„O natură fericită” de Constantin Stoiciu

o natura fericita coperta constantin stoiciu

–„Vă pierdeţi timpul.

– Ce să fac altceva, dacă am harul?”

Cu acest tulburător motto, se deschide romanul O natură fericită de Constantin Stoiciu, apărut la Editura ALLFA din Bucureşti, secţiunea „Literatură română”.

Scriitor, jurnalist, editor, scenarist, Constantin Stoiciu a realizat 14 filme artistice ca scenarist şi câteva documentare ca regizor.

A primit numerose premii în România şi Europa. A colaborat cu unii dintre cei mai bine cotaţiconstantin stoiciu regizori români: Andrei Blaier, Dan Piţa, Lucian Pintilie şi a scris scenariile pentru filmele Dimineţile unui băiat cuminte (1967); Legenda (1968); Filip cel bun (1977) etc.

Constantin Stoiciu a fost producător de film la Casa de Filme 1 până la plecarea din România. În anul 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montréal. A colaborat şase ani la Radio Europa Liberă. În anul 1983, a pus bazele Editurii de literatură universală de expresie franceză Humanitas și al revistei literare „Humanitas”.

Pentru Constantin Stoiciu, „exilul în sine are o tuşă de tragic foarte profundă”. A publicat Le roman du retour, 1992 (Romanul reîntoarcerii, 1993); De l’insouciance, 1994 (Despre farmecul levantin, 1995); Fragments frivoles d’éternité, 1998 (Fragmente frivole de eternitate, 2001); La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe, 1999; Le fuyard, 2002 (Fugarul, 2004); Pelerinii, 2002; L’Addition, 2006; La Patisserie, 2007 (Patiseria, 2011); Răfuieli, 2009. A semnat cronici în „Cotidianul” (2000–2001) şi, din 2007, scrie o cronică bilunară în revista „Cultura”.

Romanul O natură fericită este o întoarcere în timp, în România pe care autorul a avut curajul să o părăsească în plin comunism şi despre care a scris în cele şapte cărţi pe care i le-a dedicat. Este, după părerea mea, un fel de jurnal, un jurnal al trăirilor, al propriilor acţiuni pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Revoluţia privită de departe, dintr-o altă perspectivă şi reîntoarcerea la capitalismul întrerupt de cinci decenii de comunism. Revelatoare pentru esenţa cărţii este mărturia din Prolog:

„Am rezistat douăzeci de ani. Nici prea dezamăgit de căderea comunismului, nici prea entuziasmat de triumful capitalismului. Mai curând sceptic că o astfel de schimbare se poate petrece fără poticneli, ca într-o magie ale cărei tertipuri scapă observaţiei invitaţilor la spectacol.

de l insouciance constantin stoiciuChiar dacă nu mă simţeam vizat, am avut dreptate să fiu sceptic. Dacă aş fi fost consultat asupra celei mai bune perioade de a face o revoluţie, cu toate că ideea în sine de revoluţie îmi displace, aş fi preferat vara, când eram în vacanţă la mare. Plecat palid şi obosit dintr-o lume şi reîntors bronzat şi odihnit într-o alta, aş fi fost poate mai dispus să apreciez noutatea şi să-mi aduc contribuţia de cetăţean responsabil. Dar n-am fost consultat – nimeni din anturajul meu n-a fost, de altfel – şi, cuibărit în colţul canapelei, am văzut la televizor revoluţia transmisă în direct. Pentru un sfârşit de decembrie vremea era frumoasă, cei care puseseră revoluţia la cale au fost norocoşi, spre deosebire de mulţi dintre cei care se precipitaseră să vadă totul mai de aproape.

O reîntoarcere în istorie, această nouă lume, capitalismul, existând în urmă cu cincizeci de ani, înfăptuită după regulile unui salt violent înainte, în care aproape totul fusese prevăzut pentru a da iluzia unei adevărate revoluţii: lupte între armată şi terorişti apăruţi de niciunde, morţi, răniţi, plimbăreţi rămaşi în viaţă printr-un miracol, cunoscuţi şi necunoscuţi care au năvălit în Studioul 4 al Televiziunii naţionale pentru a anunţa vestea bună şi telespectatori – poporul, plebea care n-a întârziat să-şi piardă minţile, atât de mare a fost surpriza.”

Prezentul românesc cu toate datele lui sau aşa cum stă scris pe coperta a patra a a volumului, „de douăzeci şi doi de ani se ştie cum trebuie trataţi comuniştii care s-au salvat, nostalgicii dictaturii, naţionaliştii şi fasciştii reînviaţi, dar până în ziua fatidică s-a ştiut prea puţin cum trebuie tratate naturile fericite. Nici cretine, nici sărace cu duhul şi nici fără memorie, ele ar submina prin raporturile lor particulare cu Istoria şi cu realitatea imediată ordinea stabilită. Cei din înaltele sfere ale puterii îşi asumă greşeala de a le fi ignorat şi vor lua măsurile care se impun.”

Pușa Roth