiofonic, la 18 februarie 1929, începuse să se gândească serios, probabil, la o carieră artistică, mai ales că atmosfera din casa părintească, o casă de artişti, era cât se poate de propice. Aşa că îl putem considera de-a dreptul contemporan cu invenţia de la începutul veacului trecut, care a condus – nu e deloc o exagerare – la o regândire şi reformulare a vieţii noastre. El vine aşadar de la începuturile mirajului radio şi, trebuie să mă credeţi, este în toate privinţele contemporanul nostru. Nu pentru că nu mi-aş fi putut imagina Redacţia Teatru fără Ion Vova, ci pentru că Ion Vova, nelipsit de la… serviciu până la începutul lui noiembrie 2010, deşi trecuse de câteva decenii de vârsta pensionării, era la fel de tânăr precum cei mai tineri dintre noi. Energia i-o dădea tocmai faptul că era mereu prezent la Teatrul Radiofonic, care era pentru el a ca aerul. „Domnul Radio” (cum i s-a spus lui Ion Vova), care ştia tot despre toţi, trăia din plin, la peste 90 de ani, întâmplările, obişnuite sau nu, ale redacţiei noastre. Dacă îl consultai era ca şi cum ai fi deschis o enciclopedie a teatrului românesc.

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război şi pe urmă, vreo şaizeci şi cinci de ani teatru, o parte pe scândură şi cincizeci şi cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînţeles că sunt mai mulţi, respectiv mai multe!) la Radio.” În liceu, tânărul Vladimir Ionescu, cu pseudonimul Ion Vova, pe care i l-a dat Lucia Sturdza Bulandra, purta uniformă kaki şi număr de culoare galbenă. Elevilor Liceului „Mihai Viteazul”, unde printre alţii, preda şi E. Lovinescu, li se spunea „dovlecari”. „Neamţul” nostru era în anii liceului cercetaş şi mergea la toate spectacolele de teatru. Eu cred că făcea de atunci teatru; picat, din fericire pentru lumea teatrului românesc, la examenul de la Şcoala de Aviaţie de la Mediaş, îndrăgostit platonic de o tânără al cărei nume nu putea fi altul decât Julieta şi care, fireşte, urma cursurile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică, Ion Vova este admis ca student al acestei instituţii, din comisie făcând parte nume grele: Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Ion Manolescu. Deşi suferea de timiditate, ceea ce poate fi fatal unui aspirant la scenă, îi convinsese recitând Subţirica din vecini. Printre colegii de an era Radu Beligan. La puţin timp, Ion Vova apare pe scenă în compania Luciei Sturdza Bulandra, în Thérèse Raquin după Émile Zola (interpreta rolul Crivet), la Teatrul Nostru, în stagiunea 1946–1947. Erau vremuri tulburi, teatrele particulare începeau să se desfiinţeze. În Compania Birlic, Ion Vova se număra deja printre actorii de succes, surprindea îndată; de exemplu, punându-şi o perucă albă în cap, putea fi pe scenă un bătrân cât se poate de plauzibil.

În 1951 îl găsim la Teatrul Naţional din Bucureşti, în rolul lui Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, pe care îl imita cu avânt. Bineînţeles că acest fapt nu putea produce supărare:

– Ia să văd, domnule, cum mă imiţi?

Am înţepenit.

– Hai, domnule, nu te jena!

Am dat o reprezentaţie, folosind chiar expresii des uzitate de maestru. Sică se prăpădea de râs. Dar nu i-a ajuns doar atâta. L-a chemat şi pe Zaharia Stancu, marele director al Naţionalului, să vadă ce fac. Şi Stancu a râs şi el cu hohote. După ani, când lucram deja la Radio, Sică mi-a dat un telefon:

– Măi Vova, mi-e atât de dor de tine!

După câteva zile, maestrul a murit. Şi n-am mai fost în stare să-l imit.”

Dar cariera strălucită a lui Ion Vova avea să se desfăşoare în Radiodifuziunea Română, unde ajunge repede regizor artistic. Fusese chemat de Mihai Zirra în 1952, mai întâi ca regizor de studio. Dar în mod sigur începuse colaborarea cu ceva timp înainte, pentru că la înregistrarea cu D’ale carnavalului, făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, este anunţat ca regizor de studio.

„După doisprezece ani de teatru – povestea cu umor Ion Vova – a urmat Radioul. Mihai Zirra m-a chemat la Radio. Ca regizor de platou. Adică urma să bat gongul, să chem actorii când le venea rândul la replică, să execut anumite efecte tehnice, respectiv paşi, tropăituri, să închid sau să deschid o uşă specială, aflată în studio şi care reda zgomotul necesar acţiunii, să scutur o bucată mare de tablă care imita perfect tunetele unei furtuni teribile etc. Apoi, toată redacţia de satiră şi umor, începând cu redactorii, continuând cu regizorul şi terminând cu femeia de serviciu, a fost măturată, din pricina unui cuplet scris de Radu Stănescu. Şi aşa am devenit regizor! Am început cu emisiuni de divertisment, precum Prietena noastră, cartea, Părinţi şi copii, Do, re, mi, Legendele Olimpului, Teatru la microfon, Unda veselă, Satira şi umorul, Noapte bună, copii! şi multe altele. Unda veselă a fost una dintre cele mai longevive emisiuni umoristice, care a debutat în 1928. Întâi a fost invitat actorul Ion Manu, de la Naţional. El crea o serie întreagă de versuri despre situaţii de viaţă, despre caractere, despre societate. Apoi a apărut, în 1932, celebrul cuplu Stroe şi Vasilache, care a adus şi partea muzicală. Octavian Sava m-a cooptat la Unda veselă. Am continuat cu piese de teatru din marele repertoriu. Pe texte semnate de Molière, Caragiale, Cervantes, Muşatescu, Labiche, Gogol, Cehov, Eftimiu. Am lucrat cu Birlic, Tanţi Cocea, Nicolae Gărdescu, Radu Beligan, Nataşa Alexandra, Giugaru, Stroe, Tomazian, Mihai Popescu, Ion Manolescu, Septimiu Sever, G. Ionescu Gion, Mircea Crişan, Carmen Stănescu, Sorina Dan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu. Îi preţuiesc pe Piersic, pe Margareta Pâslaru, Ion Caramitru, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Rodica Popescu-Bitănescu, Mihai Bisericanu, Arşinel… care au debutat o dată cu mine în Radio.”

Crescut la şcoala marilor actori, de a căror prietenie s-a bucurat întotdeauna şi faţă de care avea o veneraţie profesională şi o eleganţă cum rar se pot vedea, Ion Vova a fost un artist pentru care proprietatea mijloacelor stilistice rămânea esenţială. Urmăriţi, de exemplu, cât de atent este regizorul la toate detaliile compoziţionale şi de stil în versiunea mai recentă a lui Tartuffe (2004), în miniaturile comice cuprinse sub genericul Pagini de umor din literatura română, în Minunile Sfântului Sisoe de George Topârceanu (1969), în Scene din viaţa lumii mari după Gogol (2000) sau în Peştera din Salamanca de Cervantes (1966), într-adevăr bijuterie de artă interpretativă, pornind de la un text care îşi dovedeşte peste veacuri viabilitatea. Sunt, în fiecare, modalităţi de abordare diferite, începând cu alcătuirea distribuţiei şi cu folosirea resurselor celor mai expresive ale fiecărui actor. În genul comic, maestrul Ion Vova era neîntrecut. Părea să se fi născut cu un simţ special pentru şarja comică de calitate, cu un spirit de observaţie necomun, care se traduce la radio într-un râs pe cât de natural pe atât de magic. Seria lungă de crochiuri umoristice, perle ale genului, de la Unda veselă, au încântat generaţii la rând şi continuă să fie şi astăzi de o actualitate artistică nedezminţită, ori de câte ori le ascultăm.

Costin Tuchilă

Peştera din Salamanca de Miguel de Cervantes

Scene din viaţa lumii mari, adaptare de Puşa Roth după N. V. Gogol

Minunile Sfântului Sisoe, dramatizare de Mircea Pavelescu după romanul lui George Topârceanu

Un pedagog de şcoala nouă, Emulaţiune şi Despre cometă de I. L. Caragiale

Întâlnire cu Radu Beligan şi invitaţii săi (Unda veselă)

Comisarul e băiat de treabă de Georges Courteline